† Cardinal LUCIAN
Prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credință cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei,
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu,
Cristos a înviat!
Acesta este salutul pe care îl rostim în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paște, dornici fiind, la fel ca îngerul de la mormântul Domnului sau ca sfintele femei, să împărtășim tuturor bucuria Învierii, mult prea mare pentru o singură inimă. Ce înseamnă pentru noi această bucurie? Nimic altceva decât prezența constantă a lui Dumnezeu în noi și în mijlocul nostru. Salutându-ne astfel, ne vestim unii altora Învierea lui Cristos, adică centrul credinței noastre creștine.
Ceea ce a fost un extraordinar privilegiu al apostolilor, acela de a-L avea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei, devine beneficiul nostru, al tuturor. E adevărat că într-o manieră nouă, cu care la început nu erau obișnuiți nici măcar prietenii Mântuitorului. Așa, cea numită de Biserică „întocmai cu apostolii”, Maria Magdalena, ne este prezentată într-una din evanghelii ca fiind prima care-L întâlnește pe Isus înviat. Îl întâlnește fără să-L recunoască, la fel ca ucenicii din Emaus, la fel ca Petru și ceilalți apostoli pe malul mării.
Suntem invitați așadar și noi să ne deschidem nu doar ochii trupești, ci și pe cei sufletești, riscând altfel să călătorim cu Isus înviat o viață întreagă fără să-L recunoaștem. Nu ar fi păcat să descoperim, atunci când vom trece la Veșnica Viață, că Isus era, așa cum a promis, tot timpul cu noi aici pe pământ? Și că poate ar fi fost de ajuns să reducem puțin lumina lumească în viața noastră, pentru ca stelele veșniciei să se întrezărească? Sau să dăm mai încet sonorul acestei lumi pentru a auzi și recunoaște glasul Mântuitorului?
Iubiți frați întru Cristos,
De nenumărate ori vom asculta și vom rosti, în aceste zile, minunatul anunț al Învierii Domnului, spus de unii cu mult entuziasm, de alții poate din obișnuință. De multe ori îl spunem și noi cu ușurință, fără să ne gândim că anunțăm lucruri care depășesc puterea de înțelegere a minții noastre.
Iată de ce Vă propun un moment de trezire interioară, o intrare în sinceritatea cea mai intimă. Fiecare să se întrebe pe sine: ce înseamnă pentru mine “Cristos a Înviat”? Are vreo legătură cu viața mea concretă, cu familia, cu munca mea? Ce mă unește pe mine cu Cel ce a Înviat?
Nu e de ajuns faptul că Învierea Domnului s-a întâmplat undeva, cândva. Ea îmi este oferită mie, acum; trebuie să se întâmple în sufletul meu, în sufletele noastre. De câte ori celebrăm, an după an, Învierea Domnului, suntem chemați să retrăim acest mister în inima noastră. Până când nu-I permitem lui Isus să învie și în noi, sufletele noastre sunt ca un mormânt sigilat. El ne așteaptă cu infinită răbdare și iubitoare suferință. Pe măsură ce ne trezim la credință, pe măsură ce inima noastră se înflăcărează, piatra mormântului se dă tot mai mult la o parte, și lumina Învierii devine lumina vieții noastre. Ori, într-o societate tot mai secularizată, ca și cea în care trăim, în care numele de creștin pierde de multe ori legătura cu minunata misiune pe care implicit o proclamă, aceea de ucenic al lui Cristos, ar fi bine să medităm constant, în fiecare zi, la acest lucru. Aceasta ca să nu ne trezim și noi ca acei iudei care, încercând în numele lui Isus să alunge diavolii dintr-o persoană posedată, se trezesc apostrofați de cel rău: “Pe Isus îl știu, pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți?” Dacă legătura dintre noi și cel Răstignit nu devine tot mai intimă în fiecare clipă, cum vom rezista în fața unei lumi care câștigă teren nu doar în viețile noastre, ci și în sufletele noastre?
