INTRODUCERE
1. Biserica trăieşte din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Acest adevăr nu exprimă numai o experienţă zilnică de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii. Cu bucurie, ea trăieşte, în multe feluri, realizarea continuă a făgăduinţei: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Dar în sfânta Euharistie, prin schimbarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Domnului, ea se bucură de această prezenţă cu o intensitate unică. De când, o dată cu Rusaliile, Biserica, poporul noului legământ, a început pelerinajul său spre patria cerească, dumnezeiescul sacrament a continuat să marcheze zilele ei, umplându-le de speranţă încrezătoare.
Pe bună dreptate, Conciliul al II-lea din Vatican a declarat public că jertfa euharistică este „izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine"1. „Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi pâinea cea vie, care prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor"2. De aceea, Biserica are privirea în mod constant îndreptată spre Domnul ei, prezent în sacramentul altarului, în care descoperă manifestarea deplină a iubirii lui nemărginite.
2. În cursul marelui jubileu al anului 2000, mi s-a oferit ocazia să celebrez Euharistia în cenacolul din Ierusalim, acolo unde, după tradiţie, a fost săvârşită pentru prima dată de Cristos însuşi. Cenacolul este locul instituirii acestui preasfânt sacrament. Acolo, Cristos a luat pâinea în mâinile sale, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor săi, zicând: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu, care se jertfeşte pentru voi" (cf. Mt 26,26; Lc 22,19; 1Cor 11,24). Apoi a luat în mâinile sale potirul cu vin şi le-a spus: "Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este potirul sângelui meu, al noului şi veşnicului legământ, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (cf. Mc 14,24; Lc 22,20; 1Cor 11,25). Îi mulţumesc Domnului Isus că mi-a îngăduit să spun din nou în acelaşi loc, ascultând de porunca sa: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19), cuvintele rostite de el în urmă cu două mii de ani.
Apostolii care au luat parte la Cina de pe urmă au înţeles sensul cuvintelor ieşite din gura lui Cristos? Poate că nu. Aceste cuvinte trebuiau să se clarifice deplin doar la sfârşitul triduum-ului pascal, adică al perioadei dintre joi seara şi duminică dimineaţa. În acele zile se înscrie mysterium paschale; în ele se înscrie şi mysterium eucharisticum.
3. Biserica se naşte din misterul pascal. Tocmai de aceea, Euharistia, sacramentul prin excelenţă al misterului pascal, îşi are locul în centrul vieţii ecleziale. Lucrul acesta se vede chiar din primele imagini ale Bisericii pe care ni le prezintă Faptele Apostolilor: "Şi erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune" (2,42). Euharistia este evocată în "frângerea pâinii". Două mii de ani mai târziu, noi continuăm să realizăm această imagine de la începutul Bisericii. Şi în timp ce o facem în celebrarea euharistică, ochii sufletului sunt îndreptaţi din nou spre triduum-ul pascal, spre ceea ce s-a întâmplat în seara Joii Sfinte, în timpul Cinei de pe urmă, şi după ea. Într-adevăr, instituirea Euharistiei anticipa în mod sacramental evenimentele care trebuiau să se realizeze puţin după aceea, începând cu agonia de la Ghetsemani. Noi îl vedem din nou pe Isus care iese din cenacol, care coboară cu ucenicii lui ca să traverseze pârâul Cedron şi să ajungă în Grădina Măslinilor. În această grădină mai sunt şi astăzi câţiva măslini foarte bătrâni. Poate au fost martori la ceea ce s-a întâmplat la umbra lor în seara aceea, atunci când Cristos, în rugăciune, a fost cuprins de chinul morţii şi "sudoarea lui se făcu ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ" (Lc 22,44). Sângele lui, pe care îl oferise pentru Biserică, cu puţin timp mai înainte, ca băutură a mântuirii în sacramentul Euharistiei, a început să fie vărsat. Vărsarea lui trebuia să se împlinească pe Golgota, devenind instrumentul răscumpărării noastre. "Cristos... a venit ca mare preot al bunurilor viitoare..., a intrat pentru o singură dată în sanctuar, nu prin mijlocirea unui sânge de ţapi şi viţei, ci prin mijlocirea propriului său sânge, dobândind o răscumpărare veşnică" (Evr 9,11-12).
