Cuvântul sculptează!

15 Aprilie – Diferenţă de tratare

Andres se pregăteşte să primească Prima Împărtăşanie. Într-o zi, întorcându-se de la cateheză, zăboveşte pe drum şi ajunge mai târziu acasă. Tatăl lui se supără şi-l ceartă. Copilul, dezamăgit, protestează:
-Of, tată! Nu-i drept! Eu ajung acasă câteva minute mai târziu şi mă cerţi. „Fiul risipitor” a fost pierdut câţiva ani şi când s-a întors acasă tatăl lui i-a pregătit un banchet…

Pe „fiul risipitor” trebuie să-l imităm în reuşita şi curajul de a se „întoarce”, însă nu în greşeala de a „pleca”.
Este mai uşor să-l imităm în greşeală decât în reuşită. În această imitare cădem, conştient sau inconştient, destul de frecvent.
Ce bine ar fi să-l imit întotdeauna în cea de-a doua parte: întoarcerea!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Pastorala de Paşti a PS Virgil

Scrisoare Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului 2012

Iubiţi credincioşi,

Învierea Domnului este fundamentul credinţei noastre. Acest adevăr de credinţă îl mărturisim la fiecare Liturghie, atunci când spunem: “cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, [...] care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat, [...] şi S-a răstignit pentru noi, [...] şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi [...].” Adevărul despre Învierea Domnului Isus din morţi este mesajul pe care Biserica l-a propovăduit continuu de două mii de ani, mesaj care a dat sens şi speranţă vieţii tuturor oamenilor. Credem în Înviere şi datorită mărturiei mironosiţelor, cărora îngerul le spune: “veniţi de vedeţi locul” (Mt. 28, 6); “a înviat” (Lc. 24, 6). Evenimentul era unul de excepţie, iar “femeile ieşind din mormânt au fugit de acolo şi nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8). Frica şi cutremurul, uimirea şi neîncrederea sunt constante ale persoanei umane, iar femeile mironosiţe s-au comportat firesc, pentru că “nu pricepuseră Scriptura” (In. 21 9). Dar “după opt zile” (In. 21, 26) şi pentru eternitate Domnul cel înviat se reîntoarce în mijlocul apostolilor, în mijlocul nostru, şi ne spune tuturor: “Pace vouă!” (In. 21, 26). Credinţa noastră este pace şi înviere, bucurie şi speranţă, iubire şi dăruire.

Dragii mei,

Celebrăm Învierea Domnului, dar, din păcate, “spaima” (Mc. 16, 5) şi neîncrederea care le-a cuprins pe femeile mironosiţe domneşte nu doar la noi în ţară, ci în întreaga lume. Tocmai în acest context ne vine în minte întrebarea retorică a lui Natanail: “Din Nazaret poate să fie ceva bun?” (In. 1, 47). Logica faptelor ne face să mergem mai departe şi să ne întrebăm: din România mai poate ieşi ceva bun? Biserica Catolică din România mai are ceva de spus? Blajul mai poate oferi ceva? Răspunsul este unul singur şi e destul de simplu: acela pe care ni-l dau tot femeile mironosiţe – “veniţi de vedeţi” (Mt. 28, 6) -, dincolo de mormânt este învierea, viaţa şi speranţa noastră.

Recent, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a creat un număr de 22 de cardinali – unul singur din România – Preafericitul Părinte Lucian. Iar Papa, urmaşul lui Petru, ne spune: priviţi spre România, mai sunt valori! Au fost şi vor mai fi persoane de caracter, demne şi iubitoare de Adevăr, capabile să se jertfească pentru ţara şi poporul din care fac parte, asemenea Blândului Păstor! Pe de altă parte, tot Papa ne mai spune: Biserica Catolică din România a oferit lumii, în timpul persecuţiei, o “mulţime… de martiri şi de mărturisitori, …, îmbrăcată în veşminte albe şi care sunt înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 7, 9-13)[1]. Această mulţime de nume ilustre de martiri, precum Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hosu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu, Anton Durcovici, Marton Aron, Bogdanfi Szilard, Schefler Ianos, Vladimir Ghica, sunt gloria Bisericii.

