Astăzi, 7 decembrie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Ambrozie. După ce Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii Creştine prin Edictul de la Milano din anul 312, membrii marilor familii romane au continuat să ocupe funcţii însemnate în conducerea de stat şi mulţi dintre urmaşii lor, devenind creştini, au ajuns să îndeplinească un rol hotărâtor în cadrul Bisericii, şi astfel, au contribuit la armonizarea relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Biserică. În această situaţie se află Sfântul Ambrozie.
Ambrozie era fiul prefectului Galiei şi s-a născut în oraşul Treviri – astăzi, Trier, în Germania -, în jurul anului 340. A făcut studii literare şi juridice şi a început să cerceteze învăţătura creştină, deoarece, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat în copilărie. Sora lui, Marcelina, după primirea botezului, a îmbrăcat vălul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu, în anul 353, pe când Ambrozie avea treisprezece ani. Acesta, după terminarea studiilor, a practicat câţiva ani avocatura şi, la vârsta de 34 de ani, a ajuns guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria din Nordul Italiei, cu sediul la Milano.
În primăvara anului 374, a murit episcopul de Milano şi creştinii s-au adunat să aleagă un succesor, dar discuţiile dintre arieni şi catolici au ajuns la adevărate certuri, care au făcut necesară intervenţia guvernatorului. Ambrozie a luat cuvântul şi, într-un discurs înflăcărat, a potolit spiritele, restabilind ordinea. În tăcerea care a urmat, deodată s-a auzit un glas de copil: Ambrosius episcopus! Cuvântul a fost reluat de întreaga mulţime şi, cu toată împotrivirea lui Ambrozie, s-a cerut ratificarea din partea episcopilor apropiaţi şi a împăratului, care au căzut de acord asupra acestei alegeri. La 24 noiembrie, Ambrozie a fost botezat, apoi a fost sfinţit episcop şi, la 7 decembrie 374, a fost consacrat episcop şi înscăunat episcop de Milano.
Pentru a-şi completa cultura teologică, a studiat intens operele lui Origene, pe sfinţii părinţi greci şi îndeosebi Sfânta Scriptură, pe care a învăţat-o aproape pe de rost. Ambrozie nu a devenit un intelectual propriu-zis, dar a fost un foarte bun păstor sufletesc şi un administrator neîntrecut al Bisericii sale. A câştigat încrederea tinerilor împăraţi Graţian şi Valentinian al II-lea, precum şi a nemilosului Teodosie I, care preferau să locuiască la Milano; el le era părinte spiritual şi nu a ezitat să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a populaţiei din Tesalonic, până când nu a făcut pocăinţă publică. Prin inteligenţa sa, prin bunătatea şi manierele sale foarte delicate, prin darul de orator şi geniul său politic, Ambrozie a fost omul trimis de Providenţă în acel timp de formare a Bisericii ca instituţie publică de sine stătătoare.
Activitatea zilnică a lui Ambrozie era îndreptată, în primul rând, spre buna păstorire a comunităţii sale. Pentru poporul său, el pregătea săptămânal una sau două omilii, compunea cântări şi poezii, se îngrijea de asistenţa celor săraci şi lipsiţi, nu cruţa nimic pentru a da strălucire lăcaşurilor sfinte şi cultului divin. Sfântul Augustin, ascultător nelipsit al predicilor sale, mărturiseşte în Confessiones că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei” era de neuitat.
Cărţile publicate de el şi ajunse până la noi nu sunt decât transcrieri grăbite şi rezumate ale discursurilor sale. Celebrele sale „Comentarii exegetice” au fost mai întâi predicate în faţa comunităţii din Milano şi apoi adunate în volume. Se simte tonul familiar al păstorului care se adresează cu simplitate turmei sale. Se aud bătăile inimii unui mare episcop ce reuşeşte să mişte inimile ascultătorilor cu argumente impresionante. Ca unui bun păstor, îi place să audă poporul cum cântă. A compus mai multe imnuri, dintre care câteva se păstrează şi astăzi, cum sunt imnurile Aeterne rerum Conditor şi Veni rederemptor omnium. El a introdus în Occident cântarea alternativă a psalmilor. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturistice, tratate de morală, de ascetism şi 91 de scrisori. A rămas, de asemenea, şi o scriere ce nu are legătură directă cu predicarea Evangheliei: De oficiis ministrorum, un titlu pe care l-a folosit şi Cicero. Reconsiderând toate ideile expuse de scriitorul roman, Ambrozie demonstrează că religia creştină poate asimila, fără a fi în primejdie să altereze mesajul său, toate valorile naturale pe care lumea păgână, îndeosebi cea romană, a ştiut să le exprime.
După douăzeci şi trei de ani de păstorire, la vârsta de numai cincizeci şi şapte de ani, Ambrozie se stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează şi astăzi, fiind unul dintre marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
Numele personal Ambrozie, cu forma feminină Ambrozia, provine din limba greacă şi are la origine cuvântul ambrósios = nemuritor; acesta este compus din particula negativă a şi rădăcina mbrotos = muritor, care, alăturate, dau adjectivul ambrotos = nemuritor, ce se atribuie zeilor. Aceeaşi origine o are şi denumirea ambrozia, hrana aromată a zeilor, hrană ce le dădea nemurirea şi tinereţea veşnică.
Ca nume personale, în limba română se întâlnesc şi formele: Amvrozie, Ambroze, Brosu, Ambruş. Sfântul Ambrozie a descoperit izvorul adevăratei nemuriri şi a avut bucuria de a le arăta şi altora drumul spre el.
Sursa:www.calendarcatolic.roAmbrozie era fiul prefectului Galiei şi s-a născut în oraşul Treviri – astăzi, Trier, în Germania -, în jurul anului 340. A făcut studii literare şi juridice şi a început să cerceteze învăţătura creştină, deoarece, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat în copilărie. Sora lui, Marcelina, după primirea botezului, a îmbrăcat vălul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu, în anul 353, pe când Ambrozie avea treisprezece ani. Acesta, după terminarea studiilor, a practicat câţiva ani avocatura şi, la vârsta de 34 de ani, a ajuns guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria din Nordul Italiei, cu sediul la Milano.
În primăvara anului 374, a murit episcopul de Milano şi creştinii s-au adunat să aleagă un succesor, dar discuţiile dintre arieni şi catolici au ajuns la adevărate certuri, care au făcut necesară intervenţia guvernatorului. Ambrozie a luat cuvântul şi, într-un discurs înflăcărat, a potolit spiritele, restabilind ordinea. În tăcerea care a urmat, deodată s-a auzit un glas de copil: Ambrosius episcopus! Cuvântul a fost reluat de întreaga mulţime şi, cu toată împotrivirea lui Ambrozie, s-a cerut ratificarea din partea episcopilor apropiaţi şi a împăratului, care au căzut de acord asupra acestei alegeri. La 24 noiembrie, Ambrozie a fost botezat, apoi a fost sfinţit episcop şi, la 7 decembrie 374, a fost consacrat episcop şi înscăunat episcop de Milano.
Pentru a-şi completa cultura teologică, a studiat intens operele lui Origene, pe sfinţii părinţi greci şi îndeosebi Sfânta Scriptură, pe care a învăţat-o aproape pe de rost. Ambrozie nu a devenit un intelectual propriu-zis, dar a fost un foarte bun păstor sufletesc şi un administrator neîntrecut al Bisericii sale. A câştigat încrederea tinerilor împăraţi Graţian şi Valentinian al II-lea, precum şi a nemilosului Teodosie I, care preferau să locuiască la Milano; el le era părinte spiritual şi nu a ezitat să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a populaţiei din Tesalonic, până când nu a făcut pocăinţă publică. Prin inteligenţa sa, prin bunătatea şi manierele sale foarte delicate, prin darul de orator şi geniul său politic, Ambrozie a fost omul trimis de Providenţă în acel timp de formare a Bisericii ca instituţie publică de sine stătătoare.
Activitatea zilnică a lui Ambrozie era îndreptată, în primul rând, spre buna păstorire a comunităţii sale. Pentru poporul său, el pregătea săptămânal una sau două omilii, compunea cântări şi poezii, se îngrijea de asistenţa celor săraci şi lipsiţi, nu cruţa nimic pentru a da strălucire lăcaşurilor sfinte şi cultului divin. Sfântul Augustin, ascultător nelipsit al predicilor sale, mărturiseşte în Confessiones că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei” era de neuitat.
Cărţile publicate de el şi ajunse până la noi nu sunt decât transcrieri grăbite şi rezumate ale discursurilor sale. Celebrele sale „Comentarii exegetice” au fost mai întâi predicate în faţa comunităţii din Milano şi apoi adunate în volume. Se simte tonul familiar al păstorului care se adresează cu simplitate turmei sale. Se aud bătăile inimii unui mare episcop ce reuşeşte să mişte inimile ascultătorilor cu argumente impresionante. Ca unui bun păstor, îi place să audă poporul cum cântă. A compus mai multe imnuri, dintre care câteva se păstrează şi astăzi, cum sunt imnurile Aeterne rerum Conditor şi Veni rederemptor omnium. El a introdus în Occident cântarea alternativă a psalmilor. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturistice, tratate de morală, de ascetism şi 91 de scrisori. A rămas, de asemenea, şi o scriere ce nu are legătură directă cu predicarea Evangheliei: De oficiis ministrorum, un titlu pe care l-a folosit şi Cicero. Reconsiderând toate ideile expuse de scriitorul roman, Ambrozie demonstrează că religia creştină poate asimila, fără a fi în primejdie să altereze mesajul său, toate valorile naturale pe care lumea păgână, îndeosebi cea romană, a ştiut să le exprime.
După douăzeci şi trei de ani de păstorire, la vârsta de numai cincizeci şi şapte de ani, Ambrozie se stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează şi astăzi, fiind unul dintre marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
Numele personal Ambrozie, cu forma feminină Ambrozia, provine din limba greacă şi are la origine cuvântul ambrósios = nemuritor; acesta este compus din particula negativă a şi rădăcina mbrotos = muritor, care, alăturate, dau adjectivul ambrotos = nemuritor, ce se atribuie zeilor. Aceeaşi origine o are şi denumirea ambrozia, hrana aromată a zeilor, hrană ce le dădea nemurirea şi tinereţea veşnică.
Ca nume personale, în limba română se întâlnesc şi formele: Amvrozie, Ambroze, Brosu, Ambruş. Sfântul Ambrozie a descoperit izvorul adevăratei nemuriri şi a avut bucuria de a le arăta şi altora drumul spre el.
