AVRAAM, TATĂL NOSTRU ÎNTRU CREDINȚĂ
Cartea Genezei povestește viața lui Avraam începând cu momentul în care Domnul Și-a încrucișat drumul cu cel al lui său și i-a schimbat radical viața. Deși scriitorul sacru nu încearcă să ofere o biografie detaliată, el prezintă numeroase episoade care arată credința profundă a sfântului patriarh și modul în care L-a lăsat pe Dumnezeu să i se manifeste în viață.
Dumnezeu îi promite un pământ nou unde să trăiască împreună cu mulți urmași, dar Avraam va trebui să pornească într-o călătorie: Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. [1] Cândva după acest moment, Dumnezeu însuși îi schimbă numele: și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam,[2] pentru a arăta conferirea „unei personalități și misiuni noi, după cum poate fi observat din semnificația noului său nume: „tată a multe popoare."" [3] Acest nou nume arată cu claritate că rolul major al patriarhului depinde de legământul său cu Dumnezeu și de respectarea acestuia.
Avraam a ascultat comanda lui Dumnezeu și a urmat-o, fără să dea multă atenție la ce păreau să fie circumstanțele. De ce să abandoneze siguranța țării de origine și să aștepte urmași când atât el, cât și soția lui, erau deja în vârstă? Dar Avraam a avut încredere în Dumnezeu, în înțelepciunea, bunătatea și puterea Sa fără limite. Episodul Sodomei și Gomorei [4] arată, pe lângă gravitatea păcatului care îl ofensează pe Dumnezeu și îi distruge pe oameni, puternica familiaritate a lui Avraam cu Domnul său. Dumnezeu nu i-a ascuns ce era pe cale să facă și i-a acceptat sfântului patriarh rugăciunea de intervenție. Răspunsul credinței se bazează pe încredere, pe o relație personală cu Dumnezeu.
Cunoașterea lumii, bunul simț, experiența, mijloacele umane, toate își au importanța proprie. Dar dacă înțelegerea ne rămâne blocată la nivelul prudenței umane, percepția noastră asupra realității va fi falsă și incompletă, deoarece Dumnezeu Tatăl nostru ne veghează tot timpul, iar puterea Sa a rămas la fel de mare. Sfântul Josemaría insista: „În lucrarea voastră apostolică aveți dreptul – este de datoria voastră – să vă gândiți ce mijloace vă poate oferi lumea (2+2=4), dar nu uitați – niciodată! – că, din fericire, calculele voastre trebuie să includă și o altă variabilă: Dumnezeu+2+2..." [5]
Dificultățile vieții, indiferent cât de grave ar părea, nu sunt niciodată fără de întoarcere. Dumnezeu este corect și își respectă întotdeauna promisiunile. Avraam acționează conform acestei realități. Valoarea exemplară a credinței lui Avraam este alcătuită din trei caracteristici cheie: supunere, încredere și devotament.
Supunerea în credință
Avraam își mărturisește credința în primul rând prin supunerea față de Dumnezeu. Supunerea are nevoie de ascultare, pentru că avem nevoie, înainte de toate, să fim atenți, mai precis, să știm ce dorește cealaltă persoană pentru a putea să răspundem și să îi îndeplinim dorințele. În Sfânta Scriptură, supunerea nu include doar îndeplinirea mecanică a unei porunci; implică o atitudine activă care ne pune în joc inteligența de a-I răspunde lui Dumnezeu care se dezvăluie, ducând la aderarea, cu toată puterea și priceperea noastră, la voința divină. „De îndată ce Dumnezeu îl cheamă, Avraam pornește, „așa cum îi spusese Domnul" (Gen 12:4); inima lui Avraam este cu totul supusă Cuvântului, și deci I-a dat ascultare." [6]
Supunerea în credință merge mult mai departe decât simpla disciplină: are nevoie de acceptarea liberă și personală a cuvântului lui Dumnezeu. Această acceptare are loc, de asemenea, în multe momente din viața noastră când putem să acceptăm cuvântul Domnului sau să îl respingem, prin a lăsa să prevaleze propriile idei asupra voinței divine. Supunerea prin credință este răspunsul dat chemării lui Dumnezeu de a călători și de a avea o relație de prietenie cu El. „A asculta (din latină, ob-audire, „a auzi sau a asculta") în credință înseamnă a se supune în mod liber cuvântului auzit, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, care este Adevărul însuși. Avraam este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârșită." [7]
Încrederea și abandonul în Dumnezeu
Când ne gândim la exemplul lui Avraam, vedem prezența credinței în întreaga sa viață, credință care este pusă pe primul plan în special în momentele de întuneric, când dovezile umane nu sunt suficiente. Credința implică întotdeauna o anumită obscuritate, o viață trăită în mister, conștienți că nu vom obține niciodată o explicație completă și o înțelegere perfectă, deoarece aceasta nu ar mai fi credință. Cum este scris și în Epistola către Evrei,credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. [8] Lipsa dovezilor în credință este depășită de încrederea în Dumnezeu. Prin credință, patriarhul a pornit pe un drum fără a ști unde duce. Cum este scris în Catehismul Bisericii Catolice, Avraam a trebuit să aibă o mare încredere în Dumnezeu pentru a trăi „ca un străin și peregrin în Pământul făgăduinței," [9] și a se confrunta cu sacrificiul fiului său. Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și acolo arde-l de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu. [10]
Credința lui Avraam este dezvăluită strălucit atunci când este gata să renunțe la fiul său, la Isaac. Sacrificiul propriului fiu este o profeție a lui Cristos, care s-a jertfit pentru salvarea lumii. Este ceva atât de uluitor încât nu are nevoie de comentarii. Avraam nu se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Nu Îl pune la îndoială, nu ezită, ci are încredere în El. Abraham pornește la drum, atent la vocea Domnului și, la finalul călătoriei, la muntele Moria, descoperă că Dumnezeu nu dorește sacrificiul sângelui lui Isaac. Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu și că pentru mine n-ai cruțat nici pe singurul fiu al tău... Abraham a numit locul acela „Dumnezeu poartă de grijă"; de aceea se zice astăzi, „în munte Domnul Se arată" [11]
Și în viețile sfinților se pot petrece evenimente similare. De exemplu, ne aducem aminte de momentul în care Sfântul Josemaría a crezut că Dumnezeu îi cere să părăsească Opus Dei pentru a începe o nouă fundație pentru preoții diecezani. Ce sacrificiu uriaș! De fapt, după ce a vorbit cu mai mulți oameni de la Sfântul Scaun, le-a spus chiar şi lui Don Alvaro, mătușii Carmen, unchiului Santiago, membrilor Consiliului General și altor câţiva despre decizia sa. „Dar Dumnezeu nu a dorit asta, și cu mâna sa miloasă, iubitoare și părintească m-a eliberat de acest sacrificiu teribil pe care mă pregăteam să-l fac prin părăsirea Opus Dei. Informasem deja Sfântul Scaun în mod neoficial privind intenția mea... dar mai târziu am văzut clar că această nouă fundație, această nouă asociație, nu era necesară, deoarece preoții diecezani se potrivesc perfect în Lucrare." [12] Așa cum Avraam a fost eliberat, așa a fost și Sfântul Josemaría. Domnul nostru l-a făcut să înțeleagă că preoții diecezani pot face parte din Opus Dei și pot fi admiși ca membri ai Societății Sacerdotale a Sfintei Cruci, fără ca acest lucru să le afecteze situația în dioceza proprie; sau, mai degrabă, uniunea lor cu restul preoților și cu episcopul lor va fi, în realitate, mai puternică.
Credința care este devotament
Credința lui Avraam este prezentată și ca devotament; confruntat cu evenimente potrivnice, el perseverează în decizia de a îndeplini voia lui Dumnezeu. Credința sa se bazează pe cuvântul Domnului și, prin urmare, duce la decizii îndelung cumpănite care nu fac obiectul unei „revizii" sau „reconsiderări" ulterioare. Să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este cel ce a făgăduit. [13] În viață, vor fi întotdeauna momente care ne ajută, cu harul Domnului, să ne întărim și să ne confirmăm credința. Avraam a fost supus unei încercări extraordinare: obligația sacrificării persoanei care era rodul promisiunii făcute lui. Sfântul patriarh nu a trebuit doar să se confrunte cu situații dificile, ci și să nu își piardă speranța, [14] deoarece situațiile îl invitau să „judece" voința divină, să se îndoiască de Dumnezeu însuși și de devotamentul său. Aici este cheia tentației cu care s-a confruntat Avraam.
Și noi ne putem afla în situații în care simțim că Dumnezeu ne cere ceva dificil: să înaintăm în viața noastră creștină, să renunțăm la un mod de a face lucrurile sau chiar la un fel de a fi care este deja puternic înrădăcinat în noi, dar care poate diminuează succesul apostolatului nostru. Ar putea apărea tentația de a înăbuși această tulburare, de a face ca propriile dorințe să pară ca voia Domnului: „tentația de a-L lăsa deoparte pe Dumnezeu pentru a ne pune pe noi pe primul loc este întotdeauna prezentă." [15]
Avraam nu a făcut asta. El a mers la Muntele Moria în timpul unui profund conflict interior, dar convins că, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu va purta de grijă. [16] Și Dumnezeu, care este hotărât să Se facă înțeles, a dat. Pentru a primi lumină, Avraam a trebuit să parcurgă întreaga călătorie, să înceapă să meargă și să ajungă la capăt. Și noi, dacă vom căuta să facem tot timpul voia Domnului, vom descoperi că, în ciuda limitărilor noastre, Dumnezeu ne va face viețile utile. Vom ști și vom simți că Dumnezeu ne iubește, și nu ne va fi teamă să Îl iubim: „Credința este profesată cu buzele și inima, cu cuvinte și cu dragoste." [17]
-----
[1] Gen 12:1-2.
[2] Gen 17:5.
[3] Biblia Navarra 1 (1997), Comentariu la Gen 17:5.
[4] A se vedea Gen 18-19.
[5] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 471.
[6] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2570.
[7] Idem. Nr. 144.
[8] Evrei 11:1.
[9] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 145.
[10] Gen 22:2.
[11] Gen 22:12-14.
[12] Sfântul Josemaría, Scrisoare, 24 decembrie 1951, nr. 3.
[13] Evrei 10:23.
[14] A se vedea Romani 4:18.
[15] Papa Francisc, Audiență generală, 10 aprilie 2013.
[16] Gen 22:8.
[17] Papa Francisc, Audiență generală, 3 aprilie 2013.
Sursa:opusdei.ro
