De când eram doar un prunc am fost atras de teatru. Nu știu ce mă atrăgea mai mult, jocul scenic, costumația, luminile sau muzica, nu știu, era ceva magic, ispititor care nu te lăsa să mergi mai departe fără să savurezi întreg spectacolul.
La început a părut o glumă să urc pe scenă, să mă las admirat de sala goală și să îmi joc propria piesă de teatru atunci improvizată, dar mai apoi am avut șansa să stau deasupra scenei la piesele de teatru.
Da, deasupra! Acolo se afla camera cu „butoane”, camera din care era controlată lumina, curcubeul ce colora scena, iar eu eram acolo, deasupra tuturor, aproape de actori la doar o săritură. Era nemaipomenit!
Apoi am început să-i cunosc pe artiști, era ceva fantastic să-i vezi și dezbrăcați de rolul lor, vedeai că un om poate să fie mai mulți și asta doar într-o singură seară.
Atunci am decis că nu mai este cale de întors, trebuie să urc la propriu pe scenă și să-mi joc rolul.
A venit și ziua cea mare...
Un grup de străini venea în localitatea noastră și eu am cerut să pun în scenă o poveste scrisă de mine. Așa am ajuns să adun un grup de tineri (în jur de 25) și să urc cu ei pe scenă, eu eram și scenograf și aveam și rolul principal. Era mai mult o piesă de mimă (doar erau străini, ce să înțeleagă?)
A fost cum nu se putea mai bine, toți ne-am jucat rolul „la sânge” și a fost minunat. Sala tremura sub ropotele de aplauze iar inimile noastre mărunte mai că explodau de bucurie.
De atunci a trecut ceva vreme, dar mă simt în formă să urc iar...
Vreau să mă autodepășesc, să joc cu profesioniști, să văd cu e să atingi vârful...
Dacă ești curios/asă, vezi despre ce este vorba aici: www.we-are-here.ro/p/iubitafizica
