Autor: Andrea Tornielli
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Vatican Insider, 15 decembrie 2013
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Vatican Insider, 15 decembrie 2013
Papa Francisc
“Pentru mine Crăciunul este speranţă şi tandreţe”. Papa Francisc a
stat de vorbă pentru “La Stampa” şi “Vatican Insider” despre primul său
Crăciun ca Episcop al Romei. Ne aflăm în Casa Sfânta Marta din Vatican;
este 12:50, marţi, 10 decembrie. Papa ne primeşte într-o cameră de lângă
sala de mese. Întâlnirea a durat o oră şi jumătate. De două ori, în
cursul interviului, privirea calmă pe care întreaga lume s-a obişnuit să
o vadă pe faţa Sfântului Părinte a dispărut atunci când a vorbit despre
suferinţa copiilor şi despre tragedia foametei. Papa a vorbit şi despre
relaţiile cu celelalte confesiuni creştine şi despre “ecumenismul
sângelui” care uneşte în timp de persecuţie; a vorbit şi despre temele
legate de familie ce vor fi abordate de următorul Sinod; a răspuns celor
din SUA care îl critică şi îl numesc “marxist” şi a discutat despre
relaţia dintre Biserică şi politică.
- Ce înseamnă Crăciunul pentru Dvs?
- Este o întâlnire cu Isus. Dumnezeu a căutat mereu spre poporul Său,
l-a condus, i-a vegheat şi i-a promis să fie mereu aproape de el.
Cartea Deuteronomului spune că Dumnezeu merge alături de noi; El ne ia
de mână aşa cum face un tată cu copilul său. Este un lucru frumos.
Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Este şi o
mângâiere, un mister al consolării. De multe ori după Liturghia de la
miezul nopţii am petrecut o oră sau mai mult, singur, în capelă, înainte
să celebrez Liturghia din zorii zilei. Am experimentat un profund
sentiment de mângâiere şi de pace. Îmi amintesc de o noapte de
rugăciune, după o Liturghie celebrată în reşedinţa Astalli pentru
refugiaţi din Roma… era Crăciunul din 1974 cred. Pentru mine Crăciunul a
fost mereu despre contemplarea vizitării de către Dumnezeu a poporului
Său.
- Ce spune Crăciunul oamenilor de astăzi?
- Le vorbeşte despre tandreţe şi despre speranţă. Când Dumnezeu ne
întâlneşte ne spune două lucruri. Primul lucru pe care ni-l spune este:
aveţi speranţă. Dumnezeu deschide mereu uşile, nu le închide niciodată.
El este un Tată care deschide uşile pentru noi. Al doilea lucru pe care
îl spune este: nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii uită de
speranţă şi de tandreţe devin o Biserică rece, care îşi pierde simţul
direcţiei şi este blocată în ideologii şi atitudini lumeşti, pe când
simplitatea lui Dumnezeu ne spune: mergeţi înainte, Eu sunt un Tată
căruia îi pasă de voi. Mă tem atunci când creştinii îşi pierd speranţa
şi abilitatea de a-i îmbrăţişa pe ceilalţi şi de a-şi extinde grija
iubitoare asupra lor. Poate că de aceea, privind spre viitor, vorbesc
adesea despre copii şi despre bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de
apărare. În viaţa mea de preot, de mers în parohie, am căutat mereu să
transmit această tandreţe, în special copiilor şi bătrânilor. Îmi face
bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea lui Dumnezeu faţă de noi.
- Cum este posibil să crezi că Dumnezeu, care este considerat de
religii a fi infinit şi atotputernic, se poate face pe Sine atât de mic?
- Părinţii greci numeau aceasta synkatabis, condescendenţa
divină, care înseamnă că Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Este
unul dintre misterele lui Dumnezeu. În anul 2000, la Betleem, Papa Ioan
Paul al II-lea spunea că Dumnezeu a devenit un copil care era în
totalitate dependent de grija unui tată şi a unei mame. De aceea
Crăciunul îmi dă atâta bucurie. Nu ne mai simţim singuri; Dumnezeu s-a
coborât ca să fie cu noi. Isus a devenit unul dintre noi şi a suferit
moartea cea mai cruntă pentru noi, aceea de criminal, pe Cruce.
