Tema şi icoana Sfintei Cruci sunt o prezenţă permanentă în viaţa Bisericii: în cultul liturgic; în spiritualitatea creştină, de care ţine şi arta creştină; în viaţa de zi cu zi a fiecărui creştin conştient de datoria de a-L urma pe Mântuitorul la chemarea Lui; a-L urma cu propria cruce, a fiecăruia dintre noi, însă nu oricum, nu din resemnare în faţa neputinţei omeneşti de a înţelege şi rezolva definitiv problema suferinţei şi a morţii, ci din convingerea - credinţa-încredere – că urmarea (consecinţa) crucii este Învierea, gloria cerească.
Biserica aminteşte Crucea şi Pătimirile Mântuitorului în fiecare zi de miercuri şi de vineri; la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii, a Jertfei Euharistice, vestim moartea şi Învierea Domnului. De altfel întregul an liturgic este străbătut de amintirea crucii Mântuitorului, cruce dătătoare de viaţă, de Înviere. La 14 septembrie, încă din primele veacuri creştine se celebrează praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în timp ce sărbătoarea Adorării Crucii de Viaţă Făcătoare, cea pe care o celebrăm astăzi, a intrat în cultul creştin mai târziu.
Cântând troparul de azi, încrezători în Înviere, ne închinăm şi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-o oferă prin Crucea Fiului Său.
[Semnificaţia crucii]
Îi mulţumim pentru că prin Crucea Fiului Său ne-a mântuit, şi pentru că prin cruce, numai prin cruce, există înviere; crucea şi învierea se explică una prin cealaltă: nu este înviere fără cruce şi nici cruce asumată liber, fără înviere la viaţa veşnică în fericire. Troparul de azi exprimă această indisolubilă legătură între Crucea şi Învierea lui Hristos: «Crucii tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim»
Dincolo de ideea şi conceptul crucii, există şi realitatea crucii. În Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, în Pătimirea şi moartea Sa, această realitate a devenit pentru noi mântuire.
Spuneam că pentru noi creştinii semnificaţia crucii, în esenţa ei, se reduce la indisolubila legătură dintre Cruce şi Înviere. Învierea, însă, presupune toate celelalte momente ale istoriei mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Viaţa Lui pământească, Pătimirile Lui şi Moartea Lui pe cruce, Înălţarea la cer; toate fac parte din acelaşi unic plan preaînţelept al lui Dumnezeu de a ne mântui. Isus Hristos – viaţa Lui, cuvintele şi faptele Lui, Crucea Lui – Hristos însuşi este acţiunea lui Dumnezeu în lume, pentru a noastră mântuire: «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-născut Fiul său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să aibă viaţa veşnică».
Crucea Mântuitorului, moartea Sa, fac aşadar parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii: Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu a fost scutit de suferinţă şi de moarte: omenitatea sa sfântă a urmat până la capăt condiţia muritoare a omului.
Înţelegerea rolului Crucii în acest plan de mântuire presupune un lucru esenţial: credinţa, înţelegerea pe care o are credinţa, care o dobândim prin credinţă, aceasta ne luminează misterul morţii şi crucii lui Isus şi a noastră.
În versetele 27-30, anterioare textului evanghelic citit azi (Mc 8,34 – 9,1), Isus îi întreabă pe discipolii Săi: «Cine spun oamenii că sunt eu?». Răspunsul vine de la unul singur, de la Petru, Corifeul apostolilor, primul între apostoli: «Tu eşti Hristos, [fiul Dumnezeului celui viu]». Doar după ce primeşte acest răspuns Isus anunţă pentru prima dată moartea şi Învierea Sa. Faptul că Isus pune această întrebare şi faptul că Petru răspunde recunoscând că Isus este Mesia - trimisul lui Dumnezeu este de o importanţă capitală: acum, după mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus poate chema mulţimile împreună cu discipolii. Dacă este credinţă, dacă avem credinţă, atunci şi suferinţa şi moartea primesc sens, nu mai sunt absurde. În baza credinţei Mântuitorul ne poate adresa chemarea la lepădarea de sine (de egoism) şi la urmarea Lui pe calea crucii. Textul evangheliei de azi începe aşa: «Apoi chemă mulţimea cu discipolii săi şi le zise: «Dacă vrea cineva să mă urmeze şi să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească»» (v. 34).