Aşadar, tocmai în zilele noastre, un episcop din Biserica Greco-Catolică din România – Preafericitul Părinte Lucian – este chemat de Papa Benedict să fie, împreună cu Petru, “piatra” pe care se construieşte Biserica, … şi să dea mărturie despre Evanghelie până la sacrificiul propriei vieţi (Mt. 16, 18)[2]. Astfel, Blajul – “Mica Romă“[3], de unde a “răsărit soarele românilor“[4] -, condamnat şi el la moarte prin interzicerea Bisericii Greco-Catolice, a reînviat şi este din nou în glorie împreună cu Hristos Domnul, care aduce lumina Învierii. Blajul este din nou în atenţia Sfântului Părinte şi, prin el, fiecare credincios în parte este recunoscut, apreciat şi preţuit de Papa Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte ne spune fiecăruia: mergeţi mai departe pe acest drum care duce spre Hristos, rădăcinile credinţei le găsiţi în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Părinţilor Bisericii, în Tradiţia bizantină şi în Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei[5].

Dragii mei,

Isus în Grădina Ghetsemani, “fiind în zbuciumul durerii“, a lăsat să se facă voia Tatălui (Lc. 22, 42-44), pentru că el este Fiul şi ştie că numai la Tatăl este fericirea şi viaţa. Tatăl este “Binele“, “Adevărul” şi “Frumosul“. Cu toţii suntem chemaţi să slujim şi să purtăm în lume Adevărul, Binele şi Frumosul. Acest lucru l-a făcut Biserica Greco-Catolică şi Blajul, împreună cu Cardinalii noştri, episcopii şi preoţii care s-au jertfit în puşcăriile comuniste, şi l-aţi făcut şi dumneavoastră, toţi credincioşii care, în ultimii douăzeci de ani, aţi încercat să trăiţi cu sinceritate credinţa şi să faceţi mereu, oricât de greu ar fi, “voia Tatălui“, persistând în bine, adevăr şi frumos.

Fiul a hotărât, tot în mod liber, să fie “servul umil” al umanităţii, pe care şi-a asumat-o pentru a noastră mântuire, pentru a ne da posibilitatea de a trăi ca fii ai Domnului în Fiul. Faptul de a trăi ca fii ai aceluiaşi Părinte ne face fraţi, iar între fraţi domneşte iubirea. “Iubirea” mă face “serv” al persoanei pe care o iubesc. A sosit ora ca “pentru Înviere să iertăm toate, să ne luminăm cu prăznuirea, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi“[6] să alegem cu toţii iubirea. Adevărul creştin nu este compatibil cu nici o formă de mărire deşartă, de putere lumească, nu este fanatic, nu este violent şi – chiar dacă este oprimat, răstignit şi îngropat – moartea nu-l biruie. Iar noi mărturisim acest lucru: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

Iubiţi credincioşi,

Legăturile interumane pe care le construim aici, pe pământ, sunt bazate pe drepturi şi îndatoriri, însă în Biserica lui Hristos acestea sunt luminate şi de spiritul dăruirii, al carităţii, al împăcării şi comuniunii. Nu există iubire fraternă fără dreptate şi adevăr, fără justiţie şi împăcare, însă toate acestea se completează în lumina crucii, în logica Învierii Domnului: “că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea“[7]. Această logică a iubirii, a iertării şi împăcării o mărturisim atunci când fraţii sunt împreună şi la bucurie, şi la încercări. Când respectul şi buna înţelegere devin normalitate, când credinţa devine sensul, speranţa şi destinul vieţii noastre.

Chemării “veniţi şi vedeţi” îi urmează porunca misionară: “aruncaţi mrejele, … mergeţi în larg” (Io. 21, 6; Lc. 5, 4)! Chemaţi-i pe toţi la unitate, aveţi curajul, dragii mei, să priviţi minunile pe care Domnul le face în fiecare zi în viaţa noastră, în viaţa Bisericii. Nu uitaţi de bine, de adevăr şi de frumos. Căci S-a uitat Domnul la umilinţa, îndelung-răbdarea şi suferinţa servei Sale de pe meleagurile Transilvaniei.