- Crăciunul este adesea prezentat ca o poveste dulceagă. Dar
Dumnezeu s-a născut într-o lume în care există de asemenea multă
suferinţă şi sărăcie.
- Mesajul vestit nouă în Evanghelii este un mesaj de bucurie.
Evangheliştii ne descriu un eveniment plin de bucurie. Ei nu vorbesc
despre lumea nedreaptă şi despre cum a putut Dumnezeu să se nască într-o
astfel de lume. Toate acestea sunt rodul propriei noastre contemplaţii:
sărăcia, Pruncul care se naşte într-o situaţie dificilă. Primul Crăciun
nu a fost o condamnare a nedreptăţii sociale şi a sărăciei; a fost o
vestire a bucuriei. Toate celelalte sunt concluziile pe care noi le
tragem. Unele sunt corecte, altele nu prea, şi altele sunt ideologizate.
Crăciunul este bucurie, bucurie religioasă, bucuria lui Dumnezeu, o
bucurie interioară de lumină şi pace. Dacă te afli într-o situaţie umană
care nu îţi permite să înţelegi această bucurie, atunci trăieşti
această sărbătoare cu o bucurie lumească. Dar este o diferenţă între
bucuria profundă şi bucuria lumească.
- Acesta este primul Dvs. Crăciun (ca Papă), într-o lume marcată de conflict şi de război…
- Dumnezeu nu dă niciodată nimănui un dar pe care nu este capabil să
îl primească. Dacă ne dă darul Crăciunului, este pentru că noi toţi avem
capacitatea de a-l înţelege şi a-l primi. Cu toţii, de la cei mai mari
sfinţi la cei mai mari păcătoşi; de la cei mai puri la cei mai corupţi
dintre noi. Chiar şi o persoană coruptă are această capacitate: sărmanul
de el, poate că este puţin ruginită, dar capacitatea există. În acest
timp de conflicte, Crăciunul este o chemare de la Dumnezeu care ne dă
acest dar. Dorim să îl primim sau preferăm alte daruri? Într-o lume
afectată de război, acest Crăciun mă face să mă gândesc la răbdarea lui
Dumnezeu. Biblia ne arată cu claritate că principala virtute a lui
Dumnezeu este aceea că El e iubire. El ne aşteaptă; nu oboseşte
niciodată să ne aştepte. Ne dă darul şi apoi aşteaptă după noi. Aceasta
se întâmplă în viaţa fiecăruia dintre noi. Sunt unii care îl ignoră, dar
Dumnezeu este răbdător, şi pacea şi liniştea Ajunului Crăciunului
reflectă răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi.
- În luna ianuarie (2014) se vor aniversa 50 de ani de la istorica
vizită făcută de Papa Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. Dvs. veţi merge
acolo?
- Crăciunul mă face mereu să mă gândesc la Betleem, iar Betleemul
este un loc exact din Ţara Sfântă unde a trăit Isus. În noaptea de
Crăciun, mă gândesc în primul rând la creştinii care locuiesc acolo, la
cei care sunt în dificultate, la cei mulţi care au trebuit să îşi
părăsească ţara datorită diferitelor probleme. Dar Betleemul este
Betleem. Dumnezeu a venit într-un anume timp, într-o anumită ţară; acolo
a apărut tandreţea şi harul lui Dumnezeu. Nu ne putem gândi la Crăciun
fără să ne gândim la Ţara Sfântă. Acum 50 de ani, Papa Paul al VI-lea a
avut curajul de a merge acolo, iar aceasta a marcat începutul erei
călătoriilor papale. Îmi doresc şi eu să merg acolo, să mă întâlnesc cu
fratele meu Bartolomeu, Patriarhul de Constantinopol, şi să marcăm
împreună a 50-a aniversare, înnoind acea îmbrăţişare care a avut loc
între Papa Montini şi Patriarhul Athenagoras, la Ierusalim, în 1964. Ne
pregătim pentru aceasta.
- V-aţi întâlnit în mai multe ocazii cu copii grav bolnavi. Ce aveţi de spus despre suferinţa acestor persoane nevinovate?
