Faţa lui Cristos şi faţa omului
Meditaţiile de la cele paisprezece staţiuni de la Via crucis - care va fi prezidată de papa Francisc la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă, 18 aprilie 2014 - au fost scrise de arhiepiscopul de Campobasso-Boiano Giancarlo Maria Bregantini, preşedinte al Comisiei Conferinţei Episcopale Italiene pentru problemele sociale şi muncă, dreptate şi pace. Textul, pe care-l anticipăm aici, ca de obicei, va fi publicat şi de Libreria Editrice Vaticana.
Introducere
"Cel care a văzut dă mărturie pentru ca şi voi să credeţi. Mărturia sa este adevărată şi el ştie că spune adevărul. De fapt, toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească acest cuvânt al Scripturii: «Nu-i veţi zdrobi niciun os». Şi în alt loc al Scripturii se spune: «Vor privi la cel pe care l-au străpuns»" (In 19,35-37).
Isuse, vrednic de iubire, ai urcat pe Golgota fără a ezita, împlinire de iubire, şi te-ai lăsat răstignit fără plângeri.
Umil fiu al Mariei, ai luat povara nopţii noastre pentru a ne arăta cu câtă lumină voiai să ne dilaţi inima. În durerile tale este răscumpărarea noastră, în lacrimile tale se pictează "ora" dezvăluirii iubirii gratuite a lui Dumnezeu.
De şapte ori iertaţi, în ultimele tale suspine de om între oameni, ne duci din nou pe toţi la inima Tatălui, pentru a ne indica, în ultimele tale cuvinte, calea răscumpărării pentru orice durere a noastră.
Tu, totul întrupat, te nimiceşti pe cruce, înţeles numai de ea, mama, care cu fidelitate "stătea" sub acel lemn. Setea ta este izvor de speranţă mereu aprinsă, mână întinsă şi pentru răufăcătorul căit, care astăzi, graţie ţie, dulce Isuse, intră în paradis.
Nouă tuturor, Doamne Isus răstignit, dă-ne milostivirea ta infinită, parfum de Betania asupra lumii, geamăt de viaţă pentru omenire. Şi, în sfârşit abandonaţi în mâinile Tatălui tău, deschide-ne poarta vieţii care nu moare! Amin.
Staţiunea I
Degetul îndreptat care acuză
"Pilat le-a vorbit din nou, pentru că voia să-l elibereze pe Isus. Dar ei urlau: «Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!». Şi el, pentru a treia oară, le-a spus: «Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit nimic în el care să merite moartea. Aşadar îl voi pedepsi şi apoi îl voi elibera». Dar ei insistau cu glas tare, cerând ca să fie răstignit; şi strigătele lor creşteau. Atunci Pilat a hotărât să le împlinească cererea. L-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi omucidere şi pe care ei îl cereau şi l-a dat pe Isus să facă ce voiesc cu el" (Lc 23,20-25).
Un Pilat înfricoşat care nu caută adevărul, degetul îndreptat ca acuză şi strigătul crescând al mulţimii înverşunate sunt primii paşi ai morţii lui Isus. Nevinovat, ca un miel, al cărui sânge mântuieşte poporul său. Acel Isus care a trecut printre noi, vindecând şi binecuvântând, acum este condamnat la pedeapsa capitală. Niciun cuvânt de recunoştinţă din partea mulţimii, care în schimb îl alege pe Baraba. Pentru Pilat devine un caz ruşinos. Îl descarcă asupra mulţimii şi se spală pe mâini, alipit în întregime de puterea sa. Îl încredinţează pentru ca să fie răstignit! Nu mai vrea să ştie nimic despre el. Pentru el, cazul este închis!
Condamnarea grăbită a lui Isus adună astfel acuzele uşoare, judecăţile superficiale dintre oameni, insinuările şi preconcepţiile care închid inima şi devin cultură rasistă, de excludere şi de "rebut", cu scrisorile anonime şi calomniile oribile. Acuzaţi, sunt imediat puşi pe prima pagină; eliberaţi, se ajunge pe ultima!
Şi noi? Vom şti să avem conştiinţa dreaptă şi responsabilă, transparentă, care să nu-i întoarcă niciodată spatele celui nevinovat, ci să se grupeze, cu curaj, în apărarea celor slabi, rezistând nedreptăţii şi apărând pretutindeni adevărul încălcat?
Staţiunea a II-a
Lemnul greu al crizei
"Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii, pentru ca nemaitrăind pentru păcat, să trăim pentru dreptate; prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Toţi rătăceaţi ca nişte oi, dar acum aţi fost conduşi la păstorul şi păzitorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).
Apasă acel lemn al crucii, pentru că pe el Isus poartă păcatele noastre ale tuturor. Se clatină sub acea povară, prea mare pentru un om singur (In 19,17).
Este şi povara tuturor nedreptăţilor pe care le-a produs criza economică, cu gravele sale consecinţe sociale: lipsuri, şomaj, concedieri, un ban care guvernează în loc să slujească, speculaţia financiară, sinuciderile întreprinzătorilor, corupţia şi mita, cu firme care părăsesc propria ţară.
Aceasta este crucea grea a lumii muncii, nedreptatea pusă pe umerii muncitorilor. Isus o ia pe umerii săi şi ne învaţă să nu mai trăim în nedreptate, ci capabili, cu ajutorul său, să creăm punţi de solidaritate şi de speranţă, pentru a nu fi oi rătăcite nici pierdute în această criză.
De aceea să ne întoarcem la Cristos, păstor şi păzitor al sufletelor noastre. Să luptăm împreună pentru munca în reciprocitate, învingând frica şi izolarea, recuperând stima faţă de politică şi încercând să ieşim împreună din probleme.
Atunci crucea va deveni mai uşoară, dacă este purtată cu Isus şi ridicată de toţi împreună, pentru că prin rănile sale - făcute răni mari - am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24).
Staţiunea a III-a
Fragilitatea care ne deschide la primire
"Şi totuşi el purta durerile noastre şi era împovărat cu suferinţele noastre. Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi înjosit de Dumnezeu. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea" (Is 53,4-5).
Este un Isus fragil, foarte uman, cel pe care-l contemplăm cu uimire în această staţiune de mare durere. Dar tocmai această cădere a sa, în praf, revelează şi mai mult iubirea sa imensă. Este presat de mulţime, asurzit de strigătele soldaţilor, arzător datorită rănilor de la biciuire, plin de amărăciune interioară datorită imensei nerecunoştinţe umane. Şi cade. Cade la pământ!
Dar în această cădere, în această cedare în faţa poverii şi a oboselii, Isus devine încă o dată Învăţător de viaţă. Ne învaţă să acceptăm fragilităţile noastre, să nu ne descurajăm din cauza eşecurilor noastre, să recunoaştem cu sinceritate limitele noastre: "Există în mine dorinţa binelui - spune sfântul Paul - dar nu capacitatea de a-l realiza" (Rom 7,18).
Cu această forţă interioară care îi vine de la Tatăl, Isus ne ajută să primim şi fragilitatea celorlalţi; să nu apăsăm asupra celui care a căzut, să nu fim indiferenţi faţă de cel care cade. Şi ne dă forţa să nu închidem uşa celui care bate la casele noastre, cerând azil, demnitate şi patrie. Conştienţi de fragilitatea noastră, vom primi printre noi fragilitatea imigraţilor, pentru ca să găsească siguranţă şi speranţă.