Da, “veniţi şi vedeţi“: Biserica Română Unită a reînviat!
“Veniţi şi vedeţi“: Biserica este corabia care ne poartă spre mântuire, în şi prin Hristos cel înviat!
“Veniţi şi vedeţi“: mărturia de credinţă, sacrificiul, umilinţa şi înălţarea Bisericii Greco-Catolice!
“Veniţi şi vedeţi“: România este “grădina Maicii Domnului“[8], spre care se poate privi cu speranţă şi încredere!
“Veniţi şi vedeţi“: Isus nu e mort, nu e în mormânt, căci s-a sculat precum a zis!
Şi, acum, duceţi-vă degrabă şi spuneţi lumii întregi bucuria noastră: Hristos a Înviat!

Sărbători fericite tuturor!

† Virgil BERCEA

Note

---

[1] Ioan Paul al II-lea – Scrisoarea Apostolică la al III-lea centenar de la Unirea Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei, 7 mai 2000.
[2] Benedict al XVI-lea – Angelus Domini, Alocuțiune, 19 februarie 2012.
[3] Mihai Eminescu – iunie 1866.
[4] Ion Heliade Rădulescu – 1848.
[5] Ioan Paul al II-lea – op.cit.
[6] Utrenia Învierii – Sfânta zi de Paști, Stihirile Paștilor
[7] Ibid. – glasul 8
[8] Ioan Paul al II-lea – Predica din 13 octombrie 2002

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-virgil-2012/

Titanic - 100 de ani!!!

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg și s-a scufundat la ora 2:20 în dimineața următoare, în urma căreia și-au pierdut viața 1514 persoane din 2224 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deținut de White Star Line și construit la șantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre New York cu 2227 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în parte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente pentru numai 1178 de persoane. Un număr mare de bărbați au murit datorită protocolului "femeile și copii întâi" care a fost urmat.

Titanic a fost proiectat de unii din cei mai experimentați ingineri și a folosit unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare șoc pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranță superioare, Titanicul s-a scufundat și, faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei inaugurale, au oferit o notă ironică asupra tragediei. Nebunia din media legata de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare, schimbările efectuate în legislația maritimă și descoperirea epavei au contribuit la interesul publicului larg.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/RMS_Titanic

Si cateva documentare:

Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României

Hristos Cel Înviat - Vindecătorul nostru: Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”
(Isaia 53, 5)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,


Hristos Cel răstignit şi înviat S-a arătat ucenicilor Săi în seara zilei Învierii Sale, pentru a-i încredinţa că El a trecut prin moarte şi a biruit-o. Trupul lui Hristos n-a cunoscut stricăciunea în mormânt, pentru că era unit cu Dumnezeirea Fiului Cel veşnic. Iar sufletul lui Hristos n-a fost ţinut în iad, tot pentru că era unit cu Dumnezeirea Sa. Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, fiind pentru om urmarea păcatului (cf. Romani 6, 23), prima lucrare a lui Hristos după biruinţa Sa asupra morţii a fost aceea de a împărtăşi ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele (cf. Ioan 20, 19-23). Însă, ucenicul Toma, nefiind prezent acolo cu ceilalţi, dar voind apoi să se încredinţeze de adevărul Învierii lui Hristos în chip material, prin simţuri, a zis: „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). De aceea, peste opt zile, Hristos-Domnul S-a arătat şi lui Toma, zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 27-29). Cu alte cuvinte, fericiţi sunt cei care văd duhovniceşte, cu ochii credinţei, pe Dumnezeu Cel nevăzut, pentru că simt prezenţa Lui dumnezeiască iubitoare şi vindecătoare. Înţelegem că Hristos-Domnul Cel înviat din morţi, cu iubire şi înţelepciune, dojenind şi luminând pe ucenicul Său Toma, îl vindecă de îndoială sau de puţinătatea credinţei lui.

Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma s-a atins de trupul material, văzut şi limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut şi nemărginit. El s-a atins de semnele Crucii şi a mărturisit slava Învierii. S-a atins de semnele suferinţei şi ale morţii trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii şi a vieţii veşnice. S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură şi violenţă), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul şi moartea. S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veşnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă.

S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeieşti, ca să se împlinească profeţia lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezu¬mat taina legăturii dintre Cruce şi Înviere, în cuvintele: „(...) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Rănile pătimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă şi comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul şi moartea. Urmele Crucii, deşi vindecate prin Înviere, rămân totuşi imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferinţele şi nevoinţele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate sau transfigurate în semne de biruinţă ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morţii şi iadului.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat” (Canonul Învierii, gl. IV, cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie).

Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti, astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Lumi¬nânda, Utrenia Sfintelor Paşti).

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului (Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna luminată).

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Vinerea Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate. De fapt, Maica Domnului care a stat lângă Crucea lui Hristos Cel răstignit şi a văzut rănile din mâinile şi picioarele Lui, precum şi rana din coasta Lui împunsă, din care a ieşit sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34), simboluri ale Botezului şi Euharistiei, a devenit icoana vie a Bisericii lui Hristos plină de harul tămăduitor dăruit ei de Hristos Cel răstignit şi înviat.

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii ne arată că harul vindecător al lui Hristos Cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, prin Sfintele ei Taine şi rugăciuni, în mod deosebit, prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului, după cum se spune în slujba Vecerniei din Vinerea Izvorului Tămăduirii: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că şi de sus a picurat (har) lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri, izvorând din belşug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi de sănătatea trupului prin apa harului” (Vineri, în Săptămâna luminată, Stihiră din slujba Vecerniei, vezi Penticostar, Bucureşti, 1973, p. 52).

În toate Duminicile care urmează după Sărbătoarea Învierii Domnului până la Sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica femeilor mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! (...) Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe muntele măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl prin smerită ascultare şi dăruire de sine întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

„Cel care l-a făcut pe om (...) Se face El însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în tru¬pul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării, III, 14, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 244) – după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 1350 de ani.


Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,


În Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, pre-cum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe. În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (Slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (Slujba sfinţirii apei).

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea” (Omilii la Ioan, II, 5, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 254).

Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor” (Omilii despre pocăinţă, III, 4, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Însă iertarea păcatelor se arată duhovniceşte mai ales în vindecarea de ele. De aceea, cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. IV) îndeamnă pe episcop, ca păstor de suflete, să fie un medic duhovnicesc: „Ca un doctor iubitor şi plin de milă, îngrijeşte-i pe cei păcătoşi, folosind doctoriile potrivite pentru a-i vindeca; şi nu numai tăind, arzând şi prin leacuri usturătoare, ci şi legând şi oblojind, dând leacuri plăcute şi care închid repede rănile, răcorind şi îmbărbătând prin cuvinte blânde. Dar dacă rana este adâncă, spal-o şi leag-o bine, ca să nu se întindă şi la partea sănătoasă; dacă este infectată, curăţ-o cu leacuri usturătoare, adică dojeni; dacă s-a cangrenat, arde şi scoate afară partea rea, poruncind posturi şi ajunări” (Constituţiile Apostolice, II, 40, 5-8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Prin urmare, în Biserica Ortodoxă, canonul sau epitimia nu este o pedeapsă, ci o doctorie, o pavăză contra păcatului. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Ea ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupu-lui”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire.

Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi” (Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor, X, 106, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273) sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273).

Prin Taina Sfântului Maslu se dăruieşte bolnavilor vindecarea sufletească şi trupească, adică iertarea de păcate şi tămăduirea de boală sau alinarea suferinţei (cf. Marcu 6, 13 şi Iacob 5, 14-15).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni.

De aceea, Sfântul Macarie spune în această privinţă: „Dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voinţă şi cu tot sufletul şi nu se roagă cu credinţă puternică, nu dobândeşte vindecarea (...). Noi n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima şi nici nu credem în El cu adevărat. Să credem deci în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi” (Sf. Macarie, Omilii duhovniceşti (col. II), XX, 8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 289).