Sfântul Padre Pio spunea cu lacrimi în ochi: “L-am văzut pe Isus murind pe cruce pentru mine! El murea pentru mine!!!” Iată cuvinte care ar trebui să răsune și în sufletele noastre. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru moartea Fiului lui Dumnezeu. Atunci când repetăm minunata, îngereasca rugăciune “Născătoarea de Dumnezeu”, oare ne aducem aminte că ne rugăm unei Mame căreia i-am omorât Fiul? Cât de mare trebuie să fie iubirea Tatălui pentru noi, atunci când la fiecare spovadă ne iartă păcatele prin care L-am condus înspre Golgota pe Fiul său Preaiubit? Și cât de mare trebuie să fie iubirea Maicii Sfinte, atunci când îi cerem ajutorul?
Iubiți credincioși,
Mântuitorul vrea să fie cu noi, prin această mare sărbătoare, tocmai acolo unde fragilitatea noastră este extremă: ceasul morții. Și transformă acest “călcâi al lui Achile” al umanității, într-un loc al victoriei Sale. Alege să ne mântuiască acolo unde suntem mai slabi, mai expuși, mai singuri.
Paștele înseamnă trecere. O trecere, care pentru poporul evreiesc, este cea din robia Egiptului, prin Marea Roșie, înspre libertatea tărâmului făgăduinței. Isus împlinește Paștele Vechiului Testament. Robia Egiptului fiind doar un semn al robiei păcatului în scurta noastră viață pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu ne trece de la moarte la viață: din Egiptul nostru pământesc înspre Ierusalimul ceresc, adevăratul pământ al făgăduinței.
Cea a Mântuitorului este o moarte diferită de oricare alta, fiindcă este o moarte care duce la viață. De aceea putem cânta cu toții: “Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând.”
Un astfel de eveniment schimbă cu totul conotația vieții și a morții noastre. Un lucru cu atât mai important pentru unii ca noi, care trăim într-o societate a secolului XXI, în care moartea reprezintă ultimul mister rămas. O societate care încearcă să-L scoată tot mai mult pe Dumnezeu din calculele ei, este normal să nu știe în ce fel să abordeze un atât de profund mister și de aceea oscilează între exacerbarea importanței și negarea lui.
Dacă pe de o parte abordarea mass-media face ca moartea să devină un subiect central la aproape orice jurnal de știri, pe de altă parte, științele exacte încearcă să ne dea iluzia unor cuceriri iminente, care ar avea presupusa putere să îndepărteze moartea tot mai mult, pentru orice om cu bun simț, este extrem de evident faptul că atunci când sfidezi moartea, sfârșitul este doar o chestiune de timp. Și de aceea, oricâte progrese ar face medicina, umbra inevitabilă a morții planează peste omenire. Putem să o cosmetizăm, putem să întoarcem capul, să închidem ochii, dar fără îndoială va veni un moment în care nici o știință din lume nu ne va mai fi de folos.
Suntem răstigniți așadar încontinuu. Pe de o parte avem trecătoarea fericire propusă de valorile și miturile societății în care trăim, și care încearcă într-un fel sau altul să eternizeze fiecare clipă, propunându-ne amăgitorul vis al raiului pe pământ. Pe de altă parte trăim cu conștiința inevitabilului eveniment care încheie ultimul act al existenței noastre pământești.
Iată, într-un astfel de moment de neliniște, Dumnezeu alege să fie lângă noi. Când moartea este gata–gata să ne declare învinși, Fiul lui Dumnezeu vine în ajutorul fiecăruia dintre noi și se pune în locul nostru.
Sfinții vorbesc de multe ori despre felul în care Mântuitorul prinde moartea la propriul ei joc. Sfântul Ioan Gură de Aur are această minunată exprimare: “Iadul s-a amărât că a fost batjocorit; a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul”.
Puterea întunericului se îndepărtează astfel de noi, și împreună cu ea și frica, eterna frică, ce ne bântuia ca o nefastă moștenire de la Adam încoace. Nu mai e nevoie să ne ascundem de la fața Domnului, căci cuvintele Mântuitorului înviat: “Nu vă temeți!”, adevărat balsam de vindecare, ne repun în raiul iubirii lui Dumnezeu.
Iubiți frați întru Cristos,
Bucurați-Vă de orice lucru bun din viața aceasta, dând