Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii

"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)

Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.

Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?

1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.

Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.

Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.

Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.

Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).

Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.

Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).

2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.

Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?

Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.

Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.

Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).

Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.

Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.

Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii

"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)

Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.

Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?

1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.

Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.

Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.

Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.

Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).

Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.

Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).

2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.

Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?

Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.

Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.

Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).

Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.

Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.

Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

Pentru inima n/voastră...

Dragi cititori, începând de mâine, vom lectura, cum deja ne-am obișnuit, în fiecare Duminică, câteva cuvinte ale Papei din Enciclice sau alte materiale la fel de importante pentru creșterea noastră interioară. Vă propun ca de mâine să lecturăm duminical câte o parte din Decretul despre apostolatul laicilor: APOSTOLICAM ACTUOSITATEM a Papei Paul al VI-lea dată în 18 noiembrie 1965. Rezultatele votării: 2305 pentru, 2 împotrivă.

Lectură binecuvântată!

Pagina Papei IP2 de pe Facebook atrage mii de fani

23.03.2011, Vatican (Catholica) - Într-o săptămână, o pagină Facebook creată pentru Papa Ioan Paul al II-lea în vedea apropiatei sale beatificări a atras aproape 33.000 de fani. Iar numărul fanilor paginii create de Radio Vatican şi de Centrul de Televiziune a Vaticanului cu acordul Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, creşte minut de minut.

În doar câteva zile, materialele video publicate pe pagină, precum şi pe noul canal YouTube, au fost vizionate de 50.000 de ori în medie; unele au fost accesate şi de peste 100.000 de ori. Pagina Facebook a strâns deja două milioane de vizite. Pr. Federico Lombardi, directorul Radio Vatican şi al Centrului de Televiziune al Vaticanului, a spus că Sfântul Scaun este “foarte bucuros de modul cum decurg lucrurile”. “Prin această iniţiativă noi am răspuns tuturor celor ce ne-au cerut să folosim reţelele sociale pentru pregătirea beatificării”, eveniment prevăzut pentru 1 mai.

Pr. Lombardi a mai spus că săptămâna aceasta vor fi oferite materiale video cu Papa vorbind în diferite limbi, din cadrul călătoriilor sale prin lume, dar şi de la momente din Vatican. Până acum au fost publicate 40 de clipuri. O serie de materiale rezumă câte un an din pontificatul Papei, accentul căzând pe călătorii. Mai jos puteţi vedea anul 1999, când Pontiful de origine poloneză a vizitat şi România.

Legături

• Pagina Facebook
• Canalul YouTube

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/23/pagina-papei-ip2-de-pe-facebook-atrage-mii-de-fani

Pervertirea cuvintelor (deturnare de sens)

Noi, crestinii stim bine un lucru: cuvintele nu-s obiecte de joaca. Te poti juca cu multe, dar nu cu vorbele, caci ele sunt stropi din Cuvantul Vietii sau, mai bine spus, asa ar trebui sa fie.

Cuvintele noastre trebuie sa se regaseasca in Cuvantul Vietii. Cuvintele noastre au sens, au valoare doar daca marturisesc Viata; in rest, totul e desertaciune... Se cuvine, de asemenea, conform Scripturii, sa spunem ceea ce e da, da si ceea ce e nu, nu, caci ce-i mai mult de la cel rau este (cf. Matei 5, 37).

Asistam in ziua de azi la o pervertire a cuvintelor, mai ales a celor ce au conotatie spirituala, moral-religioasa. In mediile culturale se vehiculeaza des vorbe cu sens deturnat. E chiar la mare cautare sa filosofezi pe astfel de teme... La ce ma refer?

Spre exemplu, ce intelege lumea desacralizata de azi, prin a fi "conservator" sau "traditionalist"? Pentru ea inseamna a fi inchistat, invechit, anacronic... Biserica noastra, insa, si-a asumat acesti termeni pretiosi, chiar si in unele definitii, bineinteles fara a le da sens peiorativ. A conserva ceea ce e valoros, a pastra traditia nu poate fi decat un lucru pozitiv.

