Studiile din ultimii ani au arătat că, peste doar câțiva ani, a doua boală ca răspândire pe glob, după suferințele cardio-vasculare, va fi depresia. Boala continuei tristeți sau, îndrăznesc să adaug, boala lipsei de entuziasm.
Specialiștii se întreabă dacă nu cumva, în goana globală după profit și îndeplinirea obiectivelor materiale, ființa umană pierde din vedere repaosul pe care trebuie să și-l acorde sieși. Capacitatea de reflecție asupra propriei persoane pare să se fi redus drastic. Nu mai contează cine suntem, contează cât dovedim în bătălia zilnică pe care o ducem cu obstacolele cotidianului mărunt care par tot mai greu de trecut.
Ca neurochirurg, văd în cabinet sau în sala de operație chipul suferinței. Intervențiile neurochirurgicale sperie mai mult decât o apendicită, și pe bună dreptate. Familiile pacienților sunt și acestea marcate de stresul intervenției pe creier sau pe coloana vertebrală. Echipele care mi se alătură sunt și ele marcate de efort și concentrare. Creierul nu este un organ pe care să îl ții în mână... sau să-l repari, sau să-l coși și să-l pui la loc!
De mulți ani trăiesc însă cu sentimentul că fiecare român are pe cineva internat la spital (de ce?!). Chipurile pe care le întâlnesc pe stradă sunt tot mai abătute. Luminița de la capătul tunelului despre care vorbea un fost premier pare că s-a stins demult. Un cenușiu trist s-a înfiripat în cotidian, societatea așază, în funcționarea ei, angoasă după angoasă.
Specialiștii se întreabă dacă nu cumva, în goana globală după profit și îndeplinirea obiectivelor materiale, ființa umană pierde din vedere repaosul pe care trebuie să și-l acorde sieși. Capacitatea de reflecție asupra propriei persoane pare să se fi redus drastic. Nu mai contează cine suntem, contează cât dovedim în bătălia zilnică pe care o ducem cu obstacolele cotidianului mărunt care par tot mai greu de trecut.
Ca neurochirurg, văd în cabinet sau în sala de operație chipul suferinței. Intervențiile neurochirurgicale sperie mai mult decât o apendicită, și pe bună dreptate. Familiile pacienților sunt și acestea marcate de stresul intervenției pe creier sau pe coloana vertebrală. Echipele care mi se alătură sunt și ele marcate de efort și concentrare. Creierul nu este un organ pe care să îl ții în mână... sau să-l repari, sau să-l coși și să-l pui la loc!
De mulți ani trăiesc însă cu sentimentul că fiecare român are pe cineva internat la spital (de ce?!). Chipurile pe care le întâlnesc pe stradă sunt tot mai abătute. Luminița de la capătul tunelului despre care vorbea un fost premier pare că s-a stins demult. Un cenușiu trist s-a înfiripat în cotidian, societatea așază, în funcționarea ei, angoasă după angoasă.
Pe bună dreptate! Cine lucrează pentru noi? Unde sunt salariile decente din țara noastră europeană? De ce sunt apele poluate, de ce sunt tăiate pădurile, de ce avem baroni și beizadele, unde sunt autostrăzile, unde e civilizația, de ce au fost închise spitale, de ce sunt scumpe medicamentele, cine are grijă de vârstnici, ce înseamnă agricultura de supraviețuire...? Dar de ce costă atât de mult gazul nostru, apa noastră, energia noastră electrică?! Lista întrebărilor este interminabilă...
Problema spaimei interioare vine din lipsa răspunsurilor. Din neputința de a face ceva, concret, simplu, clar. Din lipsa de interes a celor care se luptă pentru voturile noastre, apoi uită nu numai ce au promis, dar și motivul pentru care au ajuns în funcții publice – să lucreze pentru oameni (NU să fure!!!). Și din lipsa de răgaz pe care ar trebui să ni-l acordăm nouă înșine.
Au fost sărbătorile. Crăciunul mediatic a fost o continuă avalanșă de reclame, reduceri și îndemnuri la cumpărături. Acum, a început un nou an și ne-am apucat din nou de treabă. Reintrăm în ritmul cotidian, suntem iarăși prinși în traficul îngreunat de ninsoare, suntem din nou cu ochii pe calendar în așteptarea zilei de salariu, copiii încep curând școala și au nevoie de bani pentru tichetul de metrou sau pentru cardul de autobuz, televiziunile reîncep atacul pe frontul neliniștii – un front pe care îl alimentează foarte bine. Angoasele o iau din nou înaintea vieții...
Așa cum creierul are nevoie de odihnă, sufletele noastre au nevoie de bucuria de a trăi, pe care eu o traduc în entuziasm. Cercetătorii au descoperit că nașterile sunt mai ușoare, iar copiii mai liniștiți atunci când, pe perioada sarcinii, mamele ascultă Mozart. Muzica lui Mozart stimulează emoțiile pozitive, iar creierul are nevoie de stimuli pozitivi. Creierul nu doarme, dar sunt metode consacrate pentru a-l odihni și stimula. Dormiți fără telefonul mobil în apropiere, priviți cerul sau peisajul dimineața, pentru a vă stimula centrii vizuali, ascultați o melodie care vă place pentru a vă stimula centrii auditivi, beți, din când în când, un pahar de vin roșu (ajută la curățirea vaselor capilare din creier), priviți cât mai puțin la televizor, nu deveniți victime ale știrilor, dar fiți oameni informați.
Puneți-vă ideile în ordine și scrieți, cu creionul pe hârtie, lucrurile pe care le aveți de făcut. Veți fi mai relaxați și mai siguri pe voi.
Apoi, aprindeți luminița de la capătul tunelului și nu permiteți nimănui să o stingă! Să ne bucurăm că există miracole în viață, pe stradă, la munte sau în sala de operații! Sau...de ce să nu ne bucurăm pentru că suntem sănătoși? Oameni care nu mai sperau vreodată să meargă sunt acum în picioare. Noi, cei care mergem, de ce nu am putea depăși angoasele și frustrările? Dacă stăm pe valori, dacă suntem în rosturi, dacă muncim, avem tot dreptul să fim entuziaști. În Predica de pe Munte, Iisus Hristos a spus: “Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei, 6.34). Poate nu ar fi rău să reflectăm la aceste cuvinte înainte de a ne lua la trântă cu anul ce tocmai a început.
La mulți ani cu sănătate!
Prof. univ. dr. MSC A.V. Ciurea, director ştiințific, şef Departament Neurochirurgie, Spitalul Sanador, București
Sursa:m.romanialibera.ro