Şi de fapt în apa murdară din ligheanul din cenacol, adică în fragilitatea noastră, se oglindeşte adevărata faţă a Dumnezeului nostru! De aceea, "orice duh care-l recunoaşte pe Isus Cristos, venit în trup, este de la Dumnezeu" (1In 4,2).
Staţiunea a IV-a
Lacrimile solidare
"Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama sa: «Iată el este pus pentru căderea şi ridicarea multora în Israel şi ca un semn care va stârni împotrivire, iar prin sufletul tău va trece prin sufletul tău»" (Lc 2,34-35). "Plângeţi cu cei care plâng. Să aveţi aceleaşi sentimente unii faţă de alţii" (Rom 12,15-16).
Este încărcată de emoţie şi de lacrimi amare această întâlnire a lui Isus cu mama sa Maria. În ea este exprimată forţa invincibilă a iubirii materne care depăşeşte orice piedică şi ştie să deschidă orice drum. Dar şi mai vie este privirea solidară a Mariei, care împărtăşeşte şi dăruieşte forţă Fiului. Se umple astfel de uimire inima noastră, contemplând măreţia Mariei, în acea devenire a ei, chiar ea creatură, "aproapele" pentru Dumnezeul său şi pentru Domnul său.
Adună toate lacrimile oricărei mame pentru copiii de departe, pentru tinerii condamnaţi la moarte, măcelăriţi sau plecaţi la război, în special copiii-soldat. Simţim aici plânsul sfâşietor al mamelor pentru copiii lor, muribunzi din cauza tumorilor produse de incendiile deşeurilor toxice.
Lacrimi foarte amare! Împărtăşire solidară a necazului cu copiii! Mame vigilente noaptea cu făcliile aprinse, tremurând datorită tinerilor distruşi de lipsuri sau înghiţiţi de droguri şi de alcool, în special sâmbătă noaptea!
În jurul Mariei, nu vom fi niciodată un popor orfan! Niciodată nu vom fi uitaţi. Ca sfântului Juan Diego, Maria ne oferă şi atingerea mângâierii sale materne şi ne spune: "Să nu se tulbure inima voastră... oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286).
Staţiunea a V-a
Mâna prietenă care ridică
"L-au constrâns să ducă crucea pe unul care trecea, un anume Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi Rufus" (Mc 15,21).
Din întâmplare, trece Simon din Cirene. Dar devine o întâlnire decisivă în viaţa sa. Se întorcea de la câmp. Om al trudei şi al vigorii. Pentru aceasta a fost constrâns să poarte crucea lui Isus, condamnat la o moarte ruşinoasă (cf. Fil 2,8).
Însă din întâmplătoare, acea întâlnire se transformă într-o urmare decisivă şi vitală în urma lui Isus, purtând în fiecare zi crucea sa, renunţând la sine însuşi (cf. Mt 16,24-25). De fapt, Simon este amintit de Marcu drept tatăl a doi creştini cunoscuţi în comunitatea din Roma: Alexandru şi Rufus. Un tată care cu siguranţă a imprimat în inima fiilor forţa crucii lui Isus. Pentru că viaţa, dacă o ţii prea strâns lipită de tine, se mucegăieşte şi se usucă. Dar dacă o oferi, înfloreşte şi se face spic de grâu, pentru tine şi pentru toată comunitatea!
Aici se află adevărata vindecare de egoismul nostru, mereu la pândă. Relaţia cu alţii ne vindecă şi generează o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească la măreţia sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în orice fiinţă umană, care ştie să suporte molestările vieţii, agăţându-se de iubirea lui Dumnezeu. Numai deschizând inima la iubirea divină, sunt determinat să caut fericirea celorlalţi în multele gesturi de voluntariat: o noapte în spital, un împrumut fără dobândă, o lacrimă ştearsă în familie, gratuitatea sinceră, angajarea clarvăzătoare a binelui comun, împărtăşirea pâinii şi a muncii, învingând orice formă de gelozie şi de invidie.
Isus e cel care ne aminteşte asta: "Tot ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut!" (Mt 25,40).
Staţiunea a VI-a
Duioşia feminină
"Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea». Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge şi nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele" (Ps 27,8-9).
Isus se târăşte cu greutate, gâfâind. Însă lumina pe faţa sa rămâne intactă. Nu există ofensă care să se poată opune frumuseţii sale. Scuipăturile nu au întunecat-o. Pălmuirile n-au reuşit s-o stingă. Acea faţă apare ca un rug arzând care, cu cât este mai chinuit, cu atât reuşeşte mai mult să emane o lumină de mântuire. Coboară lacrimi tăcute din ochii Învăţătorului. Poartă povara abandonării. Şi totuşi Învăţătorul înaintează, nu se opreşte, nu se întoarce înapoi. Înfruntă oprimarea. Este tulburat de cruzime, dar el ştie că moartea sa nu va fi zadarnică!
Atunci Isus se opreşte în faţa unei femei care îi vine în întâmpinare fără nicio ezitare. Este Veronica, adevărată imagine feminină a duioşiei!
Domnul întrupează aici nevoia noastră de gratuitate iubitoare, de a ne simţi iubiţi şi ocrotiţi de gesturi de atenţie şi de îngrijire. Mângâierile acestei creaturi se udă de sângele preţios al lui Isus şi par să dea la o parte actele de profanare pe care le-a primit în acele ore de torturi. Veronica reuşeşte să-l atingă pe dulcele Isus, să-i simtă candoarea. Nu numai pentru a alina ci pentru a participa la suferinţa sa. În Isus recunoaşte pe fiecare aproapele care trebuie mângâiat, cu atingerea de duioşie, pentru a ajunge la geamătul de durere al celor care astăzi nu primesc asistenţă nici căldură de compasiune. Şi mor de singurătate.
Staţiunea a VII-a
Neliniştea închisorii şi a torturii
"M-au înconjurat (...) M-au înconjurat ca roiurile de albine, s-au aprins ca un foc de spini; în numele Domnului le-am nimic. M-au îmbrâncit cu putere, ca să cad, dar Domnul mi-a venit în ajutor. Domnul m-a pedepsit, da, m-a pedepsit, dar nu m-a lăsat pradă morţii" (Ps 118,11.12-13.18).
Cu adevărat în Isus se împlinesc vechile profeţii ale slujitorului umil şi ascultător, care ia pe umerii săi toată istoria noastră de durere. Şi astfel Isus, împins înainte cu forţă, se prăbuşeşte, sub trudă şi asuprire, încercuit, înconjurat de violenţă, lipsit de acum de forţe. Tot mai singur, tot mai în întuneric! Sfâşiat în trup, frânt în oase.
Recunoaştem în el experienţa amară a deţinuţilor din orice închisoare, cu toate contradicţiile sale inumane. Încercuiţi şi înconjuraţi, "îmbrânciţi cu putere, ca să cadă". Astăzi închisoarea este încă prea ţinută departe, uitată, repudiată de societatea civilă. Există absurdităţile birocraţiei, încetinelile justiţiei. După aceea este pedeapsă dublă suprapopularea: este o durere agravată, o oprimare nedreaptă, care consumă trupul şi oasele. Unii - prea mulţi! - nu rezistă... Şi chiar atunci când un frate al nostru iese, îl considerăm încă un "fost deţinut", închizându-i astfel porţile răscumpărării sociale şi de muncă.
Dar mai gravă este practicarea torturii, din păcate încă răspândită în diferite părţi ale pământului, în multiple moduri. Aşa cum a fost pentru Isus: şi el lovit, umilit de soldaţi, torturat cu coroana de spini, biciuit cu cruzime.
Cât adevărat simţim, astăzi, în faţa acestei căderi, cuvântul lui Isus: "Am fost în închisoare şi aţi venit la mine" (Mt 25,36). În fiecare închisoare, alături de fiecare torturat, este mereu el, Cristos suferind, încarcerat şi torturat. Chiar dacă suntem încercaţi dur, el este ajutorul nostru, pentru a nu cădea pradă fricii. Ne ridicăm numai împreună, însoţiţi de lucrători valoroşi, susţinuţi de mâna fraternă a voluntarilor şi ridicaţi de o societate civilă, care îşi însuşeşte multele nedreptăţi din cadrul zidurilor unei închisori.
Staţiunea a VIII-a
Împărtăşire şi nu compătimire
"Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe copiii voştri" (Lc 23,28).
Ca nişte făclii aprinse se prezintă figurile feminine, de-a lungul căii durerii. Femei de fidelitate şi de curaj, care nu se lasă înfricoşate de gărzi nici scandalizate de rănile bunului Învăţător. Sunt gata să-l întâlnească şi să-l consoleze. Isus este acolo în faţa lor. Sunt unii care-l calcă în picioare în timp ce el se prăbuşeşte la pământ epuizat. Însă femeile sunt acolo, gata să-i dăruiască acea palpitaţie caldă pe care inima n-o mai poate frâna. Ele îl privesc mai întâi de departe, dar apoi se apropie, aşa cum face orice prieten, orice frate sau soră, când îşi dă seama de dificultăţile pe care le trăieşte persoana iubită.
Isus este zguduit de plânsul lor amar, dar le îndeamnă să nu-şi consume inima văzându-l martirizat, pentru a nu mai fi femei care plâng, ci femei care cred! Cere o durere împărtăşită şi nu o compătimire sterilă şi plângăcioasă. Nu mai vrea plângeri ci voinţa de a ne renaşte, de a privi înainte, de a înainta cu credinţă şi speranţă spre aceea auroră de lumină care va răsări şi mai orbitoare peste capul celor care merg îndreptaţi spre Dumnezeu. Să plângem asupra noastră dacă încă nu credem în acel Isus care a vestit Împărăţia mântuirii. Să plângem asupra păcatelor noastre nemărturisite.
De asemenea, să plângem asupra acelor bărbaţi care descarcă asupra femeilor violenţa pe care o au înlăuntrul lor. Să plângem asupra femeilor reduse la sclavie de frică şi de exploatare. Dar nu este suficient să ne batem pieptul să simţim compasiune. Isus este mai exigent. Femeile trebuie asigurate aşa cum a făcut el, trebuie iubite ca un dar inviolabil pentru toată omenirea. Pentru creşterea copiilor noştri, în demnitate şi speranţă.
Staţiunea a IX-a
A învinge nostalgia rea
"Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit!" (Rom 8,35-37).
Sfântul Paul prezintă încercările sale, dar ştie că înainte de el a trecut prin ele Isus, care pe calea Golgotei a căzut, o dată, de două ori, de trei ori. Distrus de chinuri, de persecuţie, de sabie, oprimat de lemnul crucii. Epuizat! Pare să spună, asemenea nouă, în atâtea momente întunecate: Nu mai rezist!
Este strigătul persecutaţilor, al muribunzilor, al bolnavilor terminali, al celor oprimaţi sub jug.
Însă în Isus este vizibilă şi forţa sa: "Dacă pedepseşte, va avea şi milă" (Lam 3,32). Ne arată că există mereu, în necaz, mângâierea sa, un "dincolo" care trebuie întrevăzut în speranţă. Asemenea curăţării copacilor pe care Tatăl ceresc, cu înţelepciune, o face chiar asupra mlădiţelor care produc rod (cf. In 15,8). Niciodată pentru eliminare, ci mereu pentru reînflorire. Ca o mamă când vine ceasul ei: este necăjită, geme, suferă când naşte. Dar ştie că sunt durerile vieţii noi, ale primăverii în floare, tocmai prin acea tăiere.
Să ne ajute contemplarea lui Isus căzut la pământ, dar capabil să se ridice, ca să învingem închiderile pe care frica zilei de mâine le imprimă în inima noastră, în special în acest timp de criză. Să depăşim nostalgia rea a trecutului, comoditatea imobilismului, a lui "mereu s-a făcut aşa!". Acel Isus care se clatină şi cade, dar apoi se ridică, este certitudinea unei speranţe, care, alimentate de rugăciunea intensă, se naşte chiar înlăuntrul încercării şi nu după încercare nici fără încercare!
Vom fi mai mult decât învingători prin puterea iubirii sale!
Staţiunea a X-a
Unitatea şi demnitatea
"După ce l-au răstignit pe Isus, soldaţii au luat hainele şi le-au împărţit în patru, fiecărui ostaş câte o parte. Rămânea cămaşa; era o cămaşă fără cusătură, ţesută dintr-o bucată de sus până jos. Au zis deci între ei: «Să n-o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie». Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Au împărţit hainele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras sorţi». Tocmai aceasta au făcut soldaţii" (In 19,23-24).
Nici măcar o bucăţică de stofă n-au lăsat ca să acopere trupul lui Isus. L-au despuiat de tot. Nu avea mantie nici cămaşă, nici vreo haină. L-au despuiat ca act de umilire extremă. Ceea ce-l acoperea era numai sângele, care curgea din rănile sale întinse.
Cămaşa rămâne intactă, simbol al unităţii Bisericii, o unitate care trebuie regăsită într-un drum răbdător, într-o pace artizanală, construită în fiecare zi, într-o ţesătură refăcută cu firele de aur ale fraternităţii, în reconciliere şi în iertare reciprocă.
În Isus, nevinovat, despuiat şi torturat, recunoaştem demnitatea încălcată a tuturor celor nevinovaţi, în special a celor mici. Dumnezeu n-a împiedicat ca trupul său, despuiat, să fie expus pe cruce. A făcut asta pentru a repara orice abuz, acoperit în mod nedrept, şi pentru a demonstra că el, Dumnezeu, este în mod irevocabil şi fără jumătăţi de măsură de partea victimelor.
Staţiunea a XI-lea
La patul bolnavilor
"După ce l-au răstignit, şi-au împărţit între ei hainele lui, trăgând la sorţi pentru ele, care ce să ia. Când l-au răstignit era ora nouă. Deasupra era scris motivul condamnării: «Regele iudeilor». Şi, împreună cu el au răstignit doi tâlhari: unul la dreapta şi altul la stânga. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Cu cei fărădelege a fost pus alături»" (Mc 15,24-28).
Şi l-au răstignit! Pedeapsa infamilor, a trădătorilor, a sclavilor răzvrătiţi. Aceasta este condamnarea rezervată Domnului nostru Isus: cuie ruginite, durere teribilă, durerea sfâşietoare a mamei, ruşinea de a fi alăturat de doi bandiţi, hainele împărţite ca pradă între soldaţi, batjocurile crude ale trecătorilor: "Pe alţii i-a salvat, iar pe sine nu se poate salva! Să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în el" (Mt 27,42).
Şi l-au răstignit! Isus nu coboară, nu abandonează crucea. Rămâne, ascultător până la capăt faţă de voinţa Tatălui. Iubeşte şi iartă.
Şi astăzi, asemenea lui Isus, mulţi fraţi şi surori ai noştri sunt pironiţi de un pat de durere, în spitale, în casele de odihnă, în familiile noastre. Este timpul încercării, în zilele amare de singurătate dar şi de disperare: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).
Mâna noastră să nu fie niciodată pentru a-i străpunge, ci pentru a ne apropia, a-i consola şi a-i însoţi pe bolnavi, ridicându-i din patul lor de durere. Boala nu cere permisiunea. Vine mereu neaşteptată. Uneori tulbură, limitează orizonturile, pune la grea încercare speranţa. Este amară fierea sa. Numai dacă găsim, alături de noi, pe cineva care ne ascultă, care stă aproape de noi, se aşează pe patul nostru... atunci boala poate să devină o mare şcoală de înţelepciune, întâlnire cu Dumnezeul răbdător. Când cineva ia asupra sa infirmităţile noastre, din iubire, chiar şi noaptea durerii se deschide la lumina pascală a lui Cristos răstignit şi înviat. Ceea ce omeneşte este o condamnare, se poate transforma într-o ofrandă răscumpărătoare, pentru binele comunităţilor şi familiilor noastre. După exemplul sfinţilor.
Staţiunea a XII-a
Geamătul celor şapte cuvinte
"După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: «Mi-e sete!». Era acolo un vas plin cu oţet, i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: «Totul s-a împlinit!». Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul" (In 19,28-30).
Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce sunt o capodoperă de speranţă. Isus, lent, cu paşi care sunt şi paşii noştri, străbate tot întunericul nopţii, pentru a se abandona, încrezător, în braţele Tatălui. Este geamătul muribunzilor, strigătul celor disperaţi, invocaţia perdanţilor. Este Isus!
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46). Este strigătul lui Iob, al oricărui om lovit de nenorocire. Şi Dumnezeu tace. Tace pentru că răspunsul său este acolo, pe cruce: el, Isus, este răspunsul lui Dumnezeu, Cuvânt veşnic întrupat din iubire.
"Aminteşte-ţi de mine..." (Lc 23,42). Invocaţia fraternă a răufăcătorului, făcut coleg de durere, pătrunde în inima lui Isus, care simte în ea ecoul însăşi durerii sale. Şi Isus ascultă această implorare: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". Mereu ne răscumpără durerea altuia, pentru că ne face să ieşim din noi înşine.
"Femeie, iată-l pe fiul tău!..." (In 19,26). Dar este Mama sa, Maria, care împreună cu Ioan stătea sub cruce, cea care frânge frica. O umple de duioşie şi de speranţă. Isus nu se mai simte singur. Ca pentru noi, dacă alături de patul durerii este cineva care ne iubeşte! Cu fidelitate. Până la capăt.
"Mi-e sete" (In 19,28). Precum copilul cere mamei de băut; precum bolnavul ars de febră... Setea lui Isus este setea tuturor însetaţilor de viaţă, de libertate, de dreptate. Şi este setea celui mai mare însetat, Dumnezeu, căruia, infinit mai mult decât nouă, îi este sete de mântuirea noastră.
"Totul s-a împlinit" (In 19,30). Totul: fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare profeţie, fiecare clipă din viaţa lui Isus. Mozaicul este completat. Miile de culori ale iubirii acum strălucesc în frumuseţe. Nimic nu s-a irosit. Nimic n-a fost aruncat. Totul a devenit iubire. Totul s-a consumat pentru mine şi pentru tine! Şi atunci, şi moartea are un sens!
"Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Acum, eroic, Isus iese din frica morţii. Pentru că dacă trăim în iubirea gratuită, totul este viaţă. Iertarea reînnoieşte, vindecă, transformă şi consolează! Creează un popor nou. Opreşte războaiele.
"Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu" (Lc 23,46). Nu mai este disperarea nimicului. Ci încrederea deplină în mâinile sale de Tată, aşezarea în inima sa. Pentru că în Dumnezeu, orice bucată se uneşte, în sfârşit, în unitate.
Staţiunea a XIII-a
Iubirea este mai tare decât moartea
"Când s-a înserat, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a porunci să i se dea" (Mt 27,57-58).
Înainte de a fi îngropat în mormânt, Isus este încredinţat în sfârşit Mamei sale. Este icoana unei inimi sfâşiate care ne spune că moartea nu împiedică ultimul sărut al mamei dat fiului său. Prosternată peste trupul lui Isus, Maria se înlănţuieşte într-o îmbrăţişare totală de el. Această icoană este numită simplu "Piet?". Este sfâşietoare, dar arată că moartea nu frânge iubirea. Pentru că iubirea este mai tare decât moartea! Iubirea pură este cea durabilă. Seara a venit. Bătălia este câştigată. Iubirea n-a fost frântă. Cel care este gata să-şi sacrifice viaţa pentru Cristos, o va regăsi. Transfigurată, dincolo de moarte.
Lacrimi şi sânge sunt amestecate în această încredinţare tragică. Precum viaţa în familiile noastre, care, uneori, este copleşită de pierderi neaşteptate şi dureroase, cu un gol de neumplut, în special cu moartea unui copil.
Aşadar Piet? înseamnă a deveni aproapele fraţilor care sunt în doliu şi nu-şi dau pace. Este caritate mare a ne îngriji de cel care suferă în trupul rănit, în mintea deprimată, în sufletul disperat. A iubi până la sfârşit este învăţătura supremă lăsată nouă de Isus şi de Maria. Este zilnica fraterna misiune de consolare, care ne este încredinţată în această fidelă îmbrăţişare dintre Isus mort şi Mama sa Îndurerată.
Staţiunea a XIV-a
Grădina nouă
"În apropierea locului unde fusese răstignit Isus era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni aşezat. Din cauză că începea sărbătoarea iudeilor şi pentru că mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo" (In 19,41-42).
Acea grădină în care se află mormântul, unde vine înmormântat Isus, aminteşte de o altă grădină: cea din Eden. O grădină care din cauza neascultării a pierdut frumuseţea sa şi a devenit dezolare, loc de moarte şi nu de viaţă.
Ramurile sălbatice care ne împiedică să respirăm voinţa lui Dumnezeu, cum ar fi alipirea de bani, de mândrie, de irosire a vieţii, trebuie tăiate şi altoite acum pe lemnul crucii. Aceasta este noua grădină: crucea împlântată în pământ!
De sus din cer, Isus va putea de acum să readucă totul la viaţă. Odată întors din abisurile infernale, unde Satana a închis un mare număr de suflete, va începe reînnoirea tuturor lucrurilor. Acel mormânt reprezintă sfârşitul omului vechi. Şi ca pentru Isus, şi pentru noi Dumnezeu n-a permis ca fiii săi să fie pedepsiţi de moartea definitivă. În moarea lui Cristos decad toate tronurile răului, bazate pe aviditatea şi împietrirea inimii.
Moartea ne dezarmează, ne face să înţelegem că suntem expuşi la o existenţă pământească ce are un sfârşit. Dar în faţa acelui trup al lui Isus, depus în mormânt, conştientizăm cine suntem. Creaturi care, pentru a nu muri, au nevoie de creatorul lor.
Tăcerea care învăluie grădina aceea ne permite să ascultăm foşnetul unei dulci adieri: "Eu sunt cel viu şi sunt cu voi" (cf. Ex 3,14).
Vălul templului s-a sfâşiat. În sfârşit vedem faţa Domnului nostru. Şi cunoaştem în plinătate numele său: milostivire şi fidelitate, pentru a nu rămâne niciodată de ruşine, nici măcar în faţa morţii, pentru că Fiul lui Dumnezeu a fost liber în mijlocul morţilor (cf. Ps 88,6).
(După L`Osservatore romano, duminică, 13 aprilie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Meditaţiile de la cele paisprezece staţiuni de la Via crucis - care va fi prezidată de papa Francisc la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă, 18 aprilie 2014 - au fost scrise de arhiepiscopul de Campobasso-Boiano Giancarlo Maria Bregantini, preşedinte al Comisiei Conferinţei Episcopale Italiene pentru problemele sociale şi muncă, dreptate şi pace. Textul, pe care-l anticipăm aici, ca de obicei, va fi publicat şi de Libreria Editrice Vaticana.
Introducere
"Cel care a văzut dă mărturie pentru ca şi voi să credeţi. Mărturia sa este adevărată şi el ştie că spune adevărul. De fapt, toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească acest cuvânt al Scripturii: «Nu-i veţi zdrobi niciun os». Şi în alt loc al Scripturii se spune: «Vor privi la cel pe care l-au străpuns»" (In 19,35-37).
Isuse, vrednic de iubire, ai urcat pe Golgota fără a ezita, împlinire de iubire, şi te-ai lăsat răstignit fără plângeri.
Umil fiu al Mariei, ai luat povara nopţii noastre pentru a ne arăta cu câtă lumină voiai să ne dilaţi inima. În durerile tale este răscumpărarea noastră, în lacrimile tale se pictează "ora" dezvăluirii iubirii gratuite a lui Dumnezeu.
De şapte ori iertaţi, în ultimele tale suspine de om între oameni, ne duci din nou pe toţi la inima Tatălui, pentru a ne indica, în ultimele tale cuvinte, calea răscumpărării pentru orice durere a noastră.
Tu, totul întrupat, te nimiceşti pe cruce, înţeles numai de ea, mama, care cu fidelitate "stătea" sub acel lemn. Setea ta este izvor de speranţă mereu aprinsă, mână întinsă şi pentru răufăcătorul căit, care astăzi, graţie ţie, dulce Isuse, intră în paradis.
Nouă tuturor, Doamne Isus răstignit, dă-ne milostivirea ta infinită, parfum de Betania asupra lumii, geamăt de viaţă pentru omenire. Şi, în sfârşit abandonaţi în mâinile Tatălui tău, deschide-ne poarta vieţii care nu moare! Amin.
Staţiunea I
Degetul îndreptat care acuză
"Pilat le-a vorbit din nou, pentru că voia să-l elibereze pe Isus. Dar ei urlau: «Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!». Şi el, pentru a treia oară, le-a spus: «Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit nimic în el care să merite moartea. Aşadar îl voi pedepsi şi apoi îl voi elibera». Dar ei insistau cu glas tare, cerând ca să fie răstignit; şi strigătele lor creşteau. Atunci Pilat a hotărât să le împlinească cererea. L-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi omucidere şi pe care ei îl cereau şi l-a dat pe Isus să facă ce voiesc cu el" (Lc 23,20-25).
Un Pilat înfricoşat care nu caută adevărul, degetul îndreptat ca acuză şi strigătul crescând al mulţimii înverşunate sunt primii paşi ai morţii lui Isus. Nevinovat, ca un miel, al cărui sânge mântuieşte poporul său. Acel Isus care a trecut printre noi, vindecând şi binecuvântând, acum este condamnat la pedeapsa capitală. Niciun cuvânt de recunoştinţă din partea mulţimii, care în schimb îl alege pe Baraba. Pentru Pilat devine un caz ruşinos. Îl descarcă asupra mulţimii şi se spală pe mâini, alipit în întregime de puterea sa. Îl încredinţează pentru ca să fie răstignit! Nu mai vrea să ştie nimic despre el. Pentru el, cazul este închis!
Condamnarea grăbită a lui Isus adună astfel acuzele uşoare, judecăţile superficiale dintre oameni, insinuările şi preconcepţiile care închid inima şi devin cultură rasistă, de excludere şi de "rebut", cu scrisorile anonime şi calomniile oribile. Acuzaţi, sunt imediat puşi pe prima pagină; eliberaţi, se ajunge pe ultima!
Şi noi? Vom şti să avem conştiinţa dreaptă şi responsabilă, transparentă, care să nu-i întoarcă niciodată spatele celui nevinovat, ci să se grupeze, cu curaj, în apărarea celor slabi, rezistând nedreptăţii şi apărând pretutindeni adevărul încălcat?
Staţiunea a II-a
Lemnul greu al crizei
"Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii, pentru ca nemaitrăind pentru păcat, să trăim pentru dreptate; prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Toţi rătăceaţi ca nişte oi, dar acum aţi fost conduşi la păstorul şi păzitorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).
Apasă acel lemn al crucii, pentru că pe el Isus poartă păcatele noastre ale tuturor. Se clatină sub acea povară, prea mare pentru un om singur (In 19,17).
Este şi povara tuturor nedreptăţilor pe care le-a produs criza economică, cu gravele sale consecinţe sociale: lipsuri, şomaj, concedieri, un ban care guvernează în loc să slujească, speculaţia financiară, sinuciderile întreprinzătorilor, corupţia şi mita, cu firme care părăsesc propria ţară.
Aceasta este crucea grea a lumii muncii, nedreptatea pusă pe umerii muncitorilor. Isus o ia pe umerii săi şi ne învaţă să nu mai trăim în nedreptate, ci capabili, cu ajutorul său, să creăm punţi de solidaritate şi de speranţă, pentru a nu fi oi rătăcite nici pierdute în această criză.
De aceea să ne întoarcem la Cristos, păstor şi păzitor al sufletelor noastre. Să luptăm împreună pentru munca în reciprocitate, învingând frica şi izolarea, recuperând stima faţă de politică şi încercând să ieşim împreună din probleme.
Atunci crucea va deveni mai uşoară, dacă este purtată cu Isus şi ridicată de toţi împreună, pentru că prin rănile sale - făcute răni mari - am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24).
Staţiunea a III-a
Fragilitatea care ne deschide la primire
"Şi totuşi el purta durerile noastre şi era împovărat cu suferinţele noastre. Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi înjosit de Dumnezeu. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea" (Is 53,4-5).
Este un Isus fragil, foarte uman, cel pe care-l contemplăm cu uimire în această staţiune de mare durere. Dar tocmai această cădere a sa, în praf, revelează şi mai mult iubirea sa imensă. Este presat de mulţime, asurzit de strigătele soldaţilor, arzător datorită rănilor de la biciuire, plin de amărăciune interioară datorită imensei nerecunoştinţe umane. Şi cade. Cade la pământ!
Dar în această cădere, în această cedare în faţa poverii şi a oboselii, Isus devine încă o dată Învăţător de viaţă. Ne învaţă să acceptăm fragilităţile noastre, să nu ne descurajăm din cauza eşecurilor noastre, să recunoaştem cu sinceritate limitele noastre: "Există în mine dorinţa binelui - spune sfântul Paul - dar nu capacitatea de a-l realiza" (Rom 7,18).
Cu această forţă interioară care îi vine de la Tatăl, Isus ne ajută să primim şi fragilitatea celorlalţi; să nu apăsăm asupra celui care a căzut, să nu fim indiferenţi faţă de cel care cade. Şi ne dă forţa să nu închidem uşa celui care bate la casele noastre, cerând azil, demnitate şi patrie. Conştienţi de fragilitatea noastră, vom primi printre noi fragilitatea imigraţilor, pentru ca să găsească siguranţă şi speranţă.
