O, om!

O, om!

Poezie scrisa de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui in scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va n-veseli sau va-ntista
Va curati sau va-ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.
Scrii un cuvant: cuvantul scris,
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.

Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie, sau desfrau,
Lasand in inimi rodul sau,
De har sau de rusine.
Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.
Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.
Daci nu uita: Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, ‘nendoios,
Odata, vei da seama.
Amin.

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Discursul Papei despre internetul în seminar

Discursul Papei despre internetul în seminar

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la audienţă acordată participanţilor
la sesiunea plenară a Congregaţiei
pentru Educaţia Catolică

luni, 7 februarie 2011

Internetul în seminar pentru a forma preotul viitorului

Domnilor Cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial pentru această vizită cu ocazia reuniunii plenare a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică. Îl salut pe Cardinalul Zenon Grocholewski, Prefect al Dicasterului, mulţumindu-i pentru cuvintele sale respectuoase, precum şi pe Secretar, pe Subsecretar, pe Oficiali şi pe Colaboratori.

Tematicile pe care le trataţi în aceste zile au ca denumire comună educaţia şi formarea, care constituie astăzi una din cele mai urgente provocări pe care Biserica şi instituţiile sale sunt chemate să o înfrunte. Opera educativă pare că a devenit tot mai dificilă pentru că, într-o cultură care prea des face din relativism propriul crez, dispare lumina adevărului, ba chiar se consideră periculos a vorbi despre adevăr, aducând astfel îndoiala cu privire la valorile de bază ale existenţei personale şi comunitare. Pentru aceasta este importantă slujirea pe care o desfăşoară în lume numeroasele instituţii de formare care se inspiră din viziunea creştină despre om şi despre realitate: a educa este un act de iubire, exercitare a “carităţii intelectuale”, care cere responsabilitate, dedicare, coerenţă a vieţii. Munca din Congregaţia voastră şi alegerile pe care le veţi face în aceste zile de reflecţie şi de studiu vor contribui cu siguranţă să se răspundă la actuala “urgenţă educativă”.

Congregaţia voastră, creată în anul 1915 de Benedict al XV-lea, de aproape o sută de ani desfăşoară opera sa preţioasă în slujba diferitelor Instituţii catolice de formare. Între ele, fără îndoială, seminarul este una din cele mai importante pentru viaţa Bisericii şi de aceea cere un proiect formativ care să ţină cont de contextul amintit mai sus. De mai multe ori am subliniat că seminarul este o etapă preţioasă a vieţii, în care candidatul la preoţie experimentează să fie “un discipol al lui Isus”. Pentru acest timp destinat formării este cerută o anumită dezlipire, un anumit “deşert”, pentru că Domnul vorbeşte inimii cu un glas care se aude dacă există tăcerea (cf. 1Re 9,12); dar este cerută şi disponibilitatea de a trăi împreună, de a iubi “viaţa de familie” şi dimensiunea comunitară care anticipă acea “fraternitate sacramentală” care trebuie să caracterizeze orice preoţime diecezană (cf. Prebyterorum ordinis, 8) şi pe care am voit s-o amintesc şi în recenta mea Scrisoare către seminarişti: “preoţi nu se devine singuri. Este nevoie de “comunitatea discipolilor”, de ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună”.

În aceste zile studiaţi şi schiţa documentului despre Internetul şi formarea în seminarii. Internetul, prin capacitatea lui de a depăşi distanţele şi de a pune în contact reciproc persoanele, prezintă mari posibilităţi şi pentru Biserică şi pentru misiunea ei. Cu discernământul necesar pentru o folosire inteligentă şi prudentă a lui, este un instrument care poate folosi nu numai pentru studii, ci şi pentru acţiunea pastorală a viitorilor preoţi în diferitele domenii ecleziale, cum ar fi evanghelizarea, acţiunea misionară, cateheza, proiectele educative, gestionarea instituţiilor. Şi în acest domeniu este de importanţă extremă a putea conta pe formatori pregătiţi în mod corespunzător pentru ca să fie călăuze fidele şi mereu actualizate, cu scopul de a-i însoţi pe candidaţii la preoţie la folosirea corectă şi pozitivă a mijloacelor informatice.

