de Marcus Roberts
Zilele trecute, am aflat o poveste pe care vreau să o împărtăşesc cu voi. Nu prea are de-a face cu demografia, dar aduce în prim-plan câteva ingrediente esenţiale pentru viaţa de familie şi creşterea generaţiei viitoare: dragostea, sacrificiul de sine, gândul la binele celuilalt, perseverenţa şi curajul. Pe scurt, vorbeşte despre multe dintre calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un părinte, calităţi pe care eu, personal, mi-aş dori să le am într-o cantitate mai mare.
Povestea se petrece într-o zonă rurală din China: orăşelul Fengyi, provincia Sichuan, la aproximativ 2.000 de mile vest de Shanghai. În fiecare zi, Yu Zekuang, un bărbat de 40 de ani, se trezeşte la 5 dimineaţa. Pregăteşte pachetul de mâncare pe care fiul său îl va lua la şcoală. Apoi, îşi ajută copilul să meargă la şcoală, cam 7 kilometri de drum aspru de munte. Fiul său, Xiao Qiang are 12 ani, dar nu poate merge pe jos către şcoală. El are o dizabilitate fizică, determinată de o boală necunoscută: este înalt de numai 90 de cm, cu braţele şi picioarele răsucite şi cu spatele cocoşat. Cea mai apropiată şcoală nu are facilităţile necesare pentru a-l accepta. Tatăl său explică: „Ştiu că fiul meu are handicap fizic, dar nimic nu este în neregulă cu mintea lui. Cu toate astea, nu am putut găsi aici o şcoală cu facilităţile necesare pentru a-l accepta, fiind continuu respins. De fapt, singurul loc unde a fost acceptat a fost Şcoala Primară Fengxi, din oraşul Fengyi, din provincia Sichuan – care este la 5 mile de mers pe jos”.
Nu există autobuze sau transport public pentru a parcurge acest drum. De aceea, Xiao trebuie să meargă pe jos. Dar Xiao nu poate să meargă pe jos. Aici intervine rolul tatălui său. În fiecare zi, Yu îşi pune fiul într-un coş construit special, pe care şi-l leagă de spate. Apoi, tatăl (el însuşi înalt de numai 1,5 m) îl cară până la şcoală, pe o distanţă de 7 km. Apoi, tatăl face cei 7 km înapoi, pentru a lucra la o fermă. După-amiază, el face acelaşi lucru, dar în sens invers. Un drum de 7 km pentru a-şi lua fiul de la şcoală. 7 km cărându-şi fiul în spate. 28 de km pe zi! În ultimele 6 luni, estimează că a mers mai bine de 2.500 de km.
Din cauza bolii necunoscute, băiatul nu a putut începe şcoala până la 12 ani. Mai mult, tatăl şi mama sa s-au despărţit când el avea 3 ani (rapoartele nu specifică exact în ce circumstanţe). Dar, după cum tatăl său afirmă cu mândrie, toate aceste greutăţi nu par a-i fi limitat capacitatea academică.
„Dizabilitatea de care suferă fiul meu nu-i dă acestuia posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta. În ciuda faptului că are 12 ani, înălţimea sa nu depăşeşte 90 cm. Dar sunt mândru de faptul că este deja printre cei mai buni din clasă şi ştiu că va realiza lucruri deosebite. Visul meu este ca el să meargă la facultate”.
Cu un tată care face atâtea eforturi, Xiao are toate şansele ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat. Mai mult, de când povestea a apărut în presa locală, autorităţile locale au anunţat că, în viitorul apropiat, îi vor închiria lui Yu o cameră, astfel încât acesta să fie mai aproape de şcoală. Între timp, şcoala va fi astfel adaptată, încât să poată primi elevi în regim de internat, inclusiv pe Xiao.
Deşi sunt sigur că Yu se va bucura de o pauză de la această muncă de Sisif, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tatălui şi fiului nu le va lipsi timpul petrecut împreună, singuri, discutând despre şcoală şi despre visele lor de viitor.
