De Card. Kurt Koch
Publicăm fragmente din conferinţa despre sinod pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a ţinut-o în zilele trecute la Battipaglia.
Semnificaţia căsătoriei şi familiei conform creaţiei transpare în manieră foarte clară în faptul că realitatea matrimonială a fost ridicată, în credinţa creştină, la rangul de sacrament şi de aceea este caracterizată de fidelitate şi de indisolubilitate. Această viziune de credinţă, la care se referă Conciliul al II-lea din Vatican cu conceptul cheie de "iubire creştină", este expus astăzi la o eroziune deosebită, care este mărturisită de un număr de despărţiri mai mare decât media şi care face necesară aprofundarea motivelor crizei actuale a căsătoriei şi a familiei.
Cea mai profundă problemă trebuie văzută în incapacitatea generalizată şi crescândă a persoanelor de a lua decizii obligatorii şi definitive. Conform acestei mentalităţi moderne, pe care Papa Francisc o cheamă pe nume în manieră clară cu termenul de "cultură a provizoriului", deciziile definitive şi fidelitatea nu mai sunt numărate printre valorile primare, deoarece oamenii au devenit mai nestatornici în relaţiile lor şi, în acelaşi timp, mai doritori de relaţii. Se pare că astăzi oamenii nu mai pornesc de la voinţa a ceva definitiv; se întâmplă mai degrabă contrariul, adică să se prevadă deja de la plecare eventualitatea unui eşec. Credinţa creştină este în schimb convinsă că acela care rămâne fidel faţă de "da"-ul rostit unei alte fiinţe umane, nu se va cristaliza, ci va învăţa în manieră tot mai profundă să se deschidă al acel "tu" şi, făcând asta, să ajungă la propria libertate.
În faţa fenomenului amintit mai sus, Biserica trebuie să înfrunte provocarea pastorală a modului de a merge în întâmpinarea atâtor creştini divorţaţi şi recăsătoriţi. În faţa acestei probleme, percepţia publică referitoare la sinodul episcopilor s-a concentrat asupra chestiunii de a şti dacă şi în ce condiţii aceşti creştini pot şi trebuie să fie admişi la sacramente. Personal, sunt convins că se pot găsi răspunsuri credibile şi utile la această chestiune spinoasă, numai dacă există curajul de a numi cu numele lor problemele care sunt la baza sa. Reflectând în această privinţă, se ajunge oricum la concluzia că pastoraţia căsătoriei astăzi trebuie să se concentreze cu atenţie asupra unei bune pregătiri la căsătorie, asupra unui catecumenat matrimonial ca echivalent al vechiului timp de logodnă.
În viziunea creştină, iubirea conjugală dintre bărbat şi femeie nu se poate limita la ea însăşi şi să se învârtă exclusiv în jurul ei, ci trebuie să iasă din ea însăşi prin copii şi pentru copii; numai prin copil căsătoria devine familie. Aşadar, iubirea dintre bărbat şi femeie şi transmiterea vieţii umane sunt indisolubile. Cu copiii, părinţilor le este încredinţată responsabilitatea viitorului, aşa încât viitorul omenirii trece în manieră fundamentală prin familie. Aşa cum spune cardinalul Walter Kasper, de fapt, "fără familie, niciun viitor, ci o îmbătrânire a societăţii; un risc în faţa căruia se află actualmente societăţile occidentale".
Acest proces are loc pentru că persoanele, mai ales în Europa, aproape că nu mai vor să aibă copii. Motivul cel mai profund la baza faptului că, astăzi, mulţi nu vor să mai rişte să aducă pe lume copii este că, pentru ei, viitorul a devenit aşa de nesigur încât îi induce să se întrebe, cu preocupare, cum este posibil să se expună o viaţă nouă la un viitor perceput ca necunoscut. De fapt, oamenii pot să transmită viaţa umană cu responsabilitate, numai dacă nu transmit numai viaţa biologică, ci o transmit şi mai ales într-un sens deplin, adică într-un sens care rezistă în faţa crizei vieţii şi poartă în sine o speranţă care se revelează mai puternică decât orice nesiguranţă a viitorului. Oamenii transmit viaţa şi o încredinţează unui viitor încă necunoscut, numai dacă pătrund în misterul vieţii în mod nou şi recunosc faptul că singurul capital credibil pentru viitor este omul însuşi.