Apoi, anul acesta este al LXX-lea aniversar al Operei Pontificale pentru Vocaţiile Sacerdotale, instituită de Venerabilul Pius al XII-lea pentru a favoriza colaborarea dintre Sfântul Scaun şi Bisericile locale în preţioasa lucrare de promovare a vocaţiilor la slujirea preoţească. Această aniversare va putea fi ocazia pentru a cunoaşte şi valoriza iniţiativele vocaţionale cele mai semnificative promovate în Bisericile locale. Este necesar ca pastoraţia vocaţională, în afară de a sublinia valoarea chemării universale de a-l urma pe Isus, să insiste mai clar pe profilul preoţiei ministeriale, caracterizat de configurarea lui specifică la Cristos, care îl deosebeşte în mod esenţial de ceilalţi credincioşi şi se pune în slujba lor.

În afară de asta, aţi început o revizuire a ceea ce stabileşte Constituţia apostolică Sapientia christiana despre studiile ecleziastice, cu privire la dreptul canonic, la Institutele Superioare de Ştiinţe Religioase şi, recent, la filozofie. Un sector asupra căruia trebuie reflectat în mod deosebit este cel al teologiei. Este important de a face tot mai solidă legătura dintre teologie şi studiul Sfintei Scripturi, în aşa fel încât aceasta să fie realmente sufletul şi inima (cf. Verbum Domini, 31). Însă teologul nu trebuie să uite că este şi cel care îi vorbeşte lui Dumnezeu. Deci este indispensabil a ţine strâns unite teologia cu rugăciunea personală şi comunitară, în special liturgică. Teologia este scientia fidei şi rugăciunea hrăneşte credinţa. În unirea cu Dumnezeu, misterul este, într-un fel, gustat, se apropie, şi această apropiere este lumină pentru inteligenţă. Aş vrea să subliniez şi conexiunea teologiei cu celelalte discipline, considerând că ea este predată în Universităţile catolice şi, în multe cazuri, în cele civile. Fericitul John Henry Newman vorbea despre “cercul ştiinţei”, circle of knowledge, pentru a arăta că există o interdependenţă între diferitele branşe ale ştiinţei; dar Dumnezeu şi numai El are raport cu totalitatea realului; prin urmare, a-l elimina pe Dumnezeu înseamnă a rupe cercul ştiinţei. În această perspectivă Universităţile catolice, cu identitatea lor foarte precisă şi deschiderea lor spre “totalitatea” fiinţei umane, pot desfăşura o lucrare preţioasă pentru a promova unitatea ştiinţei, orientându-i pe studenţi şi pe profesori spre Lumina lumii, “lumina adevărată care luminează pe orice om” (In 1,9). Sunt consideraţii care sunt valabile şi pentru Şcolile catolice. Înainte de toate este necesar curajul de a vesti valoarea “largă” a educaţiei, pentru a forma persoane solide, capabile să colaboreze cu alţii şi să dea sens propriei vieţi. Astăzi se vorbeşte de educaţie interculturală, obiect de studiu şi în Adunarea voastră plenară. În acest domeniu este cerută o fidelitatea curajoasă şi inovatoare, care să ştie să conjuge conştiinţa clară a propriei identităţi şi deschiderea la alteritate, pentru exigenţele trăirii împreună în societăţile multiculturale. Şi pentru acest scop, iese în evidenţă rolul educativ al predării Religiei catolice ca disciplină şcolară în dialog interdisciplinar cu altele. De fapt, ea contribuie pe larg nu numai la dezvoltarea integrală a studentului, ci şi la cunoaşterea celuilalt, la înţelegere şi la respectul reciproc. Pentru a ajunge la aceste obiective va trebui să se acorde îngrijire deosebită formării conducătorilor şi a formatorilor, nu numai dintr-un punct de vedere profesional, ci şi religios şi spiritual, pentru ca, prin coerenţa propriei vieţi şi prin implicarea personală, prezenţa educatorului creştin să devină expresie de iubire şi mărturie a adevărului.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi cu munca voastră competentă în slujba instituţiilor educative. Ţineţi mereu privirea îndreptată spre Cristos, unicul Învăţător, pentru ca prin Duhul său să facă eficace munca voastră. Vă încredinţez ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, Sedes Sapientiae, şi din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Sursa: http://documente.catholica.ro/discursul-papei-despre-internetul-in-seminar-2011/