Respins de ai săi şi încredinţat de mărturisirea lui Petru, Isus adresează peste veacuri chemarea de a-L urma pe drumul crucii, chemare adresată tuturor, întregii omeniri, chemare care are în vedere libertatea omului. Isus spune: «Dacă vrea cineva… ». Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă vrem şi ne hotărâm să-L urmăm pe calea suferinţei (suferind pentru El şi pentru semeni) atunci trebuie să o facem în mod liber, adică din iubire faţă de Dumnezeu, nu din interes, fie acesta chiar şi cel al mântuirii. Asumarea crucii de fiecare zi are sens şi valoare doar în orizontul iubirii, al dezinteresului, al dăruirii libere, nu din teamă, nu din constrângere.
Adeziunea la planul de mântuire al lui Dumnezeu, plan care implică suferinţa şi crucea are nevoie de două daruri (libere): 1) acţiunea divină a lui Dumnezeu care ne dă harul credinţei fără de care mântuirea nu este decât o iluzie; 2) colaborarea noastră la acest plan. Dumnezeu îşi face datoria întotdeauna, El îşi ţine promisiunea negreşit pentru că este singurul care nu ne minte niciodată (Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor - ne spune Domnul prin Profetul Ieremia (31,34)). Rămâne ca noi să vrem să participăm la acest plan asumându-ne suferinţa şi durerile, chiar dacă tendinţa noastră naturală este să o evităm cu toate că vedem şi ştim că fiecare dintre noi trăim suferinţe fizice şi morale de multe feluri, în funcţie de condiţiile şi momentele vieţii. Suntem perfect conştienţi că durerea face parte din viaţa noastră. Suntem la fel de conştienţi de semnificaţia ei şi de valoarea ei pentru mântuirea noastră?!
Dragi credincioşi, de fapt, problema noastră nu este suferinţa în sine: o experimentăm, o trăim, ne putem obişnui cu ea. Problema este asumarea ei; ce sens îi dăm?
Exemplul lui Isus: viaţa sa pământească şi mai ales al Sfinte sale Pătimiri purtate în sfânta sa omenitate sunt modelul de urmat. Crucea este condiţia Învierii. Aşa a ales Dumnezeu să fie. Acesta este mesajul evangheliei de azi.
Să-l rugăm pe Dumnezeul milostivirii a cărui Chip se oglindeşte în Cruce (moartea şi Învierea lui Isus sunt chipul Milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii) să ne dea harul tăriei de a ne purta crucea cu demnitate, cât mai senini şi cât mai încrezători în Înviere. Crucea noastră pământească, ale cărei braţe, orizontal şi vertical, simbolizează întâlnirea omului cu Dumnezeu, a umanului cu divinul, dacă o vom oferi lui Dumnezeu urmându-L pe Hristos, ea va deveni Înviere la Fericirea veşnică. Crucea (Răstignirea) lui Isus sunt întru Înviere.
A lua crucea personală şi a-L urma pe Isus înseamnă a ne conforma exemplului Său: să iertăm mereu, să iubit fără limite, să trăim deschişi spre Dumnezeu, să rămânem fideli voinţei sale chiar şi atunci când această fidelitate ne-ar duce pe calea morţii. Norma vieţii noastre să fie Isus – adevărata şi ultima normă: mesajul Său şi drumul Său plin de iubire. Astfel se câştigă ceea ce se pierde, adică ceea ce se oferă celorlalţi, ceea ce se sacrifică în beneficiul celuilalt. Tot ce ţinem în mod egoist, pentru noi, pierdem.
Să nu uităm niciodată că toată această viziune creştină asupra vieţii are sens numai în orizontul adevărului, realităţii morţii şi Învierii lui Isus. Fără moartea şi Învierea Sa toate aceste cuvinte nu ar fi decât expresia unui vis lipsit de sens, a unei iluzii.
Prin Crucea şi Învierea lui Isus suntem destinaţi Împărăţiei Tatălui, Împărăţie prezentă în El, la care participăm încă de acum, într-un mod misterios, în măsura în care participăm la Pătimirea şi Crucea sa mântuitoare, oferindu-I suferinţele noastre şi de ce nu şi bucuriile noastre (tot ce este viaţa noastră), căutând mereu să rămânem cu El, cât mai mult, în această viaţă, pentru a ne putea duce crucea mai uşor, şi crezând cu tărie în milostivirea Tatălui ceresc, sperând, de asemenea, în participarea noastră, în viaţa veşnică, la însăşi viaţa lui Dumnezeu - Treime Sfântă, căreia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea, acum şi în vecii vecilor.
