„După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” – Iacov 2:26
În apropierea unui râu larg, peste care nu era pod, trăia cândva un bătrân cu frica lui Dumnezeu, ce-și câștiga pâinea trecându-i pe călători, cu barca sa, de pe un mal al râului pe celălalt. Și iată că într-o zi, în timp ce îl trecea cu barca pe un tânăr vorbăreţ și iscoditor, acesta din urmă băgă de seamă că moșul avea scris câte ceva pe fiecare vâslă. Se uită atunci mai bine și, deslușind scrisul, îl întrebă curios:
– De ce ai scris matale pe o vâslă „Credinţă” și pe cealaltă „Fapte bune”?
– Fiindcă acestea două, credinţa și faptele bune, mă conduc în viaţă de când mă știu pe lume, răspunse bătrânul.
Tânărul primi răspunsul cu o anume îndoială și, voind să facă pe deșteptul, spuse cu un aer de mare înţelept:
– Eu unul nu cred că omul are nevoie de amândouă, ci îi este de ajuns și numai una singură ca să se călăuzească în viaţă, după cum îi este firea: dacă alegi calea „faptelor bune”, atunci ești de folos mai degrabă celorlalţi, și mulţumirea de sine îţi vine din afară; iar dacă alegi calea „credinţei”, atunci îţi ești de folos mai degrabă ţie însuţi, și mulţumirea de sine îţi vine dinăuntru.
Bătrânul ridică din sprâncene și nu spuse nimic, părând copleșit de deșteptăciunea sfătoasă a tânărului, dar începu, după o vreme, să vâslească cu o singură vâslă. Barca aproape că nu mai înainta, ci mai mult se învârtea în loc, spre nedumerirea tânărului, care însă pricepu, într-un târziu, ce voise să-i dea de înţeles, fără vorbe, bătrânul: că una este sprijin celeilalte și că una prin alta se împlinesc, căci viaţa omului este după sufletul lui. Fapta bună și credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă în zbor tainic spre Dumnezeu. Dar cu o singură aripă – cine mai poate zbura?!