Testamentul ÎPS Bartolomeu Anania

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară:
Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.
Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.
Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni.
Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.
Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei “Mitropolitul Bartolomeu”, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.
Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţa niculeană vor rămâne pe loc.
Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.
Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de niciun fel.
La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea:
1. Pictarea catedralei în tehnica mozaic
2. Radio Renaşterea
3. Revista TABOR
4. Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”
5. Policlinica „Sfântul Pantelimon”
6. Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik.
7. Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin
8. Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni
9. Grădiniţa „Sfântul Stelian”
Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit.
Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.
Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament.
Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit.

† BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/02/testamentul-ips-bartolomeu-anania

Comorile fiecăruia

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus ţăranul şi cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el. ” (Sfânta Scriptură)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Viaţa

Demult, a venit la un călugăr un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi după ce a umplut-o pe jumătate cu apă a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum este această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul – eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Predica de Duminică!!!

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeence)

Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune 'nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel' (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!' (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!'

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: 'Doamne, ajută-mă!', El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: 'Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!' (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de 'câini', adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt 'câini'. Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: 'Aşa este, Doamne!' (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: 'Aşa este, Doamne!', şi îndată a mai adăugat: 'dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor' (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: 'O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela' (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol' (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: 'Doamne, miluieşte pe fiica mea!', ci 'Miluieşte-mă!', adică 'Ai milă de mine!'. De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, 'Miluieşte-mă, Doamne' sau 'Doamne, miluieşte-mă!', a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea 'Doamne, ajută-mă!'. Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

'Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul' - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: 'Doamne, miluieşte-mă!' şi 'Doamne, ajută-mă!'. Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi 'pentru pacea a toată lumea', 'pentru îmbelşugarea roadelor pământului', 'pentru vremuri cu pace', pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, 'pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi', după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, 'pentru tot sufletul necăjit şi întristat', cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este 'iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: 'mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!' (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_xvii_a_dupa_rusalii_2085.html

Dies Domini - partea 9

Cină pascală şi întâlnire frăţească

44. Această calitate comunitară este exprimată în mod special şi prin caracterul de cină pascală, propriu Euharistiei, la care însuşi Cristos se face hrană. Într-adevăr, "în acest scop, Cristos a încredinţat această jertfă Bisericii, pentru ca toţi credincioşii să ia parte la ea, atât în mod spiritual, prin credinţă şi iubire, cât şi sacramental, prin ospăţul sfintei împărtăşanii. Participarea la Cina Domnului este întotdeauna, de fapt, împărtăşirea cu Cristos care se oferă Tatălui ca jertfă pentru noi".^[72] De aceea, Biserica le recomandă credincioşilor să se împărtăşească atunci când participă la Liturghie, dacă se află în dispoziţiile cerute, dacă au primit iertarea lui Dumnezeu în sacramentul spovezii,^[73] în spiritul celor reamintite de sfântul Paul comunităţii din Corint (cf. 1 Cor 11,27-32). Evident, îndemnul la împărtăşanie este valabil în mod deosebit cu ocazia Liturghiilor duminicale sau din sărbători.