În faptul de a-i considera pe copiii proprii ca binele cel mai preţios al familiei, părinţii creştini lansează un semnal profetic contrar scăderii naşterilor, care este tot mai răspândită în societăţile europene şi care trebuie considerată ca o "iarnă demografică" şi ca semnul unei lipse de încredere în viaţă şi de speranţă în viitor.
Aşadar apare evident că a ne întreba cu privire la familie echivalează cu a ne întreba cu privire la omul însuşi, şi că repunerea actuală în discuţie a instituţiei familiei reprezintă şi un atac la adresa conceptului creştin de persoană umană, aşa cum a diagnosticat pe bună dreptate deja în anii optzeci cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, declarând: "Lupta cu privire la om este dusă astăzi, în măsură amplă, ca luptă pro sau împotriva familiei". Sau, aşa cum a subliniat Papa Francisc în timpul recentei sale vizite în Filipine: "Orice ameninţare la adresa familiei este o ameninţare la adresa societăţii însăşi". Tocmai modul în care se percepe familia revelează modul în care omul se percepe pe sine însuşi în societatea contemporană.
Cu familia, miza este mare pentru om şi pentru societate. Sinodul episcopilor din toamnă va trebui să înfrunte două provocări importante pe care le va putea prelua numai dacă va proclama Evanghelia căsătoriei şi a familiei, ca vestea bună că fidelitatea conjugală dintre două persoane, precum şi îngrijirea reciprocă în iubire şi transmiterea vieţii care rezultă, nu constituie o ameninţare sau o limită pentru libertatea umană, ci realizarea sa cea mai autentică. Dacă cea mai înaltă posibilitate a libertăţii umane constă în capacitatea de a face alegeri definitive, atunci va reuşi să fie liber numai acela care va şti să fie şi fidel şi va putea să fie cu adevărat fidel numai cel care este liber. De fapt, fidelitatea este preţul care costă libertatea şi libertatea este premiul pe care-l câştigă fidelitatea.
(După L`Osservatore Romano, 26 februarie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Publicăm fragmente din conferinţa despre sinod pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a ţinut-o în zilele trecute la Battipaglia.
Semnificaţia căsătoriei şi familiei conform creaţiei transpare în manieră foarte clară în faptul că realitatea matrimonială a fost ridicată, în credinţa creştină, la rangul de sacrament şi de aceea este caracterizată de fidelitate şi de indisolubilitate. Această viziune de credinţă, la care se referă Conciliul al II-lea din Vatican cu conceptul cheie de "iubire creştină", este expus astăzi la o eroziune deosebită, care este mărturisită de un număr de despărţiri mai mare decât media şi care face necesară aprofundarea motivelor crizei actuale a căsătoriei şi a familiei.
Cea mai profundă problemă trebuie văzută în incapacitatea generalizată şi crescândă a persoanelor de a lua decizii obligatorii şi definitive. Conform acestei mentalităţi moderne, pe care Papa Francisc o cheamă pe nume în manieră clară cu termenul de "cultură a provizoriului", deciziile definitive şi fidelitatea nu mai sunt numărate printre valorile primare, deoarece oamenii au devenit mai nestatornici în relaţiile lor şi, în acelaşi timp, mai doritori de relaţii. Se pare că astăzi oamenii nu mai pornesc de la voinţa a ceva definitiv; se întâmplă mai degrabă contrariul, adică să se prevadă deja de la plecare eventualitatea unui eşec. Credinţa creştină este în schimb convinsă că acela care rămâne fidel faţă de "da"-ul rostit unei alte fiinţe umane, nu se va cristaliza, ci va învăţa în manieră tot mai profundă să se deschidă al acel "tu" şi, făcând asta, să ajungă la propria libertate.
