„Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda.” – Exod 15:2
Pe patul de moarte din Ierusalim, bătrânul pianist rus i-a povestit nepotului său despre un minunat pian, cu un sunet aşa de frumos, încât a fost numit „harpa regelui David”. Cutia sa frumos sculptată, spuneau oamenii, fusese lucrată din lemn de la Templul lui Solomon. Deşi acest lucru era o legendă, pianul în sine era totuşi real.
Construit pe la 1800, el a stat în palatul regelui Victor Emanuel, la Roma; o lucrare de artă nemaipomenită, care combina talentul unui constructor de piane cu al unui sculptor în lemn.
Nepotul, Avner Carmi, a devenit acordor de piane şi a păstrat mereu în minte povestea „harpei lui David”. Într-o perioadă de câţiva ani, el a avut o serie de întâmplări extraordinare cu pianul. Mai întâi, l-a găsit ambalat într-un mulaj de gips, tare ca piatra, programat să fie distrus la El Alamein, la sfârşitul campaniei nord-africane, în cel deal doilea război mondial. Soldaţii germani îl furaseră şi-l aduseseră cu ei în deşertul african. O trupă de artişti de divertisment, britanici, l-au luat apoi în Italia şi l-au abandonat mai târziu la Tel Aviv. Apoi, un apicultor a făcut din el un stup pentru albine, un fermier l-a folosit ca incubator, iar un măcelar depozita carnea în el.
În cele din urmă, Carmi a luat pianul cel vechi. Când i-a dat la o parte mulajul de gips, şi-a dat seama că a descoperit legendara „harpă a lui David”. Apoi, el şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a face din nou „harpa” să cânte. Sunetul său remarcabil îmbină claritatea de diamant a harpei cu sunetele mai grave ale pianului modern.