"A fi bisericos" inseamna a merge des la biserica si a respecta invatatura, poruncile si prescriptiile Bisericii, insa pentru multi expresia se traduce prin "a fi bigot", "a fi habotnic"!

De asemenea, ce spune lumea actuala ca inseamna "dogmatic"? Oare nu limitat, inchistat, redus, circumscris, preconceput!? Noi, crestinii ortodocsi spunem insa ca dogmatica ne clarifica adevarul revelat, ne expune sistematic dogmele, definindu-ne deci adevarul de credinta. De vom marturisi o alta invatatura devenim eretici si nu mai avem partasie cu Hristos - Adevarul...

Azi e la mare cautare sa "gandesti liber", insa putini si traiesc realmente liberi, din ce in ce mai putini, caci ceilalti inca nu stiu ca si pentru ei este valabila afirmatia: adevarul va va face liberi...

Un alt exemplu: Pentru crestini, "saracii cu duhul" sunt cei smeriti (intr-una dintre interpretarile patristice), pentru lumea de azi ei sunt prostii, naivii... Chipurile, pe acestia i-ar ferici Bunul Dumnezeu...

Noi numim "mironosite" pe curajoasele si marturisitoarele femei "purtatoare de mir" care vin la mormantul Domnului; lumea de azi insa numeste mironosite pe fetele fandosite, sclifosite, usor fatarnice si viclene si pe cele care vor sa para mai evlavioase decat sunt. De aici si concluzia falsa - in ochii unor necredinciosi - ca aproape orice fata evlavioasa de fapt... "face pe mironosita".

Apropo de fete, in urma cu vreo cincisprezece ani, daca spuneai despre cineva ca e "fata buna", toti intelegeau ca are inima buna. Astazi, cand tinerii spun despre o fata ca "e buna", ei fac referire la trup, referire cu conotatie sexuala evidenta.

Pudoarea e definita ca fiind "sentimentul de sfiala, de jena, de decenta manifestat in comportamentul cuiva; prin extensiune - curatenie morala"[50]; ea este insa asociata mai mereu si definita ca "falsa pudoare", iar daca-i falsa trebuie lepadata. Ce se cere a fi lepadata? Falsa pudoare. Ce se leapada insa? Chiar pudoarea!

E dureros si nedrept ca astfel de cuvinte s-au "travestit", ca li s-a denaturat sensul profund moral-religios. De ar fi doar acestea... Insa si "evlavia", "smerenia", "jertfa" sunt deja cuvinte prea grele pentru lumea postmoderna conectata la internet... Ele parca sunt aduse de la muzeu, prea miros "a bunica", a naftalina, a traditie.

Biserica mileniului III e datoare sa lamureasca si uneori chiar sa ia atitudine cu demnitate fata de astfel de deturnari de sens, caci nu e bine sa lasam prea mult cuvantul pe seama "fauritorilor de basme" si a "ritorilor nebuni", caci scris este ca vom da raspuns pentru fiecare cuvant pe care-l vom rosti, si se cuvine deci sa pazim turma. Teologul are Cuvantul si inca nadajduiesc sa aiba si ultimul cuvant. Si chiar mai mult decat atat - nadajduiesc ca ne vom creste pruncii intr-o tara ce va pune pret pe cuvantul teologului pentru simplu motiv ca acesta nu-i al Lui, ci e din Cuvantul Vesnic "prin care toate s-au facut"...

Sa vorbim lumii cu cuvinte noi si vii, sa-i descoperim sensurile pervertite de aculturatii zilelor noastre, sa cuvantam pe-nteles in agora acestui veac, sa ne deschidem spre lume. Si sa-i vorbim cu dragoste. Invierea Domnului ne invata ca doar dragostea e mai puternica decat moartea. Sa nu ne lasam amagiti de o falsa conceptie despre ravna, sa nu confundam ravna pentru credinta cu agresivitatea noastra, spunea Sfantul Ignatie Briancianinov in Despre inselare[51]. Sa indreptam pe aproapele fara patima, caci si noi suntem pacatosi, nicidecum sfinti.