- Unul dintre cei care mi-au fost mentori în viaţă este Dostoievski,
iar răspunsul său explicit şi implicit la întrebarea “De ce suferă
copiii?” mi-a mers mereu la inimă. Nu există o explicaţie. Îmi vine în
minte această imagine: într-un anumit moment în viaţă, copilul se
“trezeşte”, nu înţelege multe şi se simte ameninţat, începe să pună
mamei sau tatălui întrebări – aceasta este vremea lui “de ce”. Dar când
copilul pune o întrebare, nu aşteaptă să asculte întreg răspunsul, ci
imediat începe să bombardeze cu mai multe “de ce”-uri. Ceea ce caută el
cu adevărat, mai mult decât o explicaţie, este privirea liniştitoare de
pe faţa părinţilor lui. Când întâlnesc un copil care suferă, singura
rugăciune care îmi vine în minte este rugăciunea “De ce?”. De ce,
Doamne? Iar El nu îmi explică nimic. Dar simt că priveşte spre mine. Pot
atunci să spun: Tu ştii de ce, iar eu nu, şi nu vrei să îmi spui, dar
mă priveşti şi eu am încredere în Tine, Doamne, am încredere în privirea
Ta.
- Vorbind despre suferinţa copiilor, nu putem uita de tragedia celor care suferă de foamete.
- Cu toate resturile de hrană şi cu ceea ce se aruncă am putea să îi
hrănim pe mulţi. Dacă am putea să oprim risipa şi să începem să reciclăm
mâncarea, foametea din lume ar fi mult diminuată. Am fost izbit de o
statistică ce spune că în lume zece mii de copii mor în fiecare zi de
foame. Sunt atâţia copii care plâng pentru că le este foame. La audienţa
generală recentă era o tânără mamă dincolo de bariere cu un bebeluş ce
avea doar câteva luni. Copilul plângea când am trecut. Mama îl
dezmierda. I-am spus: “Doamnă, cred că copilului îi este foame”. “Da,
probabil e timpul”, mi-a răspuns ea. “Vă rog, daţi-i să mănânce”, i-am
spus. Era timidă şi nu vroia să îl alăpteze în public, în timp ce trecea
Papa. Iată, doresc să spun acelaşi lucru omenirii: daţi-le oamenilor să
mănânce! Acea femeie avea lapte să îi dea copilului; noi avem
suficientă hrană în lume ca să îi hrănim pe toţi. Dacă conlucrăm cu
organizaţiile umanitare şi putem să cădem de acord cu toţii să nu mai
risipim mâncarea, trimiţând-o în schimb celui care are nevoie, am putea
să facem mult pentru a ajuta la rezolvarea problemei foametei din lume.
Aş dori să repet omenirii ceea ce i-am spus acelei mame: daţi de mâncare
celui căruia îi este foame! Fie ca speranţa şi tandreţea Naşterii
Domnului să ne scuture din indiferenţa noastră.
- Unele pasaje din “Evangelii Gaudium” au atras critici din partea
ultraconservatorilor din SUA. Ca Papă, cum vă simţiţi când sunteţi
numit “marxist”?
- Ideologia marxistă este greşită. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi marxişti care sunt oameni buni, deci nu mă simt jignit.
- Cea mai izbitoare parte din exortaţie este aceea care se referă la economia care “ucide”…
- Nu există nimic în exortaţie care să nu se regăsească în doctrina
socială a Bisericii. Nu am vorbit din punct de vedere tehnic. Ceea ce am
încercat să fac a fost să ofer o imagine a ceea ce se întâmplă.
Singurul citat pe care l-am folosit a fost referitor la teoriile
“trickle-down”, potrivit cărora creşterea economică, încurajată de o
piaţă liberă, va reuşi inevitabil să aducă o mai mare dreptate şi
incluziune socială în lume. Promisiunea era că atunci când paharul ar fi
plin, ar da pe dinafară, în beneficiul săracilor. Se întâmplă în schimb
că atunci când paharul este plin, el devine în mod magic mai mare, şi
nimic nu ajunge la săraci. Aceasta a fost singura referinţă la o teorie
precisă. Nu am vorbit, repet, din punct de vedere tehnic, ci în
conformitate doctrina socială a Bisericii. Aceasta nu înseamnă să fii
marxist.