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. Din cauza crizei economice, spitalele s-au rărit, medicii s-au împuţinat, medicamentele s-au scumpit, iar bolile s-au înmulţit. În acest context nefericit, prin proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, Biserica noastră încearcă totuşi să contribuie mai mult la alinarea suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În acest sens, pentru alinarea suferinţei şi pentru cultivarea sănătăţii este nevoie nu numai de o mai intensă cooperare între Stat şi Biserică, ci şi de conlucrare între diferite instituţii şi organizaţii sociale şi de caritate, printr-o serie de programe pe care le-am putea numi solidaritate pentru sănătate.

În orice caz, trebuie să unim mai mult ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră cu grija şi pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi.

Astăzi, preoţii de la oraşe şi sate, precum şi vieţuitorii din mănăstiri cunosc multele probleme cu care se confruntă oamenii bătrâni, bolnavi, săraci şi singuri, familiile cu mulţi copii, adesea afectate de şomaj şi de lipsuri multe. De aceea, îi îndemnăm să sporească, acolo unde păstoresc, activităţile de ajutorare frăţească a bolnavilor şi săracilor, astfel ca iubirea vindecătoare a lui Hristos Cel răstignit şi înviat să fie cât mai lucrătoare prin oameni cu suflet bun şi cu dare de mână, ştiind că fapta cea bună, izvorâtă din iubire milostivă, va fi răsplătită cu binecuvântare în lumea aceasta şi cu mântuire în viaţa veşnică, potrivit iubirii pe care a arătat-o fiecare faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”


Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa:; http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/ihristos_cel_inviat_vindecatorul_nostrui_pastorala_de_sfintele_pasti_2012_a_patriarhului_romaniei_1857.html

Pastorala de Paști a PF Cardinal Lucian

† Cardinal LUCIAN

Prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credință cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei,

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu,

Cristos a înviat!

Acesta este salutul pe care îl rostim în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paște, dornici fiind, la fel ca îngerul de la mormântul Domnului sau ca sfintele femei, să împărtășim tuturor bucuria Învierii, mult prea mare pentru o singură inimă. Ce înseamnă pentru noi această bucurie? Nimic altceva decât prezența constantă a lui Dumnezeu în noi și în mijlocul nostru. Salutându-ne astfel, ne vestim unii altora Învierea lui Cristos, adică centrul credinței noastre creștine.
Ceea ce a fost un extraordinar privilegiu al apostolilor, acela de a-L avea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei, devine beneficiul nostru, al tuturor. E adevărat că într-o manieră nouă, cu care la început nu erau obișnuiți nici măcar prietenii Mântuitorului. Așa, cea numită de Biserică „întocmai cu apostolii”, Maria Magdalena, ne este prezentată într-una din evanghelii ca fiind prima care-L întâlnește pe Isus înviat. Îl întâlnește fără să-L recunoască, la fel ca ucenicii din Emaus, la fel ca Petru și ceilalți apostoli pe malul mării.
Suntem invitați așadar și noi să ne deschidem nu doar ochii trupești, ci și pe cei sufletești, riscând altfel să călătorim cu Isus înviat o viață întreagă fără să-L recunoaștem. Nu ar fi păcat să descoperim, atunci când vom trece la Veșnica Viață, că Isus era, așa cum a promis, tot timpul cu noi aici pe pământ? Și că poate ar fi fost de ajuns să reducem puțin lumina lumească în viața noastră, pentru ca stelele veșniciei să se întrezărească? Sau să dăm mai încet sonorul acestei lumi pentru a auzi și recunoaște glasul Mântuitorului?

Iubiți frați întru Cristos,

De nenumărate ori vom asculta și vom rosti, în aceste zile, minunatul anunț al Învierii Domnului, spus de unii cu mult entuziasm, de alții poate din obișnuință. De multe ori îl spunem și noi cu ușurință, fără să ne gândim că anunțăm lucruri care depășesc puterea de înțelegere a minții noastre.
Iată de ce Vă propun un moment de trezire interioară, o intrare în sinceritatea cea mai intimă. Fiecare să se întrebe pe sine: ce înseamnă pentru mine “Cristos a Înviat”? Are vreo legătură cu viața mea concretă, cu familia, cu munca mea? Ce mă unește pe mine cu Cel ce a Înviat?
Nu e de ajuns faptul că Învierea Domnului s-a întâmplat undeva, cândva. Ea îmi este oferită mie, acum; trebuie să se întâmple în sufletul meu, în sufletele noastre. De câte ori celebrăm, an după an, Învierea Domnului, suntem chemați să retrăim acest mister în inima noastră. Până când nu-I permitem lui Isus să învie și în noi, sufletele noastre sunt ca un mormânt sigilat. El ne așteaptă cu infinită răbdare și iubitoare suferință. Pe măsură ce ne trezim la credință, pe măsură ce inima noastră se înflăcărează, piatra mormântului se dă tot mai mult la o parte, și lumina Învierii devine lumina vieții noastre. Ori, într-o societate tot mai secularizată, ca și cea în care trăim, în care numele de creștin pierde de multe ori legătura cu minunata misiune pe care implicit o proclamă, aceea de ucenic al lui Cristos, ar fi bine să medităm constant, în fiecare zi, la acest lucru. Aceasta ca să nu ne trezim și noi ca acei iudei care, încercând în numele lui Isus să alunge diavolii dintr-o persoană posedată, se trezesc apostrofați de cel rău: “Pe Isus îl știu, pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți?” Dacă legătura dintre noi și cel Răstignit nu devine tot mai intimă în fiecare clipă, cum vom rezista în fața unei lumi care câștigă teren nu doar în viețile noastre, ci și în sufletele noastre?
Sfântul Padre Pio spunea cu lacrimi în ochi: “L-am văzut pe Isus murind pe cruce pentru mine! El murea pentru mine!!!” Iată cuvinte care ar trebui să răsune și în sufletele noastre. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru moartea Fiului lui Dumnezeu. Atunci când repetăm minunata, îngereasca rugăciune “Născătoarea de Dumnezeu”, oare ne aducem aminte că ne rugăm unei Mame căreia i-am omorât Fiul? Cât de mare trebuie să fie iubirea Tatălui pentru noi, atunci când la fiecare spovadă ne iartă păcatele prin care L-am condus înspre Golgota pe Fiul său Preaiubit? Și cât de mare trebuie să fie iubirea Maicii Sfinte, atunci când îi cerem ajutorul?

Iubiți credincioși,

Mântuitorul vrea să fie cu noi, prin această mare sărbătoare, tocmai acolo unde fragilitatea noastră este extremă: ceasul morții. Și transformă acest “călcâi al lui Achile” al umanității, într-un loc al victoriei Sale. Alege să ne mântuiască acolo unde suntem mai slabi, mai expuși, mai singuri.
Paștele înseamnă trecere. O trecere, care pentru poporul evreiesc, este cea din robia Egiptului, prin Marea Roșie, înspre libertatea tărâmului făgăduinței. Isus împlinește Paștele Vechiului Testament. Robia Egiptului fiind doar un semn al robiei păcatului în scurta noastră viață pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu ne trece de la moarte la viață: din Egiptul nostru pământesc înspre Ierusalimul ceresc, adevăratul pământ al făgăduinței.
Cea a Mântuitorului este o moarte diferită de oricare alta, fiindcă este o moarte care duce la viață. De aceea putem cânta cu toții: “Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând.”
Un astfel de eveniment schimbă cu totul conotația vieții și a morții noastre. Un lucru cu atât mai important pentru unii ca noi, care trăim într-o societate a secolului XXI, în care moartea reprezintă ultimul mister rămas. O societate care încearcă să-L scoată tot mai mult pe Dumnezeu din calculele ei, este normal să nu știe în ce fel să abordeze un atât de profund mister și de aceea oscilează între exacerbarea importanței și negarea lui.
Dacă pe de o parte abordarea mass-media face ca moartea să devină un subiect central la aproape orice jurnal de știri, pe de altă parte, științele exacte încearcă să ne dea iluzia unor cuceriri iminente, care ar avea presupusa putere să îndepărteze moartea tot mai mult, pentru orice om cu bun simț, este extrem de evident faptul că atunci când sfidezi moartea, sfârșitul este doar o chestiune de timp. Și de aceea, oricâte progrese ar face medicina, umbra inevitabilă a morții planează peste omenire. Putem să o cosmetizăm, putem să întoarcem capul, să închidem ochii, dar fără îndoială va veni un moment în care nici o știință din lume nu ne va mai fi de folos.
Suntem răstigniți așadar încontinuu. Pe de o parte avem trecătoarea fericire propusă de valorile și miturile societății în care trăim, și care încearcă într-un fel sau altul să eternizeze fiecare clipă, propunându-ne amăgitorul vis al raiului pe pământ. Pe de altă parte trăim cu conștiința inevitabilului eveniment care încheie ultimul act al existenței noastre pământești.
Iată, într-un astfel de moment de neliniște, Dumnezeu alege să fie lângă noi. Când moartea este gata–gata să ne declare învinși, Fiul lui Dumnezeu vine în ajutorul fiecăruia dintre noi și se pune în locul nostru.
Sfinții vorbesc de multe ori despre felul în care Mântuitorul prinde moartea la propriul ei joc. Sfântul Ioan Gură de Aur are această minunată exprimare: “Iadul s-a amărât că a fost batjocorit; a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul”.
Puterea întunericului se îndepărtează astfel de noi, și împreună cu ea și frica, eterna frică, ce ne bântuia ca o nefastă moștenire de la Adam încoace. Nu mai e nevoie să ne ascundem de la fața Domnului, căci cuvintele Mântuitorului înviat: “Nu vă temeți!”, adevărat balsam de vindecare, ne repun în raiul iubirii lui Dumnezeu.

Iubiți frați întru Cristos,

Bucurați-Vă de orice lucru bun din viața aceasta, dând mărire lui Dumnezeu. Bucurați-Vă știind însă că toate sunt trecătoare. Ca iarba câmpului vor trece.
Bucurați-Vă știind că ați fost răscumpărați cu mare preț. Și deci nu mai suntem destinați morții, ci vieții veșnice. Putem de aceea spune cu psalmistul: “Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat…Nu voi muri ci voi fi viu și voi spune lucrurile Domnului”.
Bucurați-Vă că Isus a înviat, cu moartea pe moarte călcând, și nouă, celor țintuiți în morminte de frica continuă a sfârșitului vieții noastre, ne-a deschis larg porțile îndurării Sale și ne-a trecut de la efemera noastră existență la plinătatea vieții dumnezeiești.
Preasfintei Treimi care așa a binevoit, să-I fie veșnica cinste și mărire, Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Dimpreună cu Preasfințiile Lor, Episcopii Mihai și Claudiu, Vă dorim din inimă tuturor Sărbători binecuvântate.

Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Dată în Blaj, la 15 aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2012

† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit
Arhiepiscop Major

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-pf-cardinal-lucian-2012

Ce spun unii români despre Paștele 2012?!?

Cuvântul sculptează!

14 Aprilie – Mâini curate

Raoul Follereau povesteşte că într-o noapte a avut un vis pe care nu l-a putut uita niciodată:
Un om s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu ca să fie judecat şi îi spunea: „Doamne, am împlinit întotdeauna legea ta. Nu am comis niciodată vreun păcat. Iată, Doamne, mâinile mele: sunt perfect curate”.
-Desigur – îi răspunse Domnul. Le ai foarte curate… însă goale…

A se limita la a nu face rău este paralizant şi reprezintă o aspiraţie săracă şi rahitică.
Dorinţa de a face binele stimulează. Pe lângă această, este cea mai sigură modalitate de a nu face răul. Nu s-a inventat un sistem mai bun. Suntem făcuţi pentru aceasta: ca să facem binele.
Despre Isus s-a spus: „A trăit făcând binele” (Fapte 10,38).
Despre mine ce se poate spune?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro