„Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece.” - Cântarea Cântărilor 8:7
Părinţii mei au fost căsătoriţi timp de 55 de ani. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să pregăteacă micul dejun, mama a făcut infarct. Tatăl meu a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi a urcat-o în maşină. Cu toată viteza, tot timpul în depăşire şi nerespectând regulile, a reuşit să o ducă la spital. Din nefericire, era prea târziu.
În timpul înmormântării, tatăl meu nu a scos niciun cuvânt, privirea lui părea pierdută. Aproape că nici nu a plâns. În acea noapte, toţi copiii am stat cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am amintit câteva momente vesele din viaţa noastră de familie. La un moment dat, tatăl meu ne-a cerut să-l ducem la cimitir. Am încercat să-l convingem că era noapte şi nu puteam să facem asta. „Nu vă certaţi, vă rog, cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost alături timp de 55 de ani...” A urmat un moment de linişte respectuoasă şi apoi am plecat la cimitir.
Ajunşi la mormânt, tatăl meu a mângâiat piatra, a plâns şi a început să ne spună: „Au fost 55 de ani frumoşi! Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie... Amândoi am trecut prin momente de criză. Când mi-am schimbat serviciul, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată; am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloanele de spital; ne-am avut alături la durere şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, acum ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea şi nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin aceasta şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu! O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit ca ea să sufere...”
Ricardo Martinez