În plus, este important să se conştientizeze pe deplin faptul că împărtăşirea cu Cristos este profund legată de comuniunea frăţească. Adunarea euharistică duminicală est un eveniment frăţesc, pe care celebrarea trebuie să-l evidenţieze, respectând totodată stilul propriu al acţiunii liturgice. Modul de primire şi tonul rugăciuinii, atente faţă de nevoile comunităţii, contribuie la aceasta. Schimbul semnului păcii, care este plasat, în ritul roman, în mod semnificativ, înainte de împărtăşirea euharistică, este un gest deosebit de expresiv, pe care credincioşii sunt îndemnaţi să şi-l ofere ca expresie a consensului pe care poporul lui Dumnezeu îl arată faţă de tot ce se împlineşte în cadrul celebrării,^[74] şi a angajamentului de iubire reciprocă pe care şi-l asumă cei care iau parte la unica pâine, în amintirea cerinţei formulate de Cristos: "Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul" (Mt 5,23-24).

De la Liturghie la misiune

45. Primind Pâinea vieţii, ucenicii lui Cristos sunt pregătiţi să abordeze, cu puterea Celui Înviat şi a Duhului lui, sarcinile care îi aşteaptă în viaţa lor obişnuită. Într-adevăr, pentru credinciosul care a înţeles semnificaţia celor împlinite, celebrarea euharistică nu-şi poate epuiza întregul sens doar în interiorul sanctuarului. La fel ca primii martori ai învierii, şi creştinii, convocaţi în fiecare duminică să trăiască şi să proclame prezenţa Celui Înviat, sunt chemaţi să devină, în viaţa lor de toate zilele, evanghelizatori şi martori. În acest spirit, rugăciunea de după împărtăşanie şi ritul de încheiere ! binecuvântarea şi trimiterea credincioşilor ! trebuie să fie redescoperite şi puse mai bine în valoare, pentru ca cei care au luat parte la Euharistie să simtă şi mai profund responsabilitatea care le-a fost încredinţată. După dispersarea adunării, ucenicul lui Cristos se reîntoarce în mediul său obişnuit cu datoria de a face din întreaga sa viaţă un dar, o jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). El se simte dator faţă de fraţii săi pentru ceea ce a primit în timpul celebrării, la fel ca ucenicii din Emaus, care, după ce l-au recunoscut "la frângerea pâinii" pe Cristos înviat (cf. Lc 24,30-32), au simţit imediat nevoia de a merge şi de a împărtăşi cu fraţii lor bucuria întâlnirii lor cu Domnul (cf. Lc 24,33-35).

Preceptul duminical

46. Euharistia fiind cu adevărat inima duminicii, se înţelege de ce, încă din primele secole, păstorii le-au amintit neîncetat credincioşilor lor necesitatea de a participa la adunarea liturgică. "În ziua Domnului, lăsaţi toate ! spune, de exemplu, tratatul din secolul al III-lea, intitulat Didascalia sau Învăţătura Apostolilor ! şi daţi fuga degrabă la adunarea voastră, pentru că este lauda adusă de voi lui Dumnezeu. Altminteri, ce scuză vor putea avea înaintea lui Dumnezeu cei care nu se adună laolaltă să asculte Cuvântul vieţii şi să se hrănească cu Pâinea vieţii care dăinuie în veci?"^[75] În general, apelul păstorilor a întâlnit în inimile credincioşilor o adeziune călduroasă şi, cu toate că nu au lipsit perioadele şi situaţiile în care a slăbit ardoarea de a împlini această îndatorire, nu putem totuşi să nu amintim eroismul autentic cu care preoţii şi credincioşii s-au supus acestei obligaţii în numeroase situaţii de pericole şi restricţii pentru libertatea religioasă, cum se poate constata din primele secole ale Bisericii până în epoca noastră.