- Aţi anunţat o “convertire a papalităţii”. A reieşit un anume drum din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Patriarhi ortodocşi?
- Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit mai explicit despre un mod de
exercitare a primatului care să fie deschis spre o situaţie nouă. Nu
doar din punctul de vedere al relaţiilor ecumenice, ci şi în termenii
relaţiei cu Curia şi cu Bisericile locale. De-a lungul acestor prime
nouă luni, am primit vizite ale mai multor fraţi ortodocşi: (Patriarhul
ecumenic) Bartolomeu, (Mitropolitul rus) Hilarion, teologul Zizioulas,
(Patriarhul copt) Tawadros. Acesta din urmă este un mistic; când intra
în capelă se descălţa, mergea şi se ruga. Ne-am simţit ca fraţii.
Aceştia au succesiunea apostolică: i-am primit ca pe fraţi Episcopi.
Este dureros că nu putem încă celebra împreună Euharistia, dar există
prietenia. Cred că drumul înainte este acesta: prietenia, conlucrarea şi
rugăciunea pentru unitate. Ne-am binecuvântat unul pe altul; un frate
îl binecuvântează pe celălalt, un frate este Petru, altul Andrei, altul
Marcu, Toma…
- Este unitatea creştină o prioritate pentru Dvs.?
- Da, ecumenismul este o prioritate pentru mine. Astăzi există un
ecumenism al sângelui. În anumite ţări creştinii sunt ucişi pentru că
poartă o cruce sau au o Biblie, iar înainte să îi ucidă nu îi întreabă
dacă sunt anglicani, luterani, catolici sau ortodocşi. Sângele lor este
amestecat. Pentru cei care ucid noi suntem creştini. Suntem uniţi în
sânge, chiar dacă nu am reuşit încă să facem paşii necesari spre
unitatea dintre noi, şi poate că timpul nu a venit încă. Unitatea este
un dar pe care trebuie să îl cerem. Am cunoscut un preot paroh în
Hamburg care se ocupa de cauza de beatificare a unui preot catolic ucis
de nazişti pentru că preda copiilor catehismul. După el, în lista
indivizilor condamnaţi era un pastor luteran ucis din acelaşi motiv.
Sângele lor era amestecat. Preotul paroh mi-a spus că trebuie să meargă
la Episcop şi să îi spună: “Voi continua cu această cauză, dar cu ambele
cauze, nu doar cu cea a preotului catolic”. Acesta este ecumenismul
sângelui. El există încă şi astăzi: trebuie doar să citeşti ziarele. Cei
care ucid creştini nu îţi cer cartea de identitate ca să vadă în ce
Biserică ai fost botezat. Trebuie să ţinem cont de aceste lucruri.
- În exortaţia apostolică aţi făcut apel la opţiuni pastorale
prudente şi curajoase privitoare la Sacramente. La ce v-aţi referit?
- Când vorbesc despre prudenţă, nu mă gândesc în termenii unei
atitudini care paralizează, ci ca virtute a liderului. Prudenţa este o
virtute de conducere. La fel şi curajul. Guvernarea trebuie făcută cu
curaj şi cu prudenţă. Am vorbit despre Botez şi despre Împărtăşanie ca
hrană spirituală ce ne ajută să mergem înainte; trebuie să fie
considerate ca remedii, nu ca premii. Unii s-au gândit imediat la
Sacramentele pentru divorţaţii recăsătoriţi, dar eu nu m-am referit la
vreun un caz anume; pur şi simplu am dorit să indic un principiu.
Trebuie să încercăm să facilităm credinţa oamenilor şi nu să o
controlăm. Anul trecut în Argentina am condamnat atitudinea unor preoţi
care nu botezau copiii mamelor necăsătorite. Este o mentalitate bolnavă.
- Dar despre divorţaţii recăsătoriţi?
- Excluderea de la Împărtăşanie a persoanelor divorţate ce au
încheiat o a doua căsătorie nu este o sancţiune. Este important să nu
uităm aceasta. Dar nu am vorbit despre acestea în exortaţie.
- Cu ce teme se va confrunta următorul Sinod al Episcopilor?
