Nu este cine știe ce surpriză, dar se pare că ne iubim mai mult decât generațiile anterioare. În această iubire există mai puțină stimă de sine și mai mult narcisism.
Cercetări recente (publicate în cartea “Narcisismul epidemic: trăind în Epoca pretențiilor”, scrisă de profesorul Jean Twenge and Keith Campbell) au arătat că semnele narcisismului în anul 2000 sunt semnificativ crescute față de anii ’80 și ’90. Narcisismul, derivat din mitul grecesc despre chipeșul Narcis care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă, cuprinde totul de la a avea o părere nefiresc de bună despre propria persoană, până la orgoliul groaznic și egocentrism. Este extrema urâtă a stimei de sine și, din păcate, trăim într-o lume care hrănește acestea.
S-ar putea să aduceți argumente cum că este mai bine să fi narcisist decât sa nu fi, dar Twenge și Campbell evidențiază ca există multe capcane. În primul rând, relațiile cu cei din jur tind să fie tensionate, având în vedere că persoanele narcisiste sunt concentrate doar asupra lor. De asemenea, cum iubirea de sine tinde să fie materialistă, o mai mare atenție va fi îndreptată spre bani, faimă și imagine, care nu pot duce la o viață împlinită prin ele însele. Chiar societatea tinde să fie afectată, întrucât adolescenții narcisiști sunt prea preocupați cu problemele personale și nu prezentă interes și pentru activități în folosul comunității.
Conform lui Twenge, există multe căi care ne conduc spre a fi narcisiști, inclusiv împrumuturile bancare rapide, cultura celebrității și internetul. Cel mai interesant punct în care am putea acționa este în accentul pe care îl punem pe stima de sine a copiilor în creșterea și educarea lor – care adesea conduce copiii spre infatuare.
Cercetări recente (publicate în cartea “Narcisismul epidemic: trăind în Epoca pretențiilor”, scrisă de profesorul Jean Twenge and Keith Campbell) au arătat că semnele narcisismului în anul 2000 sunt semnificativ crescute față de anii ’80 și ’90. Narcisismul, derivat din mitul grecesc despre chipeșul Narcis care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă, cuprinde totul de la a avea o părere nefiresc de bună despre propria persoană, până la orgoliul groaznic și egocentrism. Este extrema urâtă a stimei de sine și, din păcate, trăim într-o lume care hrănește acestea.
S-ar putea să aduceți argumente cum că este mai bine să fi narcisist decât sa nu fi, dar Twenge și Campbell evidențiază ca există multe capcane. În primul rând, relațiile cu cei din jur tind să fie tensionate, având în vedere că persoanele narcisiste sunt concentrate doar asupra lor. De asemenea, cum iubirea de sine tinde să fie materialistă, o mai mare atenție va fi îndreptată spre bani, faimă și imagine, care nu pot duce la o viață împlinită prin ele însele. Chiar societatea tinde să fie afectată, întrucât adolescenții narcisiști sunt prea preocupați cu problemele personale și nu prezentă interes și pentru activități în folosul comunității.
Conform lui Twenge, există multe căi care ne conduc spre a fi narcisiști, inclusiv împrumuturile bancare rapide, cultura celebrității și internetul. Cel mai interesant punct în care am putea acționa este în accentul pe care îl punem pe stima de sine a copiilor în creșterea și educarea lor – care adesea conduce copiii spre infatuare.
Se pare că există o linie de foarte fină de demarcație între stima de sine și narcisism la copil. Cum poate cineva să ajungă la echilibru? Twenge are o sugestie concretă și cred că ajunge direct la țintă: mai bine repetă-i copilului că este iubit decât să-i repeți că e special. Până la urmă, simțind că sunt iubiți îi va ajuta să se simtă în siguranță și să aibă încredere în ei păstrând și capacitatea de a se concentra și asupra celor din jurul lor, pe când, sentimentul de a fi “speciali” are potențialul de a-i face să se concentreze doar asupra lor și de a căpăta un complex de superioritate.
Cât despre modalitatea de a implementa aceasta, există mai multe alternative. Fără să mă gândesc prea mult, ei ar trebui corectați atunci când greșesc (și nu lăsați să scape fără o atenționare), dar întotdeauna cu afecțiune. Când sunt certați la școală de un profesor, este bine să îi ajutăm să tragă o învățătură din asta, mai degrabă decât să încercăm să îi scuzăm. Învățați copiii să studieze, să muncească mult și să se descurce pentru a nu crește mari așteptând ca alții să facă totul în locul lor. În cele din urmă, învățați copiii să vadă ce e bun în cei din jurul lor pentru a nu crește obișnuiți să-i disprețuiască pe ceilalți.
Cât despre modalitatea de a implementa aceasta, există mai multe alternative. Fără să mă gândesc prea mult, ei ar trebui corectați atunci când greșesc (și nu lăsați să scape fără o atenționare), dar întotdeauna cu afecțiune. Când sunt certați la școală de un profesor, este bine să îi ajutăm să tragă o învățătură din asta, mai degrabă decât să încercăm să îi scuzăm. Învățați copiii să studieze, să muncească mult și să se descurce pentru a nu crește mari așteptând ca alții să facă totul în locul lor. În cele din urmă, învățați copiii să vadă ce e bun în cei din jurul lor pentru a nu crește obișnuiți să-i disprețuiască pe ceilalți.
Sursa:stiripentruviata.ro
