de Costanza Miriano
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.
Încep să fac proiecte
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.
În cele din urmă, dar apoi?
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).
Familia mea m-a salvat de mine însămi
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.
Traducere: Liviu Ursu
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.
Încep să fac proiecte
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.
În cele din urmă, dar apoi?
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).
Familia mea m-a salvat de mine însămi
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.bastabugie.it