Şi de fapt în apa murdară din ligheanul din cenacol, adică în fragilitatea noastră, se oglindeşte adevărata faţă a Dumnezeului nostru! De aceea, "orice duh care-l recunoaşte pe Isus Cristos, venit în trup, este de la Dumnezeu" (1In 4,2).
Staţiunea a IV-a
Lacrimile solidare
"Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama sa: «Iată el este pus pentru căderea şi ridicarea multora în Israel şi ca un semn care va stârni împotrivire, iar prin sufletul tău va trece prin sufletul tău»" (Lc 2,34-35). "Plângeţi cu cei care plâng. Să aveţi aceleaşi sentimente unii faţă de alţii" (Rom 12,15-16).
Este încărcată de emoţie şi de lacrimi amare această întâlnire a lui Isus cu mama sa Maria. În ea este exprimată forţa invincibilă a iubirii materne care depăşeşte orice piedică şi ştie să deschidă orice drum. Dar şi mai vie este privirea solidară a Mariei, care împărtăşeşte şi dăruieşte forţă Fiului. Se umple astfel de uimire inima noastră, contemplând măreţia Mariei, în acea devenire a ei, chiar ea creatură, "aproapele" pentru Dumnezeul său şi pentru Domnul său.
Adună toate lacrimile oricărei mame pentru copiii de departe, pentru tinerii condamnaţi la moarte, măcelăriţi sau plecaţi la război, în special copiii-soldat. Simţim aici plânsul sfâşietor al mamelor pentru copiii lor, muribunzi din cauza tumorilor produse de incendiile deşeurilor toxice.
Lacrimi foarte amare! Împărtăşire solidară a necazului cu copiii! Mame vigilente noaptea cu făcliile aprinse, tremurând datorită tinerilor distruşi de lipsuri sau înghiţiţi de droguri şi de alcool, în special sâmbătă noaptea!
În jurul Mariei, nu vom fi niciodată un popor orfan! Niciodată nu vom fi uitaţi. Ca sfântului Juan Diego, Maria ne oferă şi atingerea mângâierii sale materne şi ne spune: "Să nu se tulbure inima voastră... oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286).
Staţiunea a V-a
Mâna prietenă care ridică
"L-au constrâns să ducă crucea pe unul care trecea, un anume Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi Rufus" (Mc 15,21).
Din întâmplare, trece Simon din Cirene. Dar devine o întâlnire decisivă în viaţa sa. Se întorcea de la câmp. Om al trudei şi al vigorii. Pentru aceasta a fost constrâns să poarte crucea lui Isus, condamnat la o moarte ruşinoasă (cf. Fil 2,8).
Însă din întâmplătoare, acea întâlnire se transformă într-o urmare decisivă şi vitală în urma lui Isus, purtând în fiecare zi crucea sa, renunţând la sine însuşi (cf. Mt 16,24-25). De fapt, Simon este amintit de Marcu drept tatăl a doi creştini cunoscuţi în comunitatea din Roma: Alexandru şi Rufus. Un tată care cu siguranţă a imprimat în inima fiilor forţa crucii lui Isus. Pentru că viaţa, dacă o ţii prea strâns lipită de tine, se mucegăieşte şi se usucă. Dar dacă o oferi, înfloreşte şi se face spic de grâu, pentru tine şi pentru toată comunitatea!
Aici se află adevărata vindecare de egoismul nostru, mereu la pândă. Relaţia cu alţii ne vindecă şi generează o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească la măreţia sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în orice fiinţă umană, care ştie să suporte molestările vieţii, agăţându-se de iubirea lui Dumnezeu. Numai deschizând inima la iubirea divină, sunt determinat să caut fericirea celorlalţi în multele gesturi de voluntariat: o noapte în spital, un împrumut fără dobândă, o lacrimă ştearsă în familie, gratuitatea sinceră, angajarea clarvăzătoare a binelui comun, împărtăşirea pâinii şi a muncii, învingând orice formă de gelozie şi de invidie.
Isus e cel care ne aminteşte asta: "Tot ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut!" (Mt 25,40).
Staţiunea a VI-a
Duioşia feminină
"Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea». Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge şi nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele" (Ps 27,8-9).
Isus se târăşte cu greutate, gâfâind. Însă lumina pe faţa sa rămâne intactă. Nu există ofensă care să se poată opune frumuseţii sale. Scuipăturile nu au întunecat-o. Pălmuirile n-au reuşit s-o stingă. Acea faţă apare ca un rug arzând care, cu cât este mai chinuit, cu atât reuşeşte mai mult să emane o lumină de mântuire. Coboară lacrimi tăcute din ochii Învăţătorului. Poartă povara abandonării. Şi totuşi Învăţătorul înaintează, nu se opreşte, nu se întoarce înapoi. Înfruntă oprimarea. Este tulburat de cruzime, dar el ştie că moartea sa nu va fi zadarnică!
Atunci Isus se opreşte în faţa unei femei care îi vine în întâmpinare fără nicio ezitare. Este Veronica, adevărată imagine feminină a duioşiei!
Domnul întrupează aici nevoia noastră de gratuitate iubitoare, de a ne simţi iubiţi şi ocrotiţi de gesturi de atenţie şi de îngrijire. Mângâierile acestei creaturi se udă de sângele preţios al lui Isus şi par să dea la o parte actele de profanare pe care le-a primit în acele ore de torturi. Veronica reuşeşte să-l atingă pe dulcele Isus, să-i simtă candoarea. Nu numai pentru a alina ci pentru a participa la suferinţa sa. În Isus recunoaşte pe fiecare aproapele care trebuie mângâiat, cu atingerea de duioşie, pentru a ajunge la geamătul de durere al celor care astăzi nu primesc asistenţă nici căldură de compasiune. Şi mor de singurătate.
Staţiunea a VII-a
Neliniştea închisorii şi a torturii
"M-au înconjurat (...) M-au înconjurat ca roiurile de albine, s-au aprins ca un foc de spini; în numele Domnului le-am nimic. M-au îmbrâncit cu putere, ca să cad, dar Domnul mi-a venit în ajutor. Domnul m-a pedepsit, da, m-a pedepsit, dar nu m-a lăsat pradă morţii" (Ps 118,11.12-13.18).
Cu adevărat în Isus se împlinesc vechile profeţii ale slujitorului umil şi ascultător, care ia pe umerii săi toată istoria noastră de durere. Şi astfel Isus, împins înainte cu forţă, se prăbuşeşte, sub trudă şi asuprire, încercuit, înconjurat de violenţă, lipsit de acum de forţe. Tot mai singur, tot mai în întuneric! Sfâşiat în trup, frânt în oase.
Recunoaştem în el experienţa amară a deţinuţilor din orice închisoare, cu toate contradicţiile sale inumane. Încercuiţi şi înconjuraţi, "îmbrânciţi cu putere, ca să cadă". Astăzi închisoarea este încă prea ţinută departe, uitată, repudiată de societatea civilă. Există absurdităţile birocraţiei, încetinelile justiţiei. După aceea este pedeapsă dublă suprapopularea: este o durere agravată, o oprimare nedreaptă, care consumă trupul şi oasele. Unii - prea mulţi! - nu rezistă... Şi chiar atunci când un frate al nostru iese, îl considerăm încă un "fost deţinut", închizându-i astfel porţile răscumpărării sociale şi de muncă.
Dar mai gravă este practicarea torturii, din păcate încă răspândită în diferite părţi ale pământului, în multiple moduri. Aşa cum a fost pentru Isus: şi el lovit, umilit de soldaţi, torturat cu coroana de spini, biciuit cu cruzime.