4. Ceasul răscumpărării noastre. Deşi este adânc tulburat, Isus nu se fereşte de "ceasul" său: "Dar ce să zic? Scapă-mă, Tată, de acest ceas? Tocmai pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de faţă!" (In 12,27). El doreşte ca ucenicii lui să-i fie alături şi, în schimb, trebuie să facă experienţa singurătăţii şi părăsirii: "Aşadar, nici un ceas nu aţi fost în stare să vegheaţi cu mine? Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt 26,40-41). Numai Ioan va rămâne la picioarele crucii, alături de Maria şi femeile pioase. Agonia din Ghetsemani a fost introducerea la agonia de pe cruce din Vinerea Sfântă. Ceasul sfânt, ceasul răscumpărării lumii. Când se celebrează Euharistia la mormântul lui Isus, la Ierusalim, se revine într-un fel aproape tangibil la "ceasul" lui, ceasul crucii şi al glorificării. Fiecare preot care celebrează sfânta Liturghie se întoarce în spirit, ca şi comunitatea creştină care ia parte la ea, la acel loc şi la acel ceas.
"S-a răstignit, a murit şi s-a îngropat, a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi". La cuvintele mărturisirii credinţei fac ecou cuvintele contemplării şi vestirii: "Ecce lignum crucis in quo salus mundi pependit. Venite adoremus". Aceasta este invitaţia pe care Biserica o adresează tuturor în după-amiaza din Vinerea Sfântă. Ea va continua să cânte apoi în timpul pascal, vestind: "Surrexit Dominus de sepulcro qui pro nobis pependit in ligno. Alleluia!"
5. "Mysterium fidei! - Misterul credinţei!" Când preotul rosteşte sau cântă aceste cuvinte, credincioşii spun aclamând: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!"
Cu aceste cuvinte, sau altele asemănătoare, Biserica îl arată pe Cristos în misterul pătimirii lui şi revelează, de asemenea, propria ei taină: Ecclesia de Eucharistia. Dacă prin darul Duhului Sfânt la Rusalii Biserica iese la lumină şi porneşte pe drumurile lumii, e sigur faptul că instituirea Euharistiei în cenacol este un moment decisiv al constituirii ei. Fundamentul şi izvorul său este întregul triduum paschale, dar acesta este cumva conţinut, anticipat în mod "concentrat", pentru totdeauna în darul Euharistiei. În acest dar, Isus Cristos încredinţa Bisericii actualizarea permanentă a misterului pascal. Prin acest dar, instituia o misterioasă "contemporaneitate" între triduum şi curgerea secolelor.
Gândul acesta face să apară în noi sentimente de o mare şi recunoscătoare admiraţie. În evenimentul pascal şi în Euharistia care îl actualizează de-a lungul veacurilor, există un "conţinut" cu adevărat imens, în care este prezentă întreaga istorie ca destinatară a harului şi a răscumpărării. Această admiraţie trebuie să pătrundă întotdeauna în Biserica adunată pentru celebrarea euharistică. Dar ea trebuie să-l însoţească mai ales pe slujitorul ierarhic al Euharistiei. El este, de fapt, acela care, în virtutea facultăţii ce i-a fost conferită prin sacramentul hirotonirii sacerdotale, săvârşeşte consacrarea. El este acela care rosteşte, cu puterea ce vine la el de la Cristos din cenacol, cuvintele: "Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi... Acesta este potirul sângelui meu, vărsat pentru voi..." Preotul rosteşte aceste cuvinte, sau mai degrabă pune gura sa şi glasul său la dispoziţia aceluia care a rostit aceste cuvinte în cenacol, şi care a voit ca ele să fie repetate din generaţie în generaţie pentru toţi aceia ce, în Biserică, iau parte prin slujirea ierarhică la preoţia sa.
6. Prin enciclica de faţă, aş vrea să înviorez această "admiraţie" euharistică, pe linia moştenirii jubileului pe care am voit să o las Bisericii prin scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte şi prin încoronarea sa mariană, Rosarium Virginis Mariae. A contempla faţa lui Cristos, a o contempla împreună cu Maria, iată "programul" pe care i l-am arătat Bisericii în zorile celui de al treilea mileniu, chemând-o să înainteze în larg pe oceanul istoriei, cu entuziasmul noii evanghelizări. A-l contempla pe Cristos implică faptul de a şti să-l recunoaştem peste tot unde el se arată, în feluritele modalităţi ale prezenţei sale, dar, mai ales, în sacramentul viu al trupului şi sângelui său. Biserica trăieşte din Cristos euharisticul, de el este hrănită, de el este luminată. Euharistia este un mister al credinţei şi, în acelaşi timp, un "mister al luminii"3.
De fiecare dată când Biserica o celebrează, credincioşii pot, într-un fel, să trăiască din nou experienţa celor doi ucenici de la Emaus: "Lor li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut" (Lc 24,31).
7. De când am început slujirea mea ca succesor al lui Petru, am voit întotdeauna să dau în Joia Sfântă, ziua Euharistiei şi a Preoţiei, un semn de atenţie specială trimiţând o scrisoare la toţi preoţii din lume. Anul acesta, al douăzeci şi cincilea al pontificatului meu, aş vrea să implic mai deplin întreaga Biserică în această reflecţie euharistică, pentru ca, în felul acesta, să mulţumesc Domnului pentru darul Euharistiei şi al Preoţiei: "Dar şi mister"4. Dacă, vestind Anul Rozariului, am voit să pun acest al douăzeci şi cincilea an sub semnul contemplării lui Cristos la şcoala Mariei, nu pot să las să treacă această zi de Joi Sfântă 2003 fără să mă opresc înaintea "chipului euharistic" al lui Cristos, arătând Bisericii cu mai multă tărie locul central al Euharistiei. Din ea trăieşte Biserica. Din această "pâine vie" se hrăneşte. Cum să nu simţi nevoia de a îndemna pe toată lumea să facă în mod constant experienţa ei reînnoită?
8. Când mă gândesc la Euharistie, privind la viaţa mea de preot, de episcop, de succesor al lui Petru, îmi amintesc spontan numeroasele momente şi locuri unde mi s-a oferit ocazia să o celebrez. Îmi amintesc de biserica parohială de la Niegowić, unde am îndeplinit prima mea misiune pastorală, de Colegiul "Sfântul Florian" din Cracovia, de catedrala din Wawel, de bazilica "Sfântul Petru" şi de numeroasele bazilici şi biserici din Roma şi din lumea întreagă. Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munţilor, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în pieţele oraşelor... Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal şi aşa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la ţară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer şi pământ. Ea înglobează şi pătrunde creaţia întreagă. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a restitui creaţia întreagă, într-un act suprem de laudă, aceluia care a făcut-o din nimic. Şi astfel, el, preotul cel mare şi veşnic, intrând prin sângele crucii sale în sanctuarul veşnic, restituie întreaga creaţie răscumpărată Tatălui creator. Lucrul acesta îl face prin slujirea sacerdotală a Bisericii, spre slava Preasfintei Treimi. Într-adevăr, acesta este mysterium fidei care se realizează în Euharistie: lumea, ieşită din mâinile Dumnezeului creator, se întoarce la el după ce a fost răscumpărată de Cristos.
9. Euharistia, prezenţa mântuitoare a lui Isus în comunitatea credincioşilor şi hrană spirituală pentru ea, este bunul cel mai de preţ pe care Biserica poate să-l aibă în drumul său în istorie. Aşa se explică atenţia plină de grijă pe care ea a rezervat-o întotdeauna misterului euharistic, atenţie care iese la suprafaţă într-o modalitate autorizată în lucrarea conciliilor şi a suveranilor pontifi. Cum să nu admiri prezentările doctrinare ale decretelor despre sfânta Euharistie şi despre sfânta jertfă a sfintei Liturghii promulgate de către Conciliul Tridentin? În cursul secolelor care au urmat, aceste pagini au călăuzit teologia ca şi cateheza şi sunt şi acum o referinţă dogmatică pentru reînnoirea continuă şi pentru creşterea poporului lui Dumnezeu în credinţa şi iubirea faţă de Euharistie. Într-o perioadă de timp mai apropiată de noi, trebuie să amintim trei enciclice: Mirae caritatis a lui Leon al XIII-lea (28 mai 1902)5, Mediator Dei a lui Pius al XII-lea (20 noiembrie 1947)6 şi Mysterium fidei a lui Paul al VI-lea (3 septembrie 1965)7.
Conciliul al II-lea din Vatican nu a publicat un document specific despre misterul euharistic, ci a ilustrat diversele lui aspecte pe parcursul tuturor documentelor sale, în special în constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium şi în constituţia despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium.
Eu însumi, în primii ani ai slujirii mele apostolice la catedra lui Petru, prin scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980)8, am avut ocazia de a trata anumite aspecte ale misterului euharistic şi ale incidenţei lui în viaţa acelora care îi sunt slujitori ierarhici. Revin astăzi asupra acestui subiect, cu o inimă mai plină de emoţie şi de recunoştinţă, făcând, într-un fel, ecou la cuvântul psalmistului: "Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi chema numele Domnului" (Ps 116 [114-115],12-13).
10. O creştere interioară a comunităţii creştine a corespuns la această grijă de vestire din partea magisteriului. Nu există nici o îndoială că reforma liturgică a Conciliului le-a adus credincioşilor mari avantaje pentru o participare mai conştientă, mai activă şi mai rodnică la sfânta jertfă a altarului. De altfel, în multe locuri, adoraţia sfântului Sacrament are un spaţiu larg în fiecare zi şi devine izvor inepuizabil de sfinţenie. Participarea cu evlavie a credincioşilor la procesiunile cu sfântul Sacrament în timpul sărbătorii Trupul şi Sângele lui Cristos este un har al Domnului, care îi umple de bucurie în fiecare an pe cei ce iau parte la ele. Se pot menţiona aici şi alte semne pozitive de credinţă şi de iubire euharistică.
Din nefericire, alături de aceste lumini, nu lipsesc umbrele. Într-adevăr, sunt locuri unde se observă o părăsire aproape completă a cultului adoraţiei euharistice. La aceasta se adaugă, într-o parte sau alta a Bisericii, abuzuri care contribuie la întunecarea dreptei credinţe şi a învăţăturii catolice privind acest admirabil sacrament. Uneori îşi face apariţia o înţelegere foarte redusă a misterului euharistic. Lipsit de valoarea sa de jertfă, este trăit ca şi cum n-ar trece dincolo de sensul şi valoarea unei întâlniri de masă fraternă. În plus, necesitatea preoţiei ministeriale, care se sprijină pe succesiunea apostolică, este uneori întunecată, şi caracterul sacramental al Euharistiei este redus la singura eficacitate a vestirii. De aici, pe alocuri, şi iniţiativele ecumenice care, deşi sunt generoase în intenţii, se lasă în voia unor practici euharistice contrare disciplinei în care Biserica îşi exprimă credinţa. Cum să nu trăieşti o adâncă suferinţă când vezi toate acestea? Euharistia este un dar prea mare ca să poată suporta ambiguităţi şi reducţionisme.
Sper că enciclica de faţă va putea contribui în mod eficient la împrăştierea umbrelor în plan doctrinar şi a modalităţilor de celebrare inacceptabile, pentru ca Euharistia să strălucească neîncetat cu întreaga măreţie a misterului ei.
_________________________________
Note:
1CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.
2CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5.
3 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 21: AAS 95 (2003) 19.
4 Acesta este titlul pe care am voit să-l dau unei mărturisiri autobiografice cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de preoţie.
5 Cf. Leonis XIII Acta, XXII (1903), 115-136.
6 Cf. AAS 39 (1947) 521-595.
7 Cf. AAS 57 (1965) 753-774.
8 Cf. AAS 72 (1980) 113-148.