În prima sa Apologie adresată împăratului roman Antonin şi Senatului, sfântul Iustin putea descrie cu mândrie practica creştină a adunării duminicale ce reunea laolaltă în acelaşi loc pe creştinii din oraşe şi din sate.^[76] În timpul prigoanei lui Diocleţian, când adunările le-au fost interzise cu cea mai mare severitate, numeroşi au fost creştinii curajoşi care au înfruntat decretul împărătesc şi au preferat să moară decât să lipsească de la Euharistia duminicală. Este cazul martirilor din Bitinia, din Africa proconsulară, care le-au răspuns acuzatorilor lor: "Fără nici o teamă am celebrat Cina Domnului, căci nu putem renunţa la ea; aceasta este legea noastră"; "noi nu putem trăi fără Cina Domnului". Iar una din martire a mărturisit: "Da, m-am dus la adunare şi am celebrat Cina Domnului împreună cu fraţii mei, pentru că sunt creştină".^[77]

47. Această obligaţie de conştiinţă, bazată pe o nevoie interioară pe care creştinii primelor secole o resimţeau cu atâta tărie, a fost afirmată de Biserică fără încetare, chiar dacă ea nu a considerat necesar să o prescrie de la început. Doar mai târziu, în faţa delăsării şi a neglijenţei unora, a trebuit să expliciteze datoria de a participa la Liturghia duminicală: de cele mai multe ori a făcut-o sub forma îndemnurilor, dar a trebuit uneori să recurgă şi la dispoziţii canonice precise. Este ceea ce a făcut în diferite Concilii locale, începând din secolul al IV-lea (de exemplu, la Conciliul de la Elvira din anul 300, care nu vorbeşte de obligaţie, ci de consecinţele penale în cazul a trei absenţe)^[78] şi mai ales începând cu secolul al VI-lea (cum s-a întâmplat la Conciliul de la Agdi, în 506).^[79] Aceste decrete ale Conciliilor locale au dus la o practică universală cu caracter de obligaţie, ca ceva absolut evident.^[80]

Codul de Drept Canonic din 1917 dădea pentru prima dată acestei tradiţii forma unei legi universale.^[81] Codul actual o reia, spunând că "duminica şi în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie".^[82] Această lege a fost înţeleasă în mod normal ca implicând o îndatorire gravă: aşa învaţă şi Catehismul Bisericii Catolice,^[83] şi înţelegem bine de ce, dacă ne gândim la importanţa pe care o are duminica pentru viaţa creştină.

48. Şi acum, ca şi în vremurile eroice de la început, în numeroase regiuni ale lumii apar situaţii dificile pentru numeroase persoane care vor să-şi trăiască credinţa în mod coerent. Uneori, mediul este în mod expres ostil, iar alteori ! şi de cele mai multe ori ! indiferent şi refractar faţă de mesajul evanghelic. Credinciosul, pentru a nu fi copleşit, trebuie să poată conta pe sprijinul comunităţii creştine. Este deci necesar ca el să fie convins de importanţa decisivă, pentru viaţa lui de credinţă, a întâlnirii duminicale cu ceilalţi fraţi pentru a celebra Paştele Domnului în sacramentul Noului Legământ. Le revine deci mai ales episcopilor preocuparea de "a face în aşa fel încât duminica să fie recunoscută de toţi credincioşii, sfinţită şi celebrată ca o adevărată `zi a DomnuluiA, în care Biserica se adună pentru a reînnoi memorialul misterului ei pascal prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin sfinţirea zilei în rugăciune, fapte de iubire şi încetarea lucrului".^[84]

49. Şi de vreme ce, pentru credincioşi, participarea la Liturghie este obligatorie, cu excepţia unor piedici serioase, Păstorii au datoria corespunzătoare de a le da tuturor posibilitatea efectivă de a respecta preceptul. În sensul acesta au fost formulate dispoziţiile de drept bisericesc, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pe care o are preotul ca, dacă are autorizarea din partea episcopului, să celebreza mai multe Liturghii duminica şi în zilele de sărbătoare,^[85] sau instituirea Liturghiei de seară^[86] şi, în fine, indicaţia potrivit căreia timpul util pentru împlinirea obligaţiei începe sâmbătă seara la primele vespere ale duminicii.^[87] Într-adevăr, din punct de vedere liturgic, ziua de sărbătoare începe cu aceste vespere.^[88] În consecinţă, liturghia numită uneori "prefestivă", dar care este în realitate şi pe deplin "festivă", este a duminicii, cu obligaţia, pentru celebrant, de a ţine omilia şi de a spune împreună cu credincioşii rugăciunea universală.