Cât adevărat simţim, astăzi, în faţa acestei căderi, cuvântul lui Isus: "Am fost în închisoare şi aţi venit la mine" (Mt 25,36). În fiecare închisoare, alături de fiecare torturat, este mereu el, Cristos suferind, încarcerat şi torturat. Chiar dacă suntem încercaţi dur, el este ajutorul nostru, pentru a nu cădea pradă fricii. Ne ridicăm numai împreună, însoţiţi de lucrători valoroşi, susţinuţi de mâna fraternă a voluntarilor şi ridicaţi de o societate civilă, care îşi însuşeşte multele nedreptăţi din cadrul zidurilor unei închisori.
Staţiunea a VIII-a
Împărtăşire şi nu compătimire
"Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe copiii voştri" (Lc 23,28).
Ca nişte făclii aprinse se prezintă figurile feminine, de-a lungul căii durerii. Femei de fidelitate şi de curaj, care nu se lasă înfricoşate de gărzi nici scandalizate de rănile bunului Învăţător. Sunt gata să-l întâlnească şi să-l consoleze. Isus este acolo în faţa lor. Sunt unii care-l calcă în picioare în timp ce el se prăbuşeşte la pământ epuizat. Însă femeile sunt acolo, gata să-i dăruiască acea palpitaţie caldă pe care inima n-o mai poate frâna. Ele îl privesc mai întâi de departe, dar apoi se apropie, aşa cum face orice prieten, orice frate sau soră, când îşi dă seama de dificultăţile pe care le trăieşte persoana iubită.
Isus este zguduit de plânsul lor amar, dar le îndeamnă să nu-şi consume inima văzându-l martirizat, pentru a nu mai fi femei care plâng, ci femei care cred! Cere o durere împărtăşită şi nu o compătimire sterilă şi plângăcioasă. Nu mai vrea plângeri ci voinţa de a ne renaşte, de a privi înainte, de a înainta cu credinţă şi speranţă spre aceea auroră de lumină care va răsări şi mai orbitoare peste capul celor care merg îndreptaţi spre Dumnezeu. Să plângem asupra noastră dacă încă nu credem în acel Isus care a vestit Împărăţia mântuirii. Să plângem asupra păcatelor noastre nemărturisite.
De asemenea, să plângem asupra acelor bărbaţi care descarcă asupra femeilor violenţa pe care o au înlăuntrul lor. Să plângem asupra femeilor reduse la sclavie de frică şi de exploatare. Dar nu este suficient să ne batem pieptul să simţim compasiune. Isus este mai exigent. Femeile trebuie asigurate aşa cum a făcut el, trebuie iubite ca un dar inviolabil pentru toată omenirea. Pentru creşterea copiilor noştri, în demnitate şi speranţă.
Staţiunea a IX-a
A învinge nostalgia rea
"Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit!" (Rom 8,35-37).
Sfântul Paul prezintă încercările sale, dar ştie că înainte de el a trecut prin ele Isus, care pe calea Golgotei a căzut, o dată, de două ori, de trei ori. Distrus de chinuri, de persecuţie, de sabie, oprimat de lemnul crucii. Epuizat! Pare să spună, asemenea nouă, în atâtea momente întunecate: Nu mai rezist!
Este strigătul persecutaţilor, al muribunzilor, al bolnavilor terminali, al celor oprimaţi sub jug.
Însă în Isus este vizibilă şi forţa sa: "Dacă pedepseşte, va avea şi milă" (Lam 3,32). Ne arată că există mereu, în necaz, mângâierea sa, un "dincolo" care trebuie întrevăzut în speranţă. Asemenea curăţării copacilor pe care Tatăl ceresc, cu înţelepciune, o face chiar asupra mlădiţelor care produc rod (cf. In 15,8). Niciodată pentru eliminare, ci mereu pentru reînflorire. Ca o mamă când vine ceasul ei: este necăjită, geme, suferă când naşte. Dar ştie că sunt durerile vieţii noi, ale primăverii în floare, tocmai prin acea tăiere.
Să ne ajute contemplarea lui Isus căzut la pământ, dar capabil să se ridice, ca să învingem închiderile pe care frica zilei de mâine le imprimă în inima noastră, în special în acest timp de criză. Să depăşim nostalgia rea a trecutului, comoditatea imobilismului, a lui "mereu s-a făcut aşa!". Acel Isus care se clatină şi cade, dar apoi se ridică, este certitudinea unei speranţe, care, alimentate de rugăciunea intensă, se naşte chiar înlăuntrul încercării şi nu după încercare nici fără încercare!
Vom fi mai mult decât învingători prin puterea iubirii sale!
Staţiunea a X-a
Unitatea şi demnitatea
"După ce l-au răstignit pe Isus, soldaţii au luat hainele şi le-au împărţit în patru, fiecărui ostaş câte o parte. Rămânea cămaşa; era o cămaşă fără cusătură, ţesută dintr-o bucată de sus până jos. Au zis deci între ei: «Să n-o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie». Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Au împărţit hainele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras sorţi». Tocmai aceasta au făcut soldaţii" (In 19,23-24).
Nici măcar o bucăţică de stofă n-au lăsat ca să acopere trupul lui Isus. L-au despuiat de tot. Nu avea mantie nici cămaşă, nici vreo haină. L-au despuiat ca act de umilire extremă. Ceea ce-l acoperea era numai sângele, care curgea din rănile sale întinse.
Cămaşa rămâne intactă, simbol al unităţii Bisericii, o unitate care trebuie regăsită într-un drum răbdător, într-o pace artizanală, construită în fiecare zi, într-o ţesătură refăcută cu firele de aur ale fraternităţii, în reconciliere şi în iertare reciprocă.
În Isus, nevinovat, despuiat şi torturat, recunoaştem demnitatea încălcată a tuturor celor nevinovaţi, în special a celor mici. Dumnezeu n-a împiedicat ca trupul său, despuiat, să fie expus pe cruce. A făcut asta pentru a repara orice abuz, acoperit în mod nedrept, şi pentru a demonstra că el, Dumnezeu, este în mod irevocabil şi fără jumătăţi de măsură de partea victimelor.
Staţiunea a XI-lea
La patul bolnavilor
"După ce l-au răstignit, şi-au împărţit între ei hainele lui, trăgând la sorţi pentru ele, care ce să ia. Când l-au răstignit era ora nouă. Deasupra era scris motivul condamnării: «Regele iudeilor». Şi, împreună cu el au răstignit doi tâlhari: unul la dreapta şi altul la stânga. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Cu cei fărădelege a fost pus alături»" (Mc 15,24-28).
Şi l-au răstignit! Pedeapsa infamilor, a trădătorilor, a sclavilor răzvrătiţi. Aceasta este condamnarea rezervată Domnului nostru Isus: cuie ruginite, durere teribilă, durerea sfâşietoare a mamei, ruşinea de a fi alăturat de doi bandiţi, hainele împărţite ca pradă între soldaţi, batjocurile crude ale trecătorilor: "Pe alţii i-a salvat, iar pe sine nu se poate salva! Să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în el" (Mt 27,42).
Şi l-au răstignit! Isus nu coboară, nu abandonează crucea. Rămâne, ascultător până la capăt faţă de voinţa Tatălui. Iubeşte şi iartă.
Şi astăzi, asemenea lui Isus, mulţi fraţi şi surori ai noştri sunt pironiţi de un pat de durere, în spitale, în casele de odihnă, în familiile noastre. Este timpul încercării, în zilele amare de singurătate dar şi de disperare: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).
Mâna noastră să nu fie niciodată pentru a-i străpunge, ci pentru a ne apropia, a-i consola şi a-i însoţi pe bolnavi, ridicându-i din patul lor de durere. Boala nu cere permisiunea. Vine mereu neaşteptată. Uneori tulbură, limitează orizonturile, pune la grea încercare speranţa. Este amară fierea sa. Numai dacă găsim, alături de noi, pe cineva care ne ascultă, care stă aproape de noi, se aşează pe patul nostru... atunci boala poate să devină o mare şcoală de înţelepciune, întâlnire cu Dumnezeul răbdător. Când cineva ia asupra sa infirmităţile noastre, din iubire, chiar şi noaptea durerii se deschide la lumina pascală a lui Cristos răstignit şi înviat. Ceea ce omeneşte este o condamnare, se poate transforma într-o ofrandă răscumpărătoare, pentru binele comunităţilor şi familiilor noastre. După exemplul sfinţilor.
Staţiunea a XII-a
Geamătul celor şapte cuvinte
"După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: «Mi-e sete!». Era acolo un vas plin cu oţet, i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: «Totul s-a împlinit!». Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul" (In 19,28-30).
Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce sunt o capodoperă de speranţă. Isus, lent, cu paşi care sunt şi paşii noştri, străbate tot întunericul nopţii, pentru a se abandona, încrezător, în braţele Tatălui. Este geamătul muribunzilor, strigătul celor disperaţi, invocaţia perdanţilor. Este Isus!
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46). Este strigătul lui Iob, al oricărui om lovit de nenorocire. Şi Dumnezeu tace. Tace pentru că răspunsul său este acolo, pe cruce: el, Isus, este răspunsul lui Dumnezeu, Cuvânt veşnic întrupat din iubire.
"Aminteşte-ţi de mine..." (Lc 23,42). Invocaţia fraternă a răufăcătorului, făcut coleg de durere, pătrunde în inima lui Isus, care simte în ea ecoul însăşi durerii sale. Şi Isus ascultă această implorare: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". Mereu ne răscumpără durerea altuia, pentru că ne face să ieşim din noi înşine.
"Femeie, iată-l pe fiul tău!..." (In 19,26). Dar este Mama sa, Maria, care împreună cu Ioan stătea sub cruce, cea care frânge frica. O umple de duioşie şi de speranţă. Isus nu se mai simte singur. Ca pentru noi, dacă alături de patul durerii este cineva care ne iubeşte! Cu fidelitate. Până la capăt.
"Mi-e sete" (In 19,28). Precum copilul cere mamei de băut; precum bolnavul ars de febră... Setea lui Isus este setea tuturor însetaţilor de viaţă, de libertate, de dreptate. Şi este setea celui mai mare însetat, Dumnezeu, căruia, infinit mai mult decât nouă, îi este sete de mântuirea noastră.
"Totul s-a împlinit" (In 19,30). Totul: fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare profeţie, fiecare clipă din viaţa lui Isus. Mozaicul este completat. Miile de culori ale iubirii acum strălucesc în frumuseţe. Nimic nu s-a irosit. Nimic n-a fost aruncat. Totul a devenit iubire. Totul s-a consumat pentru mine şi pentru tine! Şi atunci, şi moartea are un sens!
"Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Acum, eroic, Isus iese din frica morţii. Pentru că dacă trăim în iubirea gratuită, totul este viaţă. Iertarea reînnoieşte, vindecă, transformă şi consolează! Creează un popor nou. Opreşte războaiele.
"Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu" (Lc 23,46). Nu mai este disperarea nimicului. Ci încrederea deplină în mâinile sale de Tată, aşezarea în inima sa. Pentru că în Dumnezeu, orice bucată se uneşte, în sfârşit, în unitate.
Staţiunea a XIII-a
Iubirea este mai tare decât moartea
"Când s-a înserat, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a porunci să i se dea" (Mt 27,57-58).
Înainte de a fi îngropat în mormânt, Isus este încredinţat în sfârşit Mamei sale. Este icoana unei inimi sfâşiate care ne spune că moartea nu împiedică ultimul sărut al mamei dat fiului său. Prosternată peste trupul lui Isus, Maria se înlănţuieşte într-o îmbrăţişare totală de el. Această icoană este numită simplu "Piet?". Este sfâşietoare, dar arată că moartea nu frânge iubirea. Pentru că iubirea este mai tare decât moartea! Iubirea pură este cea durabilă. Seara a venit. Bătălia este câştigată. Iubirea n-a fost frântă. Cel care este gata să-şi sacrifice viaţa pentru Cristos, o va regăsi. Transfigurată, dincolo de moarte.
Lacrimi şi sânge sunt amestecate în această încredinţare tragică. Precum viaţa în familiile noastre, care, uneori, este copleşită de pierderi neaşteptate şi dureroase, cu un gol de neumplut, în special cu moartea unui copil.
Aşadar Piet? înseamnă a deveni aproapele fraţilor care sunt în doliu şi nu-şi dau pace. Este caritate mare a ne îngriji de cel care suferă în trupul rănit, în mintea deprimată, în sufletul disperat. A iubi până la sfârşit este învăţătura supremă lăsată nouă de Isus şi de Maria. Este zilnica fraterna misiune de consolare, care ne este încredinţată în această fidelă îmbrăţişare dintre Isus mort şi Mama sa Îndurerată.
Staţiunea a XIV-a
Grădina nouă
"În apropierea locului unde fusese răstignit Isus era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni aşezat. Din cauză că începea sărbătoarea iudeilor şi pentru că mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo" (In 19,41-42).
Acea grădină în care se află mormântul, unde vine înmormântat Isus, aminteşte de o altă grădină: cea din Eden. O grădină care din cauza neascultării a pierdut frumuseţea sa şi a devenit dezolare, loc de moarte şi nu de viaţă.
Ramurile sălbatice care ne împiedică să respirăm voinţa lui Dumnezeu, cum ar fi alipirea de bani, de mândrie, de irosire a vieţii, trebuie tăiate şi altoite acum pe lemnul crucii. Aceasta este noua grădină: crucea împlântată în pământ!
De sus din cer, Isus va putea de acum să readucă totul la viaţă. Odată întors din abisurile infernale, unde Satana a închis un mare număr de suflete, va începe reînnoirea tuturor lucrurilor. Acel mormânt reprezintă sfârşitul omului vechi. Şi ca pentru Isus, şi pentru noi Dumnezeu n-a permis ca fiii săi să fie pedepsiţi de moartea definitivă. În moarea lui Cristos decad toate tronurile răului, bazate pe aviditatea şi împietrirea inimii.
Moartea ne dezarmează, ne face să înţelegem că suntem expuşi la o existenţă pământească ce are un sfârşit. Dar în faţa acelui trup al lui Isus, depus în mormânt, conştientizăm cine suntem. Creaturi care, pentru a nu muri, au nevoie de creatorul lor.
Tăcerea care învăluie grădina aceea ne permite să ascultăm foşnetul unei dulci adieri: "Eu sunt cel viu şi sunt cu voi" (cf. Ex 3,14).
Vălul templului s-a sfâşiat. În sfârşit vedem faţa Domnului nostru. Şi cunoaştem în plinătate numele său: milostivire şi fidelitate, pentru a nu rămâne niciodată de ruşine, nici măcar în faţa morţii, pentru că Fiul lui Dumnezeu a fost liber în mijlocul morţilor (cf. Ps 88,6).
(După L`Osservatore romano, duminică, 13 aprilie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
