Duminica a doua din Post
I. Vindecarea paraliticului din Capernaum
"Si, vazând Isus credinta lor, a zis paraliticului:
«Cuteaza, fiule, iertate îti sunt pacatele.»"
(Matei IX, 3; Marcu II,5)
Minunea savârsita de Isus, la care Sfânta Evanghelie ne face sa asistam astazi, o istorisesc, aproape cu aceleasi cuvinte, toti cei trei evanghelisti sinoptici: Matei, Marcu si Luca - zisi sinoptici pentru ca toti trei ne relateaza paralel aceleasi fapte.
Sa ne amestecam si noi prin multimea ce se înghesuia la usa casei lui Petru, din Capernaum, unde se afla Isus, multime dornica sa-L auda pe Mântuitorul, sa-I vada semnele si minunile si sa se împartaseasca de binecuvântarea Lui. Sa-L urmarim si noi îndeaproape savârsind vindecarea spirituala si, apoi, vindecarea trupeasca, miraculoasa, a paraliticului, spre a ne duce, apoi, cu gândul, la vindecarea sufletelor paralitice.
1. Pe când Isus vestea cuvântul unei mari multimi de ascultatori, "au venit la El aducând un paralitic, întins pe un pat". Cuvântul paralitic spune destul. Acel nefericit îsi avea membrele imobilizate, fiind întru totul avizat la serviciile persoanelor din jurul sau, lucru cât se poate de suparator. A avut însa norocul sa întâlneasca si oameni milostivi, cum erau si cei patru, care prin gestul lor nobil ne impresioneaza. Facându-li-se mila, l-au dus cu patul la casa unde se afla Isus, dar, neputând razbi prin multime pâna la El, inspirati de inventivitatea iubirii lor, recurg la o solutie ingenioasa, cu totul iesita din comun. Pe o scara, urca pe acoperis, îl descopera deasupra unde era Isus si îl coboara pe bolnav în fata lui Isus.
Doua gesturi nobile ne atrag privirea: iubirea fata de bolnav al celor patru insi si încrederea lor neclintita în ajutorul Domnului, gesturi ce Îl misca pe Isus si-L fac sa intervina cu mila Sa. "Si, vazând Isus credinta lor - remarca evanghelistul -, a zis paraliticului: «Cuteaza, fiule, iertate îti sunt pacatele.»" Ceea ce îl face, asadar, pe Isus sa-i ierte acestui nenorocit pacatele, nu e numai credinta acestuia, ci si credinta vie a celor ce-l adusesera la Isus, de unde rezulta datoria ce o avem si noi, de a ajuta pe cei lipsiti, ca, pentru mila noastra, binecuvântarea lui Dumnezeu sa se reverse peste nevoile lor trupesti ori sufletesti.
Cuvântul de iertare rostit de Isus parea însa straniu si tulburator în auzul celor de fata, dupa cum li s-ar parea, si astazi, multora dintre noi, deoarece în loc de vindecarea neputintei trupesti ce îl tintuia la pat, paraliticul primeste iertarea pacatelor. Da, pentru ca misiunea cu care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume este de a-i elibera pe oameni de paralizia pacatului. Asa a fost anuntat El de profeti si tot asa Îl arata lumii si Ioan Botezatorul: "Iata Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan I, 29).
Fara îndoiala, bolnavul îsi simtea toata povara pacatelor, precum si pe aceea a bolii. De câte ori, în orele tacute ale noptii, când durerile si amaraciunea neputintei îi alungau somnul, nu-si va fi depanat în minte viata-i trecuta ! Si, apasat de mustrarea pacatelor, murmura tainic cu psalmistul: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea îndurarilor Tale, sterge faradelegea mea" (Psalm 50). "Dintru adâncuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, asculta glasul meu (...). De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi (...) ? " (Psalm 129). Isus îi citise în suflet cainta adânca ce-l stapânea în acea clipa. Numai asa ne putem explica sentinta eliberatoare: "(...) iertate îti sunt pacatele". Deoarece Dumnezeu numai aceluia care se caieste sincer, îi iarta pacatele. Pe de alta parte, Isus, prin faptul ca îi iarta pacatele în loc sa-i vindece trupul, vrea sa arate ca paraliticul suferea mai mult sufleteste decât trupeste. De aceea, acum, plin de o nespusa mângâiere si bucurie, paraliticul nu se va fi mirat ca n-a primit ceea ce l-a determinat sa vina la Isus, adica tamaduirea trupeasca.
2. Dar tocmai pentru ca paraliticul a stiut sa pretuiasca darul, mai presus de fire, al iertarii, care îi inunda acum toata fiinta, Isus îl elibereaza nu numai de paralizia sufleteasca, ci si de cea trupeasca. Si prilejul de a savârsi aceasta minune I-l ofera fariseii si carturarii care cârteau în sine zicându-si: "Acesta huleste ! Cine poate ierta pacatele, decât singur Dumnezeu ?" Acuza era o insulta la adresa lui Isus, caci El le dovedise prin atâtea minuni ca este Dumnezeu adevarat; de aceea, acum, ei ar fi trebuit sa recunoasca faptul ca Isus, iertând pacatele, se prezenta cel putin ca unul înzestrat cu putere primita de la Dumnezeu.
De altfel Isus le dovedea misiunea Sa divina si prin faptul ca le dezvalui cugetele: "De ce cugetati cele rele în inimile voastre ? Spuneti-mi ce este mai usor a zice: "Iarta-ti-se pacatele" sau "Scoala-te si umbla" ? Fara îndoiala, pentru Isus - fiind El Dumnezeu -, a ierta pacatele si a vindeca prin minune erau doua lucruri deopotriva de usoare. Dar, în ochii oamenilor, a zice unui paralitic: "Scoala-te si umbla", este mai greu decât a-i zice: "Iarta-ti-se pacatele", deoarece, acela care ar vrea sa savârseasca printr-un cuvânt o vindecare trupeasca imediata, numaidecât îsi va vadi putinta ori neputinta, din producerea sau neproducerea efectului, pe când, iertarea pacatelor fiind o actiune nevazuta , efectul ei nu se poate controla cu simturile. Prin urmare, sensul argumentului lui Isus este urmatorul: Daca eu pot zice cu efect imediat: Scoala-te si umbla, ceea ce, dupa parerea voastra, este mai greu, trebuie sa recunoasteti ca tot la fel si cu acelasi efect imediat, desi nevazut, pot zice: Iarta-ti-se pacatele. De aceea, Isus continua: «Ci, ca sa stiti ca Fiul Omului are puterea de a ierta pacatele pe pamânt (a zis slabanogului) îti zic: scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta.» Si s-a sculat îndata si, luându-si patul, a iesit înaintea tuturor, încât se mirau toti si laudau pe Dumnezeu zicând: «Niciodata nu am vazut asemenea lucruri»" (Marcu 1-12).
Vindecarea deplina si imediata, controlabila cu simturile, savârsita numai cu puterea cuvântului, era, prin urmare, o dovada zdrobitoare ca Isus rostise cu efect si cuvintele: "Iarta-ti-se pacatele."
Iubiti crestini ! Martorii acestei minuni, neavând credinta în dumnezeirea lui Isus, pe care Îl credeau doar un profet, se mirau si "laudau pe Dumnezeu care a dat oamenilor asemenea putere" (Matei IX, 8). Dar noi, cei de astazi, care credem ca Isus este Dumnezeu, de aceeasi fiinta cu Tatal, ar trebui sa fim stapâniti de o sfânta uimire si sa-L preamarim pentru faptul ca, printr-un act de necuprinsa mila, puterea Sa dumnezeiasca de a ierta pacatele a dat-o cu adevarat unor oameni, supusi slabiciunilor omenesti, preotilor. În seara Învierii, aratându-se apostolilor adunati în foisor, le-a zis: "Pace voua ! Precum M-a trimis pe Mine Tatal" - adica cu aceeasi putere si în acelasi scop - "va trimit si Eu pe voi - si prin voi, pe toti succesorii vostri, pâna la capatul lumii." Si, zicând acestea, a suflat si le-a zis: «Luati Spiritul Sfânt, carora le veti ierta pacatele li se vor ierta si carora le veti tinea vor fi tinute.»" În acea clipa, prin aceste cuvinte, Isus a întemeiat Taina Sfintei Pocainte sau Spovedania.
Cât trebuie sa preamarim întelepciunea si mila lui Dumnezeu si cât de recunoscatori trebuie sa-I fim pentru acest nepretuit har al putintei de a ne reîmpaca cu El. Si cea mai frumoasa lauda si recunostinta ce i-am putea-o aduce consta în a ne apropia de scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozitiile cuvenite. Adica, pregatiti printr-o serioasa examinare a constiintei si cu adevarata si sincera cainta, nu naturala, ci supranaturala, si cu o ferma hotarâre de îndreptare. Si aceasta s-o facem nu numai o data pe an, la Pasti, când suntem obligati sub pacat de moarte prin porunca bisericeasca, ci ori de câte ori constiinta - în examenul pe care îl facem zilnic, înainte si dupa orice fapta - ne acuza cu vreo greseala grava sau ramânem tulburati sufleteste. Mai mult, sa ne marturisim periodic, la un anumit interval, pe care sa-l respectam, deoarece glasul care ne îndeamna sa amânam spovedania nu este al îngerului pazitor, ci al Satanei, care lupta din rasputeri sa ne împiedice de a ne apropia de Dumnezeu. Fie comoditatea, fie ocupatiile, fie gândul amagitor ca greseala comisa nu este tocmai atât de mare, sunt tot atâtea manevre viclene prin care Duhul minciunii vrea sa ne abata de pe calea desavârsirii. Chiar si atunci când sufletul nu îti este paralizat de vreun pacat de moarte, primesti, prin dezlegarea data de preot, odata cu iertarea sigura a pacatelor usoare, si harurile sacramentale, adica ajutoarele necesare spre a le ocoli în viitor, caci si pacatele lesne-iertatoare sunt o piedica serioasa ce frâneaza progresul sufletului spre desavârsire.
Dar nu e destul sa ne apropiem des si bine pregatiti de Taina împacarii cu Dumnezeu, ci trebuie s-o facem bucuros, asemenea copilului care, iubindu-si tatal, nu-si afla pacea si seninatatea, decât cazând în bratele parintelui care-l asteapta cu inima si bratele deschise sa-i dea sarutul iertarii.
Dar, iubiti frati, în acest post, timp de reînnoire sufleteasca prin reconciliere cu Dumnezeu si cu semenii în baia pocaintei, noi, care de atâtea ori ne-am împartasit de bucuria binefacerilor acestei Taine, sa nu ne multumim a ne apropia singuri de ea, ci, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, constienti de raspunderea ce o avem fata de ceilalti semeni ai nostri, frati ai nostri, paralizati de pacat si, asemenea celor patru din Evanghelie, sa ne plecam cu dragoste spre mizeria lor si sa-i ajutam sa ajunga la Isus, ca El sa-i împace cu Tatal. Iar daca cumva noi însine le suntem o piedica, pe aceasta cale spre Isus, sa-i iertam, ca sa se poata reconcilia cu Dumnezeu, caci, dintre toate faptele milei crestinesti nici una nu e mai placuta lui Dumnezeu decât a ierta ofensele aproapelui si a-l conduce la Dumnezeu. Iata pentru ce Regele profet, nu gaseste alta cale mai buna de a-si repara pacatul decât fagaduinta ce o face în Psalmul 50: "Învata-voi pe cei faradelege caile Tale si cei pacatosi la Tine se vor întoarce." Amin.
II. Însusirile credintei
Minunea vindecarii paraliticului, savârsita de Isus astazi în Capernaum, ne descopera puterea credintei vii, adica a credintei însufletite de dragostea faptica fata de aproapele, caci vedem cum Mântuitorul, miscat de credinta si mila care i-au facut pe cei patru sa recurga la un mijloc iesit din comun pentru a-l duce pe paralitic în fata Sa, i-a daruit acestuia iertarea pacatelor si apoi vindecarea.
Dupa ce, duminica trecuta, meditând asupra virtutii credintei, am vazut ce este aceasta virtute si temelia pe care ea se sprijina, precum si dovezile care îi arata divinitatea, sa raspundem azi la întrebarea care trebuie sa preocupe pe orice bun crestin. Si anume: Cum trebuie sa fie credinta, ce însusiri trebuie sa aiba ? Caci este de la sine înteles ca nu orice credinta îl poate mântui pe om.
Patru sunt calitatile pe care trebuie sa le întruneasca adevarata credinta. Ea trebuie sa fie: întreaga sau universala, simpla, tare si vie sau activa.
1. O credinta eclectica, adica una care accepta numai anumite învataturi, respingându-le pe acelea care nu-i convin, este o credinta falsa, deoarece credinta autentica trebuie sa îmbratiseze cu aceeasi fermitate toate adevarurile revelate de Dumnezeu si predate de Biserica. A nega fie si numai unul singur dintre acestea, înseamna a renega întreaga credinta. "Oricine va pazi toata legea, dar va gresi în una singura, de toate s-a facut vinovat" (Iacob II, 10).
2. Credinta, apoi, refuza îndoiala si discutia. Ea trebuie primita cu simplitatea cu care copiii cred în ceea ce le spune mama lor. Or, Isus ne spune: "De nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor" (Matei XVIII, 3). Putem oare discuta atunci când Dumnezeu a vorbit ? Ar fi un act de trufie. "Credinta" - zice Sfântul Augustin - "nu se gaseste în cei trufasi, ci în cei smeriti". Asadar, combatând ispitele trufiei, sa ne supunem mintea lui Cristos, cum ne îndeamna Sfântul Pavel: "(...) surpam izvodirile mintii si toata înaltarea (îngâmfarea - n.n.) ce se ridica împotriva stiintei lui Dumnezeu si robim toata mintea spre ascultarea lui Cristos" (II Corinteni X, 5).
Dupa cum spuneam în meditatia despre conceptul credintei, aceasta ascultare, supunere a mintii, noi o acordam si misterelor, caci, desi acestea sunt superioare mintii, nu sunt contrare mintii, ci numai întrec capacitatea ei de pricepere, fiind ea marginita. Din clipa când noi am aflat ca Dumnezeu ni le-a descoperit, nu putem pune la îndoiala veridicitatea lor. Nu exista oare, chiar si în ordinea firii, atâtea mistere ? Suntem noi însine un mister si traim într-o lume de mistere. Cine cuprinde principiul vietii ? Cine cunoaste esenta intima a lucrurilor, esenta luminii, a electricitatii ? Si totusi nu ne îndoim de existenta tuturor acestora.
De altfel, stiinta ce se preda elevilor se reduce, în cea mai mare parte, la acte de credinta, deoarece cine dintre ei a vazut cele cinci continente, reactiile chimice complexe ce stau la baza vietii organice sau a transformarii substantelor, sau cine a trait întâmplarile istorice auzite. Si totusi ei le cred cu simplitate toate acestea pentru autoritatea profesorilor. Sa merite oare Dumnezeu mai putina credibilitate decât oamenii ?
3. Credinta mai trebuie sa fie tare, neclintita. Adevarurile ei trebuie sa le primim cu mai multa certitudine decât adevarurile naturale, pe care le putem cunoaste direct cu mintea, deoarece mintea ne poate însela - cum, de fapt, exista atâtea cazuri în domeniul stiintelor naturii, în care afirmatii socotite ca sigure s-au dovedit, ulterior, a fi gresite. Or, cum am mai spus, Dumnezeu, fiind Adevarul absolut si însasi sfintenia, nu poate nici sa Se însele pe Sine, nici sa ne induca în eroare. Iata de ce martirii au preferat moartea decât sa faca concesii, fie chiar si numai într-un singur punct al credintei lor.
Printre miile de crestini trimisi la martiriu în Armenia, se afla si un copil de doisprezece ani. Ispitit de turci, prin diferite mijloace viclene, sa se lepede de credinta, copilul raspundea cu fermitate: "Nu !" L-au amenintat atunci ca îi vor taia mâna. Copilul le-o întinse. I s-au taiat pe rând ambele mâini, dar a ramas tot atât de ferm în credinta. Înfuriati, prigonitorii îl ameninta: Fa-te musulman, sau îti pierzi si capul. Sa mi se taie si capul, numai sa ramân crestin!
Cu o lovitura, copilul fu decapitat, dar sufletul sau se înalta spre tronul lui Dumnezeu. Faptul este istorisit de un calugar armean si redat de Buletinul Salesian, anul 1897. (Cf. Mortarino, La parola di Dio per via di esempi, Vicenza, 1946, p. 313).
Câti dintre crestinii de azi sunt capabili sa înfrunte, pentru credinta lor, nu zic martirajul, ci macar o ironie, un zâmbet batjocoritor sau dispretul ? Si, durere, câti nu se leapada de ea pentru un scaun comod sau meschine interese materiale !
4. În sfârsit, credinta trebuie sa fie vie, activa, adica sa se concretizeze în fapte. Calitatea pomului se cunoaste din fructele ce le produce. Nu poate un pom bun sa faca poame rele, si viceversa. "Ce folos, fratii mei, daca cineva ar zice ca are credinta, iar fapte nu are ?" - întreaba Sfântul Apostol Iacob. "Oare poate credinta sa-l mântuiasca ? Pentru ca de va fi fratele, sau sora, goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele si le-ar zice cineva dintre voi: «mergeti cu pace, încalziti-va si saturati-va!» si nu le-ar da cele de lipsa trupului: ce folos ar fi ? Asa si credinta, daca nu are fapte, este moarta în sine. Ci va zice cineva: «Tu ai credinta, iar eu am fapte: arata-mi credinta ta fara faptele tale si eu îti voi arata din faptele mele credinta mea!»" (Iacob II, 14-18).