Zilele trecute, am aflat o poveste pe care vreau să o împărtăşesc cu voi. Nu prea are de-a face cu demografia, dar aduce în prim-plan câteva ingrediente esenţiale pentru viaţa de familie şi creşterea generaţiei viitoare: dragostea, sacrificiul de sine, gândul la binele celuilalt, perseverenţa şi curajul. Pe scurt, vorbeşte despre multe dintre calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un părinte, calităţi pe care eu, personal, mi-aş dori să le am într-o cantitate mai mare.
Povestea se petrece într-o zonă rurală din China: orăşelul Fengyi, provincia Sichuan, la aproximativ 2.000 de mile vest de Shanghai. În fiecare zi, Yu Zekuang, un bărbat de 40 de ani, se trezeşte la 5 dimineaţa. Pregăteşte pachetul de mâncare pe care fiul său îl va lua la şcoală. Apoi, îşi ajută copilul să meargă la şcoală, cam 7 kilometri de drum aspru de munte. Fiul său, Xiao Qiang are 12 ani, dar nu poate merge pe jos către şcoală. El are o dizabilitate fizică, determinată de o boală necunoscută: este înalt de numai 90 de cm, cu braţele şi picioarele răsucite şi cu spatele cocoşat. Cea mai apropiată şcoală nu are facilităţile necesare pentru a-l accepta. Tatăl său explică: „Ştiu că fiul meu are handicap fizic, dar nimic nu este în neregulă cu mintea lui. Cu toate astea, nu am putut găsi aici o şcoală cu facilităţile necesare pentru a-l accepta, fiind continuu respins. De fapt, singurul loc unde a fost acceptat a fost Şcoala Primară Fengxi, din oraşul Fengyi, din provincia Sichuan – care este la 5 mile de mers pe jos”.
Nu există autobuze sau transport public pentru a parcurge acest drum. De aceea, Xiao trebuie să meargă pe jos. Dar Xiao nu poate să meargă pe jos. Aici intervine rolul tatălui său. În fiecare zi, Yu îşi pune fiul într-un coş construit special, pe care şi-l leagă de spate. Apoi, tatăl (el însuşi înalt de numai 1,5 m) îl cară până la şcoală, pe o distanţă de 7 km. Apoi, tatăl face cei 7 km înapoi, pentru a lucra la o fermă. După-amiază, el face acelaşi lucru, dar în sens invers. Un drum de 7 km pentru a-şi lua fiul de la şcoală. 7 km cărându-şi fiul în spate. 28 de km pe zi! În ultimele 6 luni, estimează că a mers mai bine de 2.500 de km.
Din cauza bolii necunoscute, băiatul nu a putut începe şcoala până la 12 ani. Mai mult, tatăl şi mama sa s-au despărţit când el avea 3 ani (rapoartele nu specifică exact în ce circumstanţe). Dar, după cum tatăl său afirmă cu mândrie, toate aceste greutăţi nu par a-i fi limitat capacitatea academică.
„Dizabilitatea de care suferă fiul meu nu-i dă acestuia posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta. În ciuda faptului că are 12 ani, înălţimea sa nu depăşeşte 90 cm. Dar sunt mândru de faptul că este deja printre cei mai buni din clasă şi ştiu că va realiza lucruri deosebite. Visul meu este ca el să meargă la facultate”.
Cu un tată care face atâtea eforturi, Xiao are toate şansele ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat. Mai mult, de când povestea a apărut în presa locală, autorităţile locale au anunţat că, în viitorul apropiat, îi vor închiria lui Yu o cameră, astfel încât acesta să fie mai aproape de şcoală. Între timp, şcoala va fi astfel adaptată, încât să poată primi elevi în regim de internat, inclusiv pe Xiao.
Deşi sunt sigur că Yu se va bucura de o pauză de la această muncă de Sisif, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tatălui şi fiului nu le va lipsi timpul petrecut împreună, singuri, discutând despre şcoală şi despre visele lor de viitor.
Sursa:stiripentruviata.ro
