Vrei sa beneficiezi de o reducere de 35% la cartile de pe libraria online elefant.ro ?
Daca da, alege un voucher de aici ( click pe link ) si valideaza-l conform instructiunilor din articol
Aceasta reducere de 35 % la carti este valabila 12 luni (doar dupa inregistrarea unui voucher)
Sursa: http://blogulcolectionarului.net
„Stinghereala este o semnătură emoțională a persoanei căreia îi poți încredința resurse valoroase," susține Robb Willer, psiholog social la Universitatea Berkley, coautor al unui studiu publicat în ediția curentă a Jurnalului Personality and Social Psychology.
Cercetătorii au mai arătat că persoanele care au tendința să se rușineze în momentele în care nu răspund întotdeauna conform așteptărilor celor din jur (ex.: confundă o femeie supraponderală cu una însărcinată), au simultan tendința de a fi mai generoși cu ceilalți.
Intimidarea este un semnal de orientare pro-socială, ceea ce face ca oamenii timizi să inspire încredere, au conchis sociologii.
Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Persoanele-rusinoase-sunt-mai-de-incredere-4300.html
13 Octombrie – Francheţe sinceră
Einstein se întâlni la o petrecere cu Charlot şi îi spuse:
-«Ceea ce admir la dumneavoastră este faptul că arta dumneavoastră este universală, toată lumea o înţelege.»
Charlot îi răspunse:
-«A dumneavoastră este mult mai demnă de elogii: toată lumea o admiră şi, practic, nimeni nu o înţelege.»
A recunoaşte şi a se bucura de reuşitele celorlalţi este semnul unei carităţi rafinate. A recunoaşte meritele celorlalţi, chiar dacă nu le înţelegem, este rodul unei inimi nobile.
Invidia ne face să reducem ba chiar să negăm valoarea celor care ne înconjoară. Aceasta denotă o inimă rahitică.
Recunosc, admir şi mă bucur de succesele celorlalţi tovarăşi ai mei?
Motto: Venim pe rând și ne ducem pe sărite…
(proverb din popor)
Am început a scrie ascultând acel Requiem celebru compus de marele Mozart pentru a-mi aminti că sunt trecător dar mai ales gândindu-mă la cele din urmă clipe ale vieții mele.
Te-ai gândit vreodată cum vei muri? Că moartea ta poate fi comună altora? Și oamenii celebrii mor?! Că și moartea face parte din parcursul numit viață?
Ce e drept, suntem astăzi atât de agitați și plini de vise încât chiar uităm sau vrem să dăm uitării faptul că odată se va pune punct. Dar cum? Iată că am descoperit o carte ce îți pune la dispoziție o serie de exemple uneori tragi-comice iar alteori de-a dreptul de plâns: In memoriam – mic tratat de morți celebre pe care o citesc și călugării ce deja trăiesc paradisiac așa după cum vei vedea pe coperta întâi!
Nu poți cunoaște clipa… mărturie ne stă moartea unor oameni celebrii ce au fost surprinși de ea în ipostaze foarte diferite, iar Stephane Audeguy, autorul micilor descrieri, ni le descoperă.
Te-ai întrebat vreodată cum a-i vrea să te găsească/unde bătrâna moarte? Citeam undeva că cineva spunea: „Mai bine îți speli dinții în cimitir decât să mori în baie” (Jean-Claude Carrière). Glumă sau nu, mori și tu!
Când citești acele pagini, timpul se oprește, inima bate cu mai multă atenție, numeri fără să vrei fiecare expirație meditând că poate fi ultima, vrei să bei sau să mănânci ceva dulce deși nu-i mai simți gustul iar o lacrimă îngheață pe obraz și te întrebi dacă merită să continui, dar ispita e mare și când te-ai mai umplut cu un sfârșit de viață mai vrei…
Poți să te gândești la faptul că odată poate cineva va scrie despre tine, despre ultimele tale momente și ce a urmat? Dar întrebarea cea mai tragică este: Ai trăit în așa mod încât după moartea ta, celor ce ţi-au fost apropiaţi, să nu le fie ruşine că te-au cunoscut, pentru a putea vărsa o lacrimă sinceră pentru tine, să vadă în tine un model, iar tu să trăieşti în continuare prin inima şi gândul lor? Să nu uiți că poți fi uitat!
Când vezi atât de multe personalități ce au murit, pe șirea spinării tale simți cum te lovesc sute de fulgere înghețate și te întrebi retoric: Ce șanse am eu atunci?