În timpul revolutiei franceze, un soldat credincios, facut prizonier, a fost dus în satul natal pentru ca acolo sa fie supus ultimelor chinuri. În mijlocul satului, aproape de casa soldatului, fu ridicata o cruce. Condamnatul a fost întrebat daca vrea sa vada pe batrânul sau tata. Raspunzând afirmativ, i se spuse: "Ei bine, îl vei vedea, daca vei doborî cu aceasta secure acea cruce". Credinciosii care erau de fata ramasera îngroziti, temându-se ca nu cumva soldatul sa-si nege credinta. Dar acesta, apropiindu-se de cruce, o îmbratisa strigând: "Vai aceluia care va insulta Crucea lui Cristos ! Aceasta este semnul rascumpararii mele, pe care pâna acum l-am venerat ! Totdeauna am lucrat conform învataturii lui Isus care a murit pe cruce pentru rascumpararea mea, si acum bucuros voi muri la picioarele ei pentru credinta mea". Astfel, strâns îmbratisat cu crucea, a fost strapuns de baionetele calailor, murind pe loc. (Cf. G. Mortarino, ibid., p.316). Adevarat crestin, de doua ori ostas: al apararii patriei si al apararii credintei în Cristos. Faptele prin care si-a marturisit-o toata viata i-au câstigat harul de a si-o apara cu pretul vietii.
Iubiti frati, ce folos sa zici: "cred în Dumnezeu" daca îi dispretuiesti poruncile în viata de fiecare zi ? Sau sa zici: "cred în Cristos" daca nu esti gata sa renunti la nimic pentru ca sa-L urmezi pe El ? Ce folos sa zici: "cred în iad", daca nu faci nimic ca sa-l ocolesti ? Sau sa zici: "cred în iertarea pacatelor prin Sfânta Spovedanie", daca te complaci luni si ani de zile în moartea pacatului ? Ce folos sa zici: "cred în prezenta reala a lui Isus în Sfânta Cuminecatura", daca nu-ti nutresti sufletul cu trupul si sângele Sau ? El a spus: "De nu veti mânca trupul Meu si nu veti bea sângele Meu, nu veti avea viata întru voi !" Ce folos sa zici: "cred ca toti semenii mei sunt fratii mei, rascumparati ca si mine, cu sângele lui Cristos", daca nu-i compatimesti, nu-i ajuti în lipsurile lor si nu îi ierti ? Caci credinta fara fapte este moarta.
Sa ne examinam credinta, în lumina calitatilor ei. Este ea oare simpla, sprijinita pe autoritatea indiscutabila a lui Dumnezeu care mi-a descoperit-o ? Este ferma, ori, dimpotriva, oscilanta, sovaitoare ? Este ea întreaga, universala ? Ori, dimpotriva, eclectica, respingând adevarurile incomode pentru viata mea ? Este ea, mai ales, vie, activa ? Ori, dimpotriva, ca un pom fara fructe si pe punctul de a se usca cu totul ?
Sa ne recunoastem asa cum suntem, în fata lui Cristos si, luminându-ne mereu credinta cu citirea si meditarea adevarurilor Evangheliei, s-o traim integral, în viata particulara si sociala de fiecare zi, fara sovaiala si fara compromis. Sa ne-o nutrim zilnic, daca se poate, cu Pâinea Vietii, iar în clipele de ispita contra credintei sa ne reînnoim marturisirea de credinta în Cristos si în cuvântul Sau, prin scurte acte de credinta si sa-L rugam, cu Apostolii, sa ne-o sporeasca: "Doamne, sporeste-mi credinta !" Amin.
Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=82
Într-o lume pragmatică, sceptică faţă de cunoaşterea adevărurilor de credinţă, care îşi relativizează valorile etice şi reduce totul la empiric, fenomenele mistice reprezintă „ceva” de neînţeles. Fiecare experienţă spirituală confirmată şi verificabilă este un semn de întrebare şi o invitaţie spre metafizic, spre realităţile lumii de dincolo, spre credinţă şi, mai ales, spre Dumnezeu. Dacă omul credinţei „trăieşte” credinţa şi înţelege ceea ce este raţional acceptând misterul în orice formă s-ar manifesta acesta, ateul sau scepticul, în măsura în care caută Adevărul, rămâne perplex în faţa adevărurilor care se întrezăresc la orizontul experienţei noastre istorice.