Cred ca vom fi judecati si pentru tacerea noastra, pentru jena noastra de a nu parea ridicoli in fata lumii. E vremea sa strigam in pustia acestui veac (ce nu se arata deloc a fi religios ori mistic), sa strigam convingator, fara patima, ci cu dragoste, ca si odinioara Inaintemergatorul. Acum e vremea! De n-o vom face acum s-ar putea sa vina ziua cand nu ne vom mai intelege unii cu altii.

---

[50] DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 868.

[51] Vezi Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca (p. 11 si urm.), in Sfantul Ignatie Brianceaninov, Despre inselare, Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos, 1999.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=40

Papa Benedict al XVI-lea, un Papă incomod

“Sunt sigur că există încă undeva un loc pentru Dumnezeu în lume!”, afirmă Stefano Fontana în cartea “Perioada Papei incomod”, publicată de Cantagalli în colaborare şi cu contribuţia Fundaţiei “Magna Charta”. Stefano Fontana este director la Observatorului internaţional “Cardinal Van Thuan” despre Doctrina Socială a Bisericii, consultant al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi director al săptămânalului diecezan din Trieste “Vita Nuova”.

În lucrare, Fontana explică faptul că “Perioada Papei incomod” reuneşte 100 de etape ale unui catolicism postideologic – sunt trei ani de articole publicate în ziarul online “L’Occidentale”, de la răpirea pr. Giancarlo Bossi în Filipine la problema preoţilor pedofili, până la Curtea Neamurilor, referendumul despre minarete şi admisibilitatea vălului musulman. “Dar nu este o recitire la modă”, subliniază autorul, care precizează: “Eu sunt încă un catolic care ascultă de Papa”. Vă oferim în continuare interviul dat de autor pentru Agenţia Zenit, publicat în traducere pe Ercis.ro.

- Pentru ce acest Papă este incomod?

- Au fost scrise multe cărţi, în aceste ultime luni, pentru a încerca să se explice pentru ce acest Papă este incomod. Ele au scos în evidenţă diferite motivaţii. Motivul principal, după părerea mea, este însă acesta: reafirmând că creştinismul este religia adevărată, acest Papă a provocat două consecinţe explozive: prima a fost că a interpelat lumea să îşi pună întrebări cu privire la propriul adevăr; a doua a fost că a pretins un rol public pentru religia creştină. Este vorba de două cereri exigente pe care multe sectoare, atât din lume cât şi din Biserică, le acceptă cu greu şi pe care adesea le combat în mod deschis.

A prezenta creştinismul ca adevăr comportă faptul că lumea, dacă acceptă în mod laic provocarea şi nu o înlătură în mod fideist sau ideologic, este chemată să reanalizeze propriul adevăr, ba chiar tema adevărului ca atare, după ce mii de filozofii au spus, şi continuă să spună, că adevărul nu există. Acest lucru înseamnă un mare efort şi de aceea Papa este incomod. Apoi a cere lumii să recunoască creştinismului un rol public, deoarece este purtătorul unui adevăr indispensabil pentru convieţuirea socială, a cere pentru Dumnezeu un loc în lume, se izbeşte de o viziune consolidată despre convieţuirea socială şi politică lipsită de fundamente absolute.

A reconverti o mentalitate atât de răspândită este greu şi dureros şi pentru aceasta Papa este incomod. Incomod şi în cadrul Bisericii, pentru că cele două puncte pe care tocmai le-am amintit au fost însuşite şi de mulţi catolici. Papa Benedict al XVI-lea predică două lucruri: că Dumnezeu este iubire şi că Dumnezeu este adevăr. El este incomod mai ales din cauza celei de-a doua afirmaţii. De fapt, lumea acceptă într-un fel ca creştinismul să vestească un adevăr propus cu iubire, dar nu acceptă ca să propună o iubire care să respecte adevărul.

- Care sunt temele şi argumentele propuse de Papa Benedict al XVI-lea care se ciocnesc mai mult cu “modele” care par să prevaleze în lume?

- Să ne gândim de exemplu la toate aşa-numitele “principii nenegociabile”. Ele sunt combătute – repet, nu numai în lume, ci şi în Biserică – din două motive care ne duc din nou la ceea ce v-am spus mai sus, răspunzând la prima întrebare. Primul motiv este că societatea actuală consideră că nu există nimic “nenegociabil”, adică nimic adevărat sau fals, bun sau rău, în mod absolut. Al doilea motiv este că pentru a exista principii “nenegociabile”, trebuie să existe un loc pentru Dumnezeu în lume. Fără Dumnezeu, totul este negociabil. Pentru acest motiv “principiile nenegociabile” ale vieţii, familiei, libertăţii de educaţie devin încontinuu terenuri de “incomoditate” ale acestui Papă.

Apoi, desigur, există motive mai specifice. De exemplu tema liturgiei, sau cea a evaluării Conciliului Vatican II, cea a folosirii prezervativului în lupta împotriva SIDA sau cea a femeilor-preot. Însă, până la urmă, toate aceste teme mai specifice pot fi orientate la cele pe care le-am expus mai sus. Logica lumii ar vrea să împiedice logica Bisericii de a exista şi ar vrea ca şi ea să se uniformizeze cu logica lumii. Există egalitate de drepturi între oameni? Atunci de ce o femeie nu are dreptul de a deveni preot? Există dreptul la libertate? Şi atunci de ce nu s-ar putea procrea aşa cum se vrea? Democraţia nu este o valoare? Şi atunci pentru ce nu poate fi o democraţie liturgică cu fiecare comunitate care îşi inventează propria sa liturgie? După cum se vede, lumea nu acceptă ca religia creştină să exprime un adevăr şi ar vrea să extindă la ea adevărul lumii. Însă Papa spune tocmai contrarul. Nu pentru a nega adevărurile naturale, ci pentru a spune că dacă sunt private de lumina supranaturalului şi ele se pierd pe drum. Este deci de înţeles că acest Papă, chiar cu delicateţea care îl caracterizează, atinge toţi nervii descoperiţi ai lumii şi chiar ai atâtor sectoare ale Bisericii.

- Este foarte răspândită ideea că Biserica Catolică este moralistă, dar în carte dumneavoastră susţineţi o altă idee despre Biserică. Ne-o puteţi ilustra?

- Moralismul nu ţine cont de adevăr, care, aşa cum am spus deja, este mesajul principal al acestui Papă. Se imaginează adesea o Biserică numai caritate fără adevăr, numai pastoraţie fără doctrină. Dar nu este aşa. Este suficient ca o persoană să vorbească despre “etică” şi imediat catolicii o susţin. Să nu ne grăbim… despre ce etică este vorba? Ce antropologie se află în spatele acelor propuneri? Cu privire la principiile nenegociabile ce părere există? Acelaşi lucru trebuie spus pentru dezvoltare, pentru pace, pentru protejarea mediului. Adesea este vorba de forme de solidaritate fără adevăr, deci inumane. Chiar în aceste zile sunt angajat să analizez compatibilitatea dintre teza descreşterii a lui Serge Latouche şi ceea ce spune Caritas in veritate. Este vorba de două moduri complet diferite de a trata problema, însă pentru mulţi catolici descreşterea şi apoi dezvoltarea sunt în mod autentic creştine numai pentru că vorbesc despre dreptate, despre egalitate şi despre sobrietate. Mergând mai în profunzime se vede că nu este aşa. Lumea trebuie iubită, dar tocmai pentru că trebuie iubită trebuie chemată din nou la propriul adevăr. Moralismul este o iubire fără adevăr, care însă nu este iubire, ci instrumentalizare a celuilalt.