Multe întrebări, prea multe, dar la ele a încercat să răspundă, dând exemple din istoria lumii, Stephane Audeguy, în a sa carte In memoriam, scrisă într-un mod specific lui, suculent și dedicat fiecărui personaj în parte. Fiecare își spune povestea sa prin intermediul lui și de la fiecare avem câte ceva de învățat.
In memoriam – aducere aminte, în memoria celor ce nu mai sunt, celor de azi și celor de mâine. Ție care azi semnezi cartea și peste zeci de ani după ce ai apus o citesc alții…
Niciodată nu e târziu să citești această carte sau chiar să o recitești!
Pe scurt aș spune că este o carte ce te învață să mori bine și frumos căci numai o dată mori!
Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.
Vezi și postarea mea pe blog-ul Nemira:
http://www.nemirabooks.ro/gluma-sau-nu-mori-si-tu
12 Octombrie – Replică meritată
Valle Inclán era atât de slab încât aproape că devenise transparent. Într-o zi, Blasco Ibáñez care, din contra, era excesiv de rotofei sau - ceea ce înseamnă acelaşi lucru - prea gras, îi spuse:
-«Don Ramón, văzându-vă pe dumneavoastră oricine ar spune că este foamete în ţară.»
Iar Valle Inclán care, pe lângă foarte inteligent era şi năbădăios, îi replică îndată:
-«Păi, da! Pentru că văzându-vă pe dumneavoastră, ar înţelege şi de ce.»
Unii se scaldă în belşug alţii suferă de foame. Mulţi oameni suferă de foame pentru că unii oameni se scaldă în belşug. Şi nu e vorba doar de milionarii care apar în presă. Foarte mulţi dintre noi avem mai mult decât ne este de trebuinţă.
Această nedreptate pare să fie firească pentru om. Sfântul Paul le reproşa creştinilor din Corint lipsa de caritate a unora faţă de alţii, inclusiv în adunările sacre: „unul suferă de foame, în timp ce altul este beat… Ce să spun? Vă voi lăuda? Cu asta nu vă laud” (1Cor 11,21-22).
Va trebui să spună Domnul despre tine şi despre mine „cu asta nu te laud”? Nu-ţi crea trebuinţe netrebuincioase.
11 Octombrie – Prea precaut
Un copil de vreo opt ani se afla pe stradă alături de un câine. Fiecărui trecător care trecea prin preajmă îi spunea rugător:
-«Vă rog, mângâiaţi câinele. »
Oamenii nu-l luau în seamă şi nici măcar nu se opreau. Până când un domn amabil se opri şi, mângâind câinele, îi spuse:
-«Văd că eşti un băiat bun şi ţii mult la căţelul tău. »
-«Nu este al meu» – răspunse copilul. «Voiam doar să aflu dacă muşcă. »
Un lucru este caritatea şi altul, total diferit, naivitatea. Uneori se confundă. În vremurile de faţă este important să ştim a le deosebi.
Prea multă lume face astăzi din cerşeală o profesie: s-au obişnuit să trăiască de azi pe mâine din pomană.
Cred că înseamnă caritate a analiza fiecare caz, pentru a vedea ce este mai potrivit pentru cel care cere.
Secretul unei familii fericite
Mary Ann Budnik
Traducător: Renata Oana
Teme: Familie
Îi creştem să devină sfinţi
C.S. Lewis ne trezeşte brusc la realitate aducându-ne aminte că "Dumnezeu nu ne poate da fericirea şi pacea în absenţa Lui, deoarece El nu se află acolo. Nu există aşa ceva". Un scriitor anonim explică: "Nimeni nu s-a născut fericit. Fericirea este ceva ce dobândim. Randamentul intern şi sensul găsit în marea misiune a vieţii noastre ne aduc fericirea". "Marea misiune a vieţii" părinţilor este să îi creştem pe copiii noştri ca să devină sfinţi. În încercarea de a îndeplini acest scop ne găsim fericirea.
Familiile fericite trăiesc conform celor patru "S":
1. Străduinţa zilnică de a îndeplini voinţa divină;
2. Strădania de a creşte în virtuţi;
3. Suferinţa acceptată; şi
4. Sacrificiul pentru familie şi pentru cei din afara familiei deopotrivă.
Străduinţa zilnică de a îndeplini voinţa divină
Pentru a fi fericiţi, trebuie să ştim de ce am fost creaţi şi cum să îndeplinim scopul pentru care am fost creaţi. În ciuda propagandei mijloacelor de comunicare în masă, noi am fost creaţi doar pentru a deveni sfinţi şi nu pentru a deveni afacerişti de succes sau vedete sportive. Scopul vieţii noastre este să creştem în sfinţenie prin cunoaşterea, iubirea şi slujirea lui Dumnezeu în această lume, pentru a putea fi fericiţi pentru totdeauna împreună cu El în veşnicie (Catehismul Bisericii, nr. 1721). De asemenea, dacă dorim ca şi copiii noştri să fie fericiţi, viaţa lor trebuie să aibă acelaşi scop.
Atunci când sufletele noastre sunt în armonie cu voinţa divină, în ele domnesc pacea şi fericirea. Pentru cei care se opun voinţei divine, şi de asemenea pentru cei din jurul lor, există numai de vrajbă şi dezordine. O persoană nefericită este o persoană centrată asupra ei însăşi, şi nu asupra lui Dumnezeu.
Necesitatea de a dezvolta virtuţile
Profesorul Altarejos de la Universitatea din Navarre scrie că "Fericirea trebuie considerată ceva ce implică dezvoltarea întregului potenţial al oamenilor, până la cel mai înalt nivel posibil". Ne dezvoltăm potenţialul prin dobândirea virtuţilor. Virtuţile sunt pur şi simplu obiceiuri bune, în timp ce obiceiurile rele sunt vicii. Virtuţile amplifică potenţialul nostru uman, desăvârşesc personalitatea noastră şi ne ajută să trăim mai uşor o viaţă creştină corectă. De regulă, lipsa virtuţilor, şi anume mândria, egoismul, lipsa cumpătării, irascibilitatea, lipsa autocontrolului sau gelozia din partea unora dintre membrii familiei cauzează certurile sau problemele în aceasta.
"Atunci când ne dezvoltăm virtuţile, intelectul nostru... ne motivează să căutăm adevărata perfecţiune", continuă profesorul Altarejos. "Virtuţile ne ajută să ne desăvârşim la nivel uman. Ele ne întăresc intelectul şi voinţa. Virtuţile ne ajută de asemenea să dobândim încredere în noi, deoarece văzând îmbunătăţirile din viaţa noastră şi din vieţile celor din jur, ne simţim în siguranţă şi putem acţiona fără să avem îndoieli. Ne este mai uşor să facem lucruri bune deoarece ele fac parte în mod natural din viaţa noastră. În acest fel, intelectul şi voinţa sunt libere să se concentreze în profunzime asupra altor lucruri, pentru a dobândi o mai mare eficienţă. Putem acţiona, reacţiona şi lua decizii în mod pozitiv fără a ne gândi sau a ne zbate prea mult... Virtutea ne permite să facem lucrurile cu plăcere, cu satisfacţie".
Există patru virtuţi cardinale: prudenţa (judecata sănătoasă), dreptatea (a da fiecăruia ceea ce i se cuvine), tăria (tenacitatea) şi cumpătarea (autocontrolul). Alte 274 de virtuţi sunt legate de ele. Este nevoie să ne luptăm o viaţă întreagă pentru a cultiva toate aceste virtuţi!
Wendy Leifeld, autoarea cărţii "Mothers of the Saints" ("Mame de sfinţi"), a descoperit că cultivarea virtuţilor în copiii lor se află pe locul doi la mamele de sfinţi, mai importantă fiind pentru ele doar asigurarea unei educaţii religioase. "Maternitatea înseamnă mult mai mult decât am crezut înainte", scrie autoarea. "Aceste mame [de sfinţi] au avut o contribuţie importantă în capacitatea viitoare a copiilor lor de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Poate aş putea şi eu. Poate aş putea şi eu să acţionez ca şi cum Dumnezeu ar vrea ca şi copiii mei să fie sfinţi. În acest caz, ar trebui să iau mult mai în serios această îndatorire... Mi-a luat mult timp şi am consumat multă energie pentru a lucra cu mândria şi egoismul copiilor mei, cu refuzul lor de a se ajuta unul pe celălalt, sau cu încăpăţânarea lor de a se bate, dar mi-am dat seama că acesta este nucleul maternităţii... Am înţeles că este extrem de important să îi determin pe copiii mei să le pese de cei care sunt mai puţin norocoşi decât ei. Ei trebuie să înveţe să dăruiască... Iubirea creştină şi actele de milostivire trebuie să facă parte integrantă din viaţa mea şi din viaţa copiilor mei".