În faţa fenomenului amintit mai sus, Biserica trebuie să înfrunte provocarea pastorală a modului de a merge în întâmpinarea atâtor creştini divorţaţi şi recăsătoriţi. În faţa acestei probleme, percepţia publică referitoare la sinodul episcopilor s-a concentrat asupra chestiunii de a şti dacă şi în ce condiţii aceşti creştini pot şi trebuie să fie admişi la sacramente. Personal, sunt convins că se pot găsi răspunsuri credibile şi utile la această chestiune spinoasă, numai dacă există curajul de a numi cu numele lor problemele care sunt la baza sa. Reflectând în această privinţă, se ajunge oricum la concluzia că pastoraţia căsătoriei astăzi trebuie să se concentreze cu atenţie asupra unei bune pregătiri la căsătorie, asupra unui catecumenat matrimonial ca echivalent al vechiului timp de logodnă.
În viziunea creştină, iubirea conjugală dintre bărbat şi femeie nu se poate limita la ea însăşi şi să se învârtă exclusiv în jurul ei, ci trebuie să iasă din ea însăşi prin copii şi pentru copii; numai prin copil căsătoria devine familie. Aşadar, iubirea dintre bărbat şi femeie şi transmiterea vieţii umane sunt indisolubile. Cu copiii, părinţilor le este încredinţată responsabilitatea viitorului, aşa încât viitorul omenirii trece în manieră fundamentală prin familie. Aşa cum spune cardinalul Walter Kasper, de fapt, "fără familie, niciun viitor, ci o îmbătrânire a societăţii; un risc în faţa căruia se află actualmente societăţile occidentale".
Acest proces are loc pentru că persoanele, mai ales în Europa, aproape că nu mai vor să aibă copii. Motivul cel mai profund la baza faptului că, astăzi, mulţi nu vor să mai rişte să aducă pe lume copii este că, pentru ei, viitorul a devenit aşa de nesigur încât îi induce să se întrebe, cu preocupare, cum este posibil să se expună o viaţă nouă la un viitor perceput ca necunoscut. De fapt, oamenii pot să transmită viaţa umană cu responsabilitate, numai dacă nu transmit numai viaţa biologică, ci o transmit şi mai ales într-un sens deplin, adică într-un sens care rezistă în faţa crizei vieţii şi poartă în sine o speranţă care se revelează mai puternică decât orice nesiguranţă a viitorului. Oamenii transmit viaţa şi o încredinţează unui viitor încă necunoscut, numai dacă pătrund în misterul vieţii în mod nou şi recunosc faptul că singurul capital credibil pentru viitor este omul însuşi.
În faptul de a-i considera pe copiii proprii ca binele cel mai preţios al familiei, părinţii creştini lansează un semnal profetic contrar scăderii naşterilor, care este tot mai răspândită în societăţile europene şi care trebuie considerată ca o "iarnă demografică" şi ca semnul unei lipse de încredere în viaţă şi de speranţă în viitor.
Aşadar apare evident că a ne întreba cu privire la familie echivalează cu a ne întreba cu privire la omul însuşi, şi că repunerea actuală în discuţie a instituţiei familiei reprezintă şi un atac la adresa conceptului creştin de persoană umană, aşa cum a diagnosticat pe bună dreptate deja în anii optzeci cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, declarând: "Lupta cu privire la om este dusă astăzi, în măsură amplă, ca luptă pro sau împotriva familiei". Sau, aşa cum a subliniat Papa Francisc în timpul recentei sale vizite în Filipine: "Orice ameninţare la adresa familiei este o ameninţare la adresa societăţii însăşi". Tocmai modul în care se percepe familia revelează modul în care omul se percepe pe sine însuşi în societatea contemporană.
Cu familia, miza este mare pentru om şi pentru societate. Sinodul episcopilor din toamnă va trebui să înfrunte două provocări importante pe care le va putea prelua numai dacă va proclama Evanghelia căsătoriei şi a familiei, ca vestea bună că fidelitatea conjugală dintre două persoane, precum şi îngrijirea reciprocă în iubire şi transmiterea vieţii care rezultă, nu constituie o ameninţare sau o limită pentru libertatea umană, ci realizarea sa cea mai autentică. Dacă cea mai înaltă posibilitate a libertăţii umane constă în capacitatea de a face alegeri definitive, atunci va reuşi să fie liber numai acela care va şti să fie şi fidel şi va putea să fie cu adevărat fidel numai cel care este liber. De fapt, fidelitatea este preţul care costă libertatea şi libertatea este premiul pe care-l câştigă fidelitatea.
(După L`Osservatore Romano, 26 februarie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro