La porţile marelui oraş, plângea un copil. Era iarnă, iar el era mic. Nu, nu-i era frig, fiindcă avea cea mai frumoasă şi călduroasă hăinuţă din câte se văzuseră. Nici foame nu-i era, fiindcă lângă el erau punguliţe nenumărate cu biscuiţi şi bomboane de toate soiurile, ba chiar şi un maldăr de cutii de pizza. Nici sete nu-i era - mai multe sticle de sucuri aşa de frumos colorate, cum nici un fruct nu poate da, erau alături. Atunci? Poate se plictisea - dar luminile multicolore ale oraşului, clipind năucitor, brazii de toate culorile (oare de ce nu erau verzi, cine a mai văzut brad portocaliu sau roşu, sau... în toate culorile curcubeului?!), dar oricum erau brazi - grei de podoabe lucitoare la ferestre şi în pieţe, şi oamenii care alergau de colo-colo încărcaţi de pachete, când râzând, când strigând, când tăcuţi şi preocupaţi, şi muzica asurzitoare revărsându-se si amestecându-se de pretutindeni, că până la urmă, din melodii rămânea numai un zornăit ameţitor, ca de bani - ce mai, un spectacol întreg - toate acestea puteau să-i alunge plictiseala.
Deodată, un puşti cam ponosit îmbrăcat, se opri lângă el, îl privi cu luare aminte şi cuprinzându-i cu amândouă mâinile obrăjorii, încercă să-i şteargă lacrimile:
- Ce ai? îl întrebă. De ce plângi, e Crăciun, nu vezi, e sărbătoare, toţi oamenii sunt veseli, iar ţie nu-ţi lipseşte chiar nimic!
- Ba da, răspunse suspinând copilul. Bucuria. Îmi lipseşte bucuria.
- Cum aşa? Doar ai de toate şi încă îţi şi prisosesc bunătăţile - zise puştiul, înfigându-se pofticios într-o felie de pizza.
- Dar tu nu vezi, continuă celălalt, în jurul meu nu e nimeni. Pur şi simplu, m-au uitat.
- Păi, poate că părinţii tăi sunt la cumpărături şi se întorc şi...
- Părinţii mei sunt acolo - zise copilul arătând cumva în jur, dar nu ei m-au uitat, ci aceia la care am venit.
- Aaaa, eşti musafir?! Cum adică te-au uitat, când văd că te-au copleşit cu daruri...
- Nu, astea sunt doar darurile lor, luate de ei pentru ei şi numai pentru ei- n-au nici gust, nici culoare, nici lumină şi nici bucurie. Veselia nu e bucurie. Eu sunt cel care le-am adus un dar şi uite ce au făcut cu el: l-au întunecat de abia-abia se mai vede. Şi copilul îi arătă ceva, aşa ca o inimă, care licărea înecat în fumul de mititei şi ţigări, în aburii şi mirosul de băutură, în artificiile, strigătele şi hărmălaia de bâlci a mulţimii.
- Dar atunci e simplu - zise puştiul. Scrie-ţi numele pe darul tău şi or să-l vadă! Şi gata! Uite, nu mai plânge, îl scriu eu pentru tine. Cum ai spus că te cheamă?
- Isus.
de Dr. Ecaterina Hanganu
Deodată, un puşti cam ponosit îmbrăcat, se opri lângă el, îl privi cu luare aminte şi cuprinzându-i cu amândouă mâinile obrăjorii, încercă să-i şteargă lacrimile:
- Ce ai? îl întrebă. De ce plângi, e Crăciun, nu vezi, e sărbătoare, toţi oamenii sunt veseli, iar ţie nu-ţi lipseşte chiar nimic!
- Ba da, răspunse suspinând copilul. Bucuria. Îmi lipseşte bucuria.
- Cum aşa? Doar ai de toate şi încă îţi şi prisosesc bunătăţile - zise puştiul, înfigându-se pofticios într-o felie de pizza.
- Dar tu nu vezi, continuă celălalt, în jurul meu nu e nimeni. Pur şi simplu, m-au uitat.
- Păi, poate că părinţii tăi sunt la cumpărături şi se întorc şi...
- Părinţii mei sunt acolo - zise copilul arătând cumva în jur, dar nu ei m-au uitat, ci aceia la care am venit.
- Aaaa, eşti musafir?! Cum adică te-au uitat, când văd că te-au copleşit cu daruri...
- Nu, astea sunt doar darurile lor, luate de ei pentru ei şi numai pentru ei- n-au nici gust, nici culoare, nici lumină şi nici bucurie. Veselia nu e bucurie. Eu sunt cel care le-am adus un dar şi uite ce au făcut cu el: l-au întunecat de abia-abia se mai vede. Şi copilul îi arătă ceva, aşa ca o inimă, care licărea înecat în fumul de mititei şi ţigări, în aburii şi mirosul de băutură, în artificiile, strigătele şi hărmălaia de bâlci a mulţimii.
- Dar atunci e simplu - zise puştiul. Scrie-ţi numele pe darul tău şi or să-l vadă! Şi gata! Uite, nu mai plânge, îl scriu eu pentru tine. Cum ai spus că te cheamă?
- Isus.
de Dr. Ecaterina Hanganu
Sursa:www.ercis.ro