În plus, păstorii le vor reaminti credincioşilor că, în cazul în care sunt plecaţi duminica de la domiciliul obişnuit, trebuie să aibă grijă să participe la Liturghie acolo unde se află, îmbogăţind astfel comunitatea locală respectivă cu mărturia lor personală. În acelaşi timp, se cuvine ca acea comunitate locală să dea dovadă de ospitalitate călduroasă faţă de fraţii veniţi din altă parte, şi aceasta în mod deosebit în locurile care atrag numeroşi turişti şi pelerini, pentru care va fi deseori necesar să se prevadă iniţiative speciale de asistenţă religioasă.^[89]

Celebrare în bucurie şi armonie

50. Dat fiind caracterul propriu al Liturghiei duminicale şi importanţa ei pentru viaţa credincioşilor, se cuvine ca ea să fie pregătită cu o grijă deosebită. În formele sugerate de înţelepciunea pastorală şi de obiceiurile locale, în acord cu normele liturgice, trebuie asigurat caracterul festiv care se cuvine zilei în care este comemorată Învierea Domnului. În acest scop, este important să se acorde o mare atenţie cântărilor adunării, pentru ca acestea să fie bine adaptate exprimării bucuriei inimii, să sublinieze solemnitatea şi să favorizeze împărtăşirea aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi iubiri. În consecinţă, trebuie avut grijă de calitatea acesteia, atât în privinţa textelor cât şi a melodiilor, astfel încât noile creaţii care sunt propuse azi să fie în conformitate cu dispoziţiile liturgice şi demne de tradiţia bisericească, care, în acest domeniu, se poate mândri cu un patrimoniu inestimabil.

Note

---

^[72] S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 3b: AAS 59 (1967), p. 541; cf. Pius al XII-lea, Encicl. Mediator Dei (20 noiembrie 1947), II: AAS 39 (1947), pp.

564-566.

^[73] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1385; cf. şi Congr. pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind primirea la împărtăşire a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), pp. 974-979.

^[74] Cf. Inocenţiu I, Epist. 25, 1 către Decentius de Gubbio: PL 20, 553.

^[75] II, 59, 2-3: ed. F. X. Funk (1905), pp. 170-171.

^[76] Cf. Apologia I, 67, 3-5: PG 6,429.

^[77] Acta SS. Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum martyrum in Africa, 7, 9 şi 10: PL 8, 707; 709-710.

^[78] Cf. can. 21, Mansi, Conc. II, p. 9.

^[79] Cf. can. 47, Mansi, Conc. VIII, p. 332.

^[80] Cf. propunerea contrară, condamnată de Inocenţiu al XI-lea în 1679, privind obligaţia morală de sfinţire a sărbătorilor: DS 2152.

^[81] Can. 1248: "Festis de praecepto diebus Missa audienda est"; can. 1247, ' 1: "Dies festi sub praecepto in universa Ecclesia sunt [...] omnes et singuli dies dominici".

^[82] Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 1, prescrie: "credincioşii creştini sunt obligaţi să ia parte la Sfânta Liturghie sau, potrivit prescripţiilor sau obiceiurilor legitime ale Bisericii lor de drept, la celebrarea laudelor".

^[83] N. 2181: "Cei care nu împlinesc această obligaţie în mod deliberat, comit un păcat grav".

^[84] S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86a: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2069.

^[85] Cf. Codul de drept Canonic, can 905, ' 2

^[86] Cf. Pius al XII-lea, Const. apost. Christus Dominus (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 15-24; Motu proprio Sacram Communionem (19 martie 1957): AAS 49 (1957), pp. 177-178; Congr.Sf. Oficiu, Instrucţiune privind disciplina postului euharistic (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 47-51.

^[87] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ' 1; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 2.

^[88] Cf. Missale Romanum, Normae universales de Anno liturgico et de Calendario, n. 3.

^[89] Cf. S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86: Enchiridion Vaticanum 4, nn. 2069-2073.

---

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro