Violența a jucat în evoluția noastră un rol mult mai important decât ne-am fi imaginat. Studiind trăsăturile fețelor strămoșilor noștri îndepărtați, australopitecii, David Carrier și Michael Morgan, paleontologi în cadrul Universității din Utah, au demonstrat cum craniile acestora au devenit mai dure exact în locurile predispuse la lovituri. Practic, este vorba de o evoluție care a minimizat posibilitatea apariției rănilor în luptele cu pumni.
Cei mai vechi membri ai genului Australopithecus au trăit acum aproximativ 4 milioane de ani. Erau indivizi cu fețe robuste și, pentru decenii bune, paleontologii au considerat aceste trăsături ca fiind strâns legate de dieta bogată în fibre tari a australopitecilor.
Pe de altă parte, Carrier și Morgan susțin că palmele acestor australopiteci timpurii au evoluat la rândul lor pentru a putea fi folosite ca arme. „Australopitecii sunt caracterizați de o sumă de trăsături care le-ar fi putut îmbunătăți capacitatea de luptă. Mușchii și oasele delicate ale palmelor au evoluat astfel încât să poată fi transformate într-o veritabilă armă albă. Iar în luptele în care sunt implicați pumnii, capul este principala țintă”, afirmă Carrier.
Pentru a-și demonstra ipoteza, cei doi paleontologi americani au studiat rănile create în luptele cu pumni dintre oameni moderni neantrenați. Iar rezultatul a fost că cele mai multe dintre ele au survenit în zona feței. Ulterior, Carrier și Morgan au comparat structura craniană a gorilelor, cimpanzeilor, a hominizilor timpurii (Australopithecus afarensis, Paranthropus boisei, Homo erectus), precum și a lui Homo sapiens.
„Ceea ce am descoperit a fost că oasele care au suferit cea mai mare rată a fracturilor sunt exact oasele care au devenit mai robuste la hominizii străvechi. Iar astfel de schimbări apar în izvoarele arheologice în același moment în care evoluția le-a permis acestora să facă din pumn o armă. Luate împreună, aceste date duc la o singură concluzie, aceea că hominizii timpurii au evoluat pentru a-și proteja craniul în fața loviturilor de pumni”.
Ipoteza celor doi americani explică, de asemenea, pronunțatul dimorfism sexual prezent la hominizi, în special în ceea ce privește forța gâtului și a fălcilor. „Oasele craniene care au devenit mai robuste prezintă diferențe mari de la femele la masculi, atât la australopiteci cât și la oameni. Cu alte cuvinte, fețele femelelor și ale masculilor sunt diferite pentru că acele părți ale craniului care sunt predispuse la fracturi sunt mai robuste în cazul masculilor”, concluzionează Carrier.