Cu toţii ne-am născut cu un amestec de înclinaţii bune şi rele. Virtuţile se dezvoltă după ce le vedem în vieţile celorlalţi, imitându-i pe cei care le trăiesc, şi practicând la nesfârşit obiceiurile bune în vieţile noastre, până când ele devin parte din noi. Sf. Thomas Morus scria: "Copiii ar trebui să aibă părinţi onorabili, deoarece, în acest fel, metaforic vorbind, încă de la naştere, în aceşti copii se dezvoltă în secret un pământ fertil pentru cultivarea unui caracter bun şi a virtuţilor". Lupta noastră personală pentru a creşte în virtuţi se desfăşoară în paralel cu cultivarea acestor virtuţi în copiii noştri. Ei trebuie să ne vadă cum ne străduim să depăşim defecte precum mânia, nerăbdarea, bârfa, excesul de mâncare şi băutură, egoismul, lenea, iritabilitatea, invidia şi aşa mai departe.
Este util să întocmim un plan pentru a ne aborda propriile defecte şi pe cele ale copiilor noştri. Dacă am întocmit un plan, trebuie să îl respectăm. De ce să nu îi învăţaţi pe copiii dvs. să îi ofere Pruncului Isus lupta lor pentru a depăşi lenea, dezordinea, mânia, egoismul? Pr. Jordan Aumann, OP, ne avertizează că fără rugăciune mentală zilnică, nu vom fi conştienţi de viciile noastre şi de nevoia de a ne dezvolta virtuţile. În acelaşi fel, trebuie să ne rugăm pentru copiii noştri şi pentru formarea caracterului lor. Avem nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu.
Pentru a dezvolta virtuţile trebuie să depunem mult efort. Sf. Grigore cel Mare sublinia: "Există unii oameni care îşi doresc să fie umili, dar fără să fie dispreţuiţi; care îşi doresc să fie fericiţi cu ceea ce au, dar fără să aibă nevoi; care doresc să fie caşti, dar fără să îşi mortifice trupul; să fie răbdători, dar fără să sufere. Ei doresc şi să dobândească virtuţi şi să evite sacrificiile pe care le implică aceste virtuţi: ei sunt soldaţi care dezertează de pe câmpul de luptă şi încearcă să câştige războiul din confortul oraşului".
Eforturile pentru a dobândi virtuţile ne aduc beneficii nu doar nouă, ci şi celorlalţi, inclusiv societăţii. Leifeld afirma: "Istoricii susţin că educaţia pe care Sf. Margareta a Scoţiei le-a dat-o copiilor săi a generat cei mai buni regi scoţieni, timp de două sute de ani. Alice din Montbar este mama Sf. Bernard din Clairvaux şi a altor şase sfinţi mai puţin cunoscuţi. Familia Martin ne-a dat-o pe Mica Floare. Pe lângă acestea, Domnul i-a spus Sf. Ecaterina: 'Dacă sufletul nu este perfect, tot ceea ce face sufletul pentru sine şi pentru ceilalţi este imperfect'. Fără virtuţi, nu putem face bine niciuna dintre îndatoririle pe care le avem".
Pentru a-i ajuta pe copiii noştri să se maturizeze mental, fizic şi spiritual trebuie să fim exigenţi, într-un mod blând. Trebuie să atribuim fiecărui copil sarcini zilnice şi să ne aşteptăm ca toţi copiii să fie serioşi în a face cumpărături, a avea grijă de casă şi a se ajuta reciproc. Dacă nu avem aceste exigenţe faţă de copiii noştri, le sufocăm dezvoltarea obiceiurilor bune şi le întârziem creşterea emoţională şi spirituală.
Cum au învăţat sfinţii virtuţile? Sf. Ioan Maria Vianney povesteşte că pe vremea când era copil, el şi sora lui Marguerite s-au certat teribil pentru un rozariu. Ioan a smucit de la Marguerite rozariul şi a fugit la mama sa, ca să îl apere. După ce a ascultat povestea despre cearta pe care au avut-o, mama i-a spus să îi dea surorii sale rozariul: "Da, dragul meu, dă-i rozariul Margueritei, pentru dragostea lui Dumnezeu". A ascultat, suspinând. Mama lui l-a învăţat astfel virtutea generozităţii, a ascultării şi a detaşării. Ca răsplată, i-a dat o statuie a Fecioarei Maria care i-a plăcut mult. Familia Vianney i-a învăţat de asemenea pe copii virtutea ospitalităţii, prin faptul că a oferit hrană şi adăpost multor călători şi cerşetori. Copiii au învăţat să fie harnici având grijă de oi şi împletind ciorapi pentru familia lor.
Părinţii Micii Flori, Sf. Tereza, insistau să aplice disciplina cu multă consecvenţă. Dacă luau o decizie, ea rămânea neschimbată. În plus, surorile Martin erau încurajate să ţină o evidenţă a faptelor bune şi a jertfelor făcute. Sf. Monica ne-a oferit un exemplu de perseverenţă, răbdare şi suferinţă îndelungată. Devotamentul său faţă de îndărătnicul Augustin ne-a oferit unul dintre cei mai mari Doctori ai Bisericii. Sf. Margareta a Scoţiei îi învăţa pe copii ei că "este mai bine să mori de o mie de ori decât să comiţi un păcat de moarte". Că Preasfânta Treime trebuie onorată şi adorată în mod absolut. Că trebuie să deteste limbajul obscen şi necurăţia. Că trebuie să stea de vorbă cu persoane care duc o viaţă curată şi să le urmeze judecăţile şi sfaturile. Că trebuie să îşi păstreze credinţa catolică cu fermitate şi consecvenţă.
A suferi cu zâmbetul pe buze
Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Suferinţa, mai mult decât orice altceva, deschide calea pentru harul care transformă sufletul omului" (cf. Evrei 5,7-10). Sf. Thomas Morus scria acelaşi lucru cu sute de ani înainte. În cartea "Thomas Morus - A portrait of Courage" ("Thomas Morus - Portretul curajului"), autorul Gerard Wegemer explica: "Pentru a deveni sfânt într-o lume teribil de imperfectă, fiind noi înşine teribil de imperfecţi, este provocarea pentru fiecare persoană. Acest lucru îl credea Morus. El ştia că o astfel de provocare implică încercări dificile pe care le-a considerat ca fiind forja necesară pentru a făuri un caracter cu adevărat puternic şi desăvârşit - un caracter capabil să reziste în orice vremuri".
Pe lângă purtarea cu bucurie a crucii în fiecare zi, copiii noştri trebuie să înveţe care este valoarea suferinţei în vieţile lor. Vor fi vremuri în care prietenii îi vor părăsi, le va fi greu să îşi găsească un loc de muncă sau soţul/soţia perfectă. Dacă nu îi învăţăm pe copiii noştri cum să facă faţă dezamăgirilor şi suferinţelor din viaţă, atunci când acestea apar, aşa cum ni se întâmplă tuturor, ei vor încerca să scape de ele cu ajutorul drogurilor, al alcoolului, al sexului înainte de căsătorie, al divorţului şi/sau al sinuciderii.
Pentru a forma tineri capabili, este important să le oferim copiilor noştri cele necesare, însă nu luxul. Ei vor suferi din această cauză. Cele necesare nu înseamnă televizoare, jocuri de calculator, combine stereo, telefoane mobile, maşini, îmbrăcăminte la modă şi veri pline de tabere sportive şi excursii independente (cf. CBC, nr. 1723). Tatăl Sf. Thomas Morus i-a dat acestuia atât de puţini bani atunci când a mers la Universitatea Oxford, încât a fost nevoit să împrumute bani pentru a-şi repara pantofii. În scrierile sale de mai târziu, Thomas "a lăudat isteţimea tatălui său de a-l fi lăsat pe tânărul lipsit de experienţă cu foarte puţini bani, pentru a nu încuraja distracţia şi pentru a descuraja viciile" (Wegemer, pag. 8).
În plus, oricât de dureros ar fi pentru noi, trebuie să îi lăsăm pe copiii noştri să suporte consecinţele acţiunilor lor. Dacă ne grăbim să le rezolvăm de fiecare dată problemele, le vom împiedica dezvoltarea emoţională precum şi creşterea în virtutea responsabilităţii.
Sacrificiul personal
Ultimul ingredient pentru fericirea în căsătorie şi viaţa de familie este spiritul de sacrificiu şi de slujire în familie. Fericirea creşte direct proporţional cu scăderea egoismului. Aşa cum Isus a venit să slujească, suntem noi gata să îi slujim pe cei din jurul nostru? Suntem atenţi să facem gesturi frumoase pentru cei din jurul nostru, cum ar fi să trimitem o felicitare într-o zi de naştere sau să oferim o Liturghie atunci când moare cineva din familia unui prieten? Îi sunăm să vedem ce mai fac pe cunoscuţii noştri mai în vârstă? Copiii noştri tund iarba sau curăţă zăpada pentru vecinii mai în vârstă? Când vecinii pleacă în vacanţă, le pretindem să ne plătească pentru a le supraveghea casa? Ducem ceva de mâncare celor care sunt în doliu, proaspetelor mămici sau persoanelor bolnave? Când am făcut ultima dată un gest frumos pentru altcineva decât cei din familie? Trăim cu adevărat faptele milei trupeşti şi sufleteşti? Şi îl căutăm mai întâi de toate pe Dumnezeu (cf. Matei 6,33), prin rugăciune şi Sacramente, pentru a-L putea sluji cum se cuvine?