- Dumneavoastră susţineţi că Evanghelia singură nu este suficientă pentru a face să se înţeleagă importanţa revoluţionară a creştinismului. Susţineţi validitatea învăţăturilor Magisteriului şi necesitatea dimensiunii publice a Bisericii. Ne puteţi explica de ce?

- “Evanghelia este suficientă” este un slogan folosit frecvent de unii catolici. Însă se ştie că Evanghelia (sau Cuvântul) este inseparabilă de Tradiţie (care, între altele, a anticipat din punct de vedere cronologic Evanghelia scrisă) şi de Magisteriul Bisericii. Cele trei dimensiuni formează unica realitate a depositum fidei, acela în care cred catolicii. Toate trei au o semnificaţie cristologică: a crede în Isus Cristos înseamnă a crede în unitatea indisolubilă a celor trei dimensiuni. Atunci când se face apel la spiritul Evangheliei împotriva Bisericii, sau când se face apel la personaje profetice care însă spun în mod sistematic lucruri contrare celor învăţate de Papa, sau când se recurge la un spirit al Conciliului în contrast cu ceea ce Biserica învaţă despre Conciliu, nu se respectă adevărul Bisericii şi se face imposibilă o prezenţă publică a religiei catolice. În mod inevitabil aceasta este privatizată şi spiritualizată şi nu poate exprima în mod adecvat ajutorul pe care poate şi trebuie să îl dea la construirea comunităţii sociale şi politice.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/03/23/papa-benedict-al-xvi-lea-un-papa-incomod

Pr. Claudiu Dumea: Pagini dificile ale Noului Testament

Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif din Iaşi anunţă apariţia, în colecţia “Studii Biblice”, a cărţii “Pagini dificile ale Noului Testament”, scrisă de pr. Claudiu Dumea. Lucrarea, accesibilă din toate punctele de vedere, îşi propune să ofere cititorilor o explicaţie cu privire la câteva teme din Noul Testament, făcând o legătură între acestea şi unele evenimente istorice, mai recente sau mai îndepărtate, precum şi folosindu-se de unele teme sau opere literare, dar referindu-se şi la unele subiecte care, de-a lungul istoriei creştinismului, au stârnit polemici.

Ca şi în cartea “Pagini dificile ale Vechiului Testament”, scrisă tot de acelaşi autor, temele tratate au stârnit dintotdeauna curiozitatea prin caracterul lor enigmatic, simbolic. Autorul abordează teme precum autorii cărţilor Noului Testament, stabilind, prin argumentele unor exegeţi, o cronologie a apariţiei scrierilor Noului Testament; cărţile apocrife, despre care autorul spune că au două scopuri: răspândirea gnosticismului şi umplerea unor goluri din viaţa lui Isus cu povestiri fantastice, pentru a satisface curiozitatea. Din Cartea Apocalipsului sunt dezvoltate o serie de teme, cum ar fi semnificaţia numerelor, identitatea fiarei şi explicaţia caracteristicilor sale, interpretarea ecleziologică şi mariană a femeii.

O altă temă dezvoltată este cea a Neprihănitei Zămisliri, despre care autorul spune că nu este exprimată explicit şi clar în Biblie, dar e conţinută implicit în texte precum Geneza 3,15, Luca 1,28.42-43. Sunt prezentate teme din istoria Bisericii care au stârnit polemici sau reprezintă probleme actuale, precum Biblia şi icoanele, stabilirea datei Paştelui, sfârşitul lumii. Printre temele dezvoltate se mai numără paradisul, purgatoriul şi iadul, dar şi problema reîncarnării, prezentând istoria apariţiei şi trecerii de la un popor la altul a acestei doctrine, ajungând până în zilele noastre. Cartea are un limbaj plăcut, pe înţelesul tuturor. De aceea, este recomandată tuturor celor care manifestă un interes pentru o înţelegere mai profundă a Noului Testament.

Sursa: Ercis.ro

Sursa> http://www.catholica.ro/2011/03/22/pr-claudiu-dumea-pagini-dificile-ale-noului-testament/