Biserica aminteşte Crucea şi Pătimirile Mântuitorului în fiecare zi de miercuri şi de vineri; la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii, a Jertfei Euharistice, vestim moartea şi Învierea Domnului. De altfel întregul an liturgic este străbătut de amintirea crucii Mântuitorului, cruce dătătoare de viaţă, de Înviere. La 14 septembrie, încă din primele veacuri creştine se celebrează praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în timp ce sărbătoarea Adorării Crucii de Viaţă Făcătoare, cea pe care o celebrăm astăzi, a intrat în cultul creştin mai târziu.
Cântând troparul de azi, încrezători în Înviere, ne închinăm şi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-o oferă prin Crucea Fiului Său.
[Semnificaţia crucii]
Îi mulţumim pentru că prin Crucea Fiului Său ne-a mântuit, şi pentru că prin cruce, numai prin cruce, există înviere; crucea şi învierea se explică una prin cealaltă: nu este înviere fără cruce şi nici cruce asumată liber, fără înviere la viaţa veşnică în fericire. Troparul de azi exprimă această indisolubilă legătură între Crucea şi Învierea lui Hristos: «Crucii tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim»
Dincolo de ideea şi conceptul crucii, există şi realitatea crucii. În Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, în Pătimirea şi moartea Sa, această realitate a devenit pentru noi mântuire.
Spuneam că pentru noi creştinii semnificaţia crucii, în esenţa ei, se reduce la indisolubila legătură dintre Cruce şi Înviere. Învierea, însă, presupune toate celelalte momente ale istoriei mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Viaţa Lui pământească, Pătimirile Lui şi Moartea Lui pe cruce, Înălţarea la cer; toate fac parte din acelaşi unic plan preaînţelept al lui Dumnezeu de a ne mântui. Isus Hristos – viaţa Lui, cuvintele şi faptele Lui, Crucea Lui – Hristos însuşi este acţiunea lui Dumnezeu în lume, pentru a noastră mântuire: «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-născut Fiul său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să aibă viaţa veşnică».
Crucea Mântuitorului, moartea Sa, fac aşadar parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii: Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu a fost scutit de suferinţă şi de moarte: omenitatea sa sfântă a urmat până la capăt condiţia muritoare a omului.
Înţelegerea rolului Crucii în acest plan de mântuire presupune un lucru esenţial: credinţa, înţelegerea pe care o are credinţa, care o dobândim prin credinţă, aceasta ne luminează misterul morţii şi crucii lui Isus şi a noastră.
În versetele 27-30, anterioare textului evanghelic citit azi (Mc 8,34 – 9,1), Isus îi întreabă pe discipolii Săi: «Cine spun oamenii că sunt eu?». Răspunsul vine de la unul singur, de la Petru, Corifeul apostolilor, primul între apostoli: «Tu eşti Hristos, [fiul Dumnezeului celui viu]». Doar după ce primeşte acest răspuns Isus anunţă pentru prima dată moartea şi Învierea Sa. Faptul că Isus pune această întrebare şi faptul că Petru răspunde recunoscând că Isus este Mesia - trimisul lui Dumnezeu este de o importanţă capitală: acum, după mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus poate chema mulţimile împreună cu discipolii. Dacă este credinţă, dacă avem credinţă, atunci şi suferinţa şi moartea primesc sens, nu mai sunt absurde. În baza credinţei Mântuitorul ne poate adresa chemarea la lepădarea de sine (de egoism) şi la urmarea Lui pe calea crucii. Textul evangheliei de azi începe aşa: «Apoi chemă mulţimea cu discipolii săi şi le zise: «Dacă vrea cineva să mă urmeze şi să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească»» (v. 34).
Respins de ai săi şi încredinţat de mărturisirea lui Petru, Isus adresează peste veacuri chemarea de a-L urma pe drumul crucii, chemare adresată tuturor, întregii omeniri, chemare care are în vedere libertatea omului. Isus spune: «Dacă vrea cineva… ». Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă vrem şi ne hotărâm să-L urmăm pe calea suferinţei (suferind pentru El şi pentru semeni) atunci trebuie să o facem în mod liber, adică din iubire faţă de Dumnezeu, nu din interes, fie acesta chiar şi cel al mântuirii. Asumarea crucii de fiecare zi are sens şi valoare doar în orizontul iubirii, al dezinteresului, al dăruirii libere, nu din teamă, nu din constrângere.
Adeziunea la planul de mântuire al lui Dumnezeu, plan care implică suferinţa şi crucea are nevoie de două daruri (libere): 1) acţiunea divină a lui Dumnezeu care ne dă harul credinţei fără de care mântuirea nu este decât o iluzie; 2) colaborarea noastră la acest plan. Dumnezeu îşi face datoria întotdeauna, El îşi ţine promisiunea negreşit pentru că este singurul care nu ne minte niciodată (Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor - ne spune Domnul prin Profetul Ieremia (31,34)). Rămâne ca noi să vrem să participăm la acest plan asumându-ne suferinţa şi durerile, chiar dacă tendinţa noastră naturală este să o evităm cu toate că vedem şi ştim că fiecare dintre noi trăim suferinţe fizice şi morale de multe feluri, în funcţie de condiţiile şi momentele vieţii. Suntem perfect conştienţi că durerea face parte din viaţa noastră. Suntem la fel de conştienţi de semnificaţia ei şi de valoarea ei pentru mântuirea noastră?!
Dragi credincioşi, de fapt, problema noastră nu este suferinţa în sine: o experimentăm, o trăim, ne putem obişnui cu ea. Problema este asumarea ei; ce sens îi dăm?
Exemplul lui Isus: viaţa sa pământească şi mai ales al Sfinte sale Pătimiri purtate în sfânta sa omenitate sunt modelul de urmat. Crucea este condiţia Învierii. Aşa a ales Dumnezeu să fie. Acesta este mesajul evangheliei de azi.
Să-l rugăm pe Dumnezeul milostivirii a cărui Chip se oglindeşte în Cruce (moartea şi Învierea lui Isus sunt chipul Milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii) să ne dea harul tăriei de a ne purta crucea cu demnitate, cât mai senini şi cât mai încrezători în Înviere. Crucea noastră pământească, ale cărei braţe, orizontal şi vertical, simbolizează întâlnirea omului cu Dumnezeu, a umanului cu divinul, dacă o vom oferi lui Dumnezeu urmându-L pe Hristos, ea va deveni Înviere la Fericirea veşnică. Crucea (Răstignirea) lui Isus sunt întru Înviere.
A lua crucea personală şi a-L urma pe Isus înseamnă a ne conforma exemplului Său: să iertăm mereu, să iubit fără limite, să trăim deschişi spre Dumnezeu, să rămânem fideli voinţei sale chiar şi atunci când această fidelitate ne-ar duce pe calea morţii. Norma vieţii noastre să fie Isus – adevărata şi ultima normă: mesajul Său şi drumul Său plin de iubire. Astfel se câştigă ceea ce se pierde, adică ceea ce se oferă celorlalţi, ceea ce se sacrifică în beneficiul celuilalt. Tot ce ţinem în mod egoist, pentru noi, pierdem.
Să nu uităm niciodată că toată această viziune creştină asupra vieţii are sens numai în orizontul adevărului, realităţii morţii şi Învierii lui Isus. Fără moartea şi Învierea Sa toate aceste cuvinte nu ar fi decât expresia unui vis lipsit de sens, a unei iluzii.
Prin Crucea şi Învierea lui Isus suntem destinaţi Împărăţiei Tatălui, Împărăţie prezentă în El, la care participăm încă de acum, într-un mod misterios, în măsura în care participăm la Pătimirea şi Crucea sa mântuitoare, oferindu-I suferinţele noastre şi de ce nu şi bucuriile noastre (tot ce este viaţa noastră), căutând mereu să rămânem cu El, cât mai mult, în această viaţă, pentru a ne putea duce crucea mai uşor, şi crezând cu tărie în milostivirea Tatălui ceresc, sperând, de asemenea, în participarea noastră, în viaţa veşnică, la însăşi viaţa lui Dumnezeu - Treime Sfântă, căreia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea, acum şi în vecii vecilor.
Pr. Florian Guțiu