- Sinodalitatea Bisericii este importantă: despre căsătorie ca întreg
vom discuta la întâlnirile Consistoriului din luna februarie. Temele
vor fi de asemenea abordate la Sinodul extraordinar din octombrie 2014,
şi din nou la Sinodul ordinar din 2015. Multe elemente vor fi examinate
mai în detaliu şi clarificate în timpul acestor sesiuni.
- Cum decurge munca celor opt “consilieri” pentru reforma Curiei?
- Este multă muncă de făcut. Cei care au dorit să facă propuneri sau
să trimită idei au făcut-o. Cardinalul Bertello a strâns punctele de
vedere ale tuturor dicasterelor Vaticanului. Am primit sugestii de la
Episcopi din toată lumea. La ultima întâlnire, cei opt Cardinali mi-au
spus că a venit timpul pentru propuneri concrete şi că la următoarea
întâlnire, din februarie, îmi vor prezenta sugestiile lor. Sunt mereu
prezent la întâlniri, excepţie miercurea dimineaţa când am audienţa
generală. Dar nu vorbesc, doar ascult, şi aceasta mă ajută. Acum câteva
luni, un Cardinal în vârstă mi-a spus: “Ai început deja reforma Curiei
cu Liturghiile zilnice din Casa Sfânta Marta”. Aceasta m-a făcut să mă
gândesc: reforma începe mereu cu iniţiative spirituale şi pastorale,
înainte de schimbările structurale.
- Care este relaţia corectă dintre Biserică şi politică?
- Relaţia trebuie să fie paralelă şi convergentă în acelaşi timp.
Paralelă deoarece fiecare dintre noi îşi are propriul drum şi sarcinile
sale diferite. Convergentă doar pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Când
relaţiile prima dată converg, fără oameni sau fără a-i lua pe oameni în
calcul, atunci se formează legătura cu puterea politică, ducând la
putrezirea Bisericii: afaceri, compromisuri… Relaţia trebuie să meargă
într-un stil paralel, fiecare cu propriile metode, sarcini şi vocaţie,
convergând doar pentru binele comun. Politica este nobilă. Este una
dintre cele mai înalte forme de caritate, după cum obişnuia să spună
Papa Paul al VI-lea. Noi o murdărim când o amestecăm cu afacerile.
Relaţia dintre Biserică şi puterea politică poate să fie de asemenea
coruptă dacă binele comun nu este singurul punct de convergenţă.
- Pot să vă întreb dacă Biserica va avea în viitor femei Cardinali?
- Nu ştiu de unde a apărut ideea aceasta. Femeile în Biserică trebuie
să fie preţuite, nu “clericalizate”. Cine se gândeşte la femei ca la
Cardinali suferă puţin de clericalism.
- Cum merge operaţiunea de curăţenie la Institutul pentru Operele Religioase (IOR)?
- Comisiile de referinţă înregistrează progrese. Moneyval ne-a dat un
raport pozitiv şi suntem pe calea cea bună. Cât priveşte viitorul IOR,
vom mai vedea. “Banca centrală” a Vaticanului trebuie să fie APSA
(Administraţia pentru Patrimoniul Sfântului Scaun). IOR a fost înfiinţat
pentru a ajuta operele religioase, misiunile şi Bisericile sărace. Apoi
a devenit ce este acum.
- V-aţi imaginat acum un an că veţi celebra Crăciunul 2013 în San Pietro?
- Categoric nu.
- V-aţi aşteptat să fiţi ales?
- Nu, nu m-am aşteptat. Nu mi-am pierdut niciodată pacea pe măsură ce
creştea numărul de voturi. Am rămas calm. Iar acea pace este încă aici,
cu mine, şi o consider un dar de la Domnul. Când scrutinul final s-a
terminat, am fost dus în centrul Capelei Sixtine şi întrebat dacă
accept. Am spus că accept şi că mi-am ales numele de Francisc. Doar
atunci m-am îndepărtat. Am mers în camera alăturată să mă schimb. Apoi,
chiar înainte să îmi fac apariţia publică, am îngenuncheat pentru câteva
minute în Capela Paulină alături de Cardinalii Vallini şi Hummes.
