Prezența
a zeci de mii de pelerini în aceste zile pe străzile Cetății Eterne
mărește bucuria pascală și intensifică așteptarea unui mare eveniment:
duminică, 27 aprilie, Papa Francisc va celebra Sf. Liturghie și
ceremonia de canonizare a papilor Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al
II-lea.
În vederea acestui eveniment vă propunem câteva fragmente din discursul papei Ioan Paul al II-lea pronunțat la sosirea pe aeroportul din București, la începutul vizitei sale memorabile din zilele 7-9 mai 1999. După primele fraze în limba română, mulți dintre cei prezenți se așteptau ca bătrânul Pontif să recurgă la o limbă de circulație internațională. Spre surprinderea generală, Ioan Paul al II-lea a continuat în limba română, și nu doar la primul discurs, dar în toate cele trei zile ale prezenței sale în România.
Apropiata canonizare a lui Ioan Paul al II-lea conferă o valoare și mai mare, aproape testamentară, cuvintelor pe care le-a adresat românilor și României.
„Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, în pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei”
Discursul din timpul ceremoniei de bun venit
(Aeroportul Băneasa, vineri, 7 mai 1999)
Domnule preşedinte, distinşi reprezentanţi ai Guvernului, Preafericite părinte patriarh Teoctist, veneraţi fraţi întru episcopat, preaiubiţi fraţi şi surori!
1. Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel atotputernic care în prevăzătoarea sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.
Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre dumneavoastră, domnule preşedinte, pentru invitaţia repetată şi pentru cuvintele pline de amabilitate cu care mi-aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român. Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu populaţia capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.
2. Mulţumesc apoi în mod special Preafericirii voastre părinte Teoctist, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când providenţa divină îmi oferă posibilitatea să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără consimţământul dumneavoastră, părinte patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.
Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani la Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre Bisericile noastre în timpul celor 50 de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plină de încredere.
Primii evanghelizatori ai României
3. Vă salut din toată inima şi pe dumneavoastră, Mons. Lucian Mureşan, venerat arhiepiscop de Făgăraş şi Alba-Iulia şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi fraţi întru episcopat de rit bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu. Vă reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.
Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, preaiubiţi fraţi şi surori catolici din fiecare comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă salut cu cuvintele apostolului Paul: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 1,3).
Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut mare importanţă pentru istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai evangheliei ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea, şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru.
Sămânţa evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la sfântul Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec şi Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, „un adevărat atlet al credinţei creştine”, cum l-a numit papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul al XX-lea.
Mărturie pentru Cristos sub regimul comunist
4. Preaiubiţi fraţi şi surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a suprimat Biserica de rit bizantin-român unită cu Roma, a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.
5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. O dată cu evenimentele din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca în acest efort de reînnoire socială naţiunea voastră să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.
Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.
Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!
pp. Ioan Paul al II-lea
În vederea acestui eveniment vă propunem câteva fragmente din discursul papei Ioan Paul al II-lea pronunțat la sosirea pe aeroportul din București, la începutul vizitei sale memorabile din zilele 7-9 mai 1999. După primele fraze în limba română, mulți dintre cei prezenți se așteptau ca bătrânul Pontif să recurgă la o limbă de circulație internațională. Spre surprinderea generală, Ioan Paul al II-lea a continuat în limba română, și nu doar la primul discurs, dar în toate cele trei zile ale prezenței sale în România.
Apropiata canonizare a lui Ioan Paul al II-lea conferă o valoare și mai mare, aproape testamentară, cuvintelor pe care le-a adresat românilor și României.
„Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, în pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei”
Discursul din timpul ceremoniei de bun venit
(Aeroportul Băneasa, vineri, 7 mai 1999)
Domnule preşedinte, distinşi reprezentanţi ai Guvernului, Preafericite părinte patriarh Teoctist, veneraţi fraţi întru episcopat, preaiubiţi fraţi şi surori!
1. Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel atotputernic care în prevăzătoarea sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.
Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre dumneavoastră, domnule preşedinte, pentru invitaţia repetată şi pentru cuvintele pline de amabilitate cu care mi-aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român. Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu populaţia capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.
2. Mulţumesc apoi în mod special Preafericirii voastre părinte Teoctist, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când providenţa divină îmi oferă posibilitatea să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără consimţământul dumneavoastră, părinte patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.
Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani la Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre Bisericile noastre în timpul celor 50 de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plină de încredere.
Primii evanghelizatori ai României
3. Vă salut din toată inima şi pe dumneavoastră, Mons. Lucian Mureşan, venerat arhiepiscop de Făgăraş şi Alba-Iulia şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi fraţi întru episcopat de rit bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu. Vă reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.
Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, preaiubiţi fraţi şi surori catolici din fiecare comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă salut cu cuvintele apostolului Paul: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 1,3).
Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut mare importanţă pentru istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai evangheliei ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea, şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru.
Sămânţa evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la sfântul Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec şi Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, „un adevărat atlet al credinţei creştine”, cum l-a numit papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul al XX-lea.
Mărturie pentru Cristos sub regimul comunist
4. Preaiubiţi fraţi şi surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a suprimat Biserica de rit bizantin-român unită cu Roma, a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.
5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. O dată cu evenimentele din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca în acest efort de reînnoire socială naţiunea voastră să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.
Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.
Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!
pp. Ioan Paul al II-lea
Sursa:ro.radiovaticana.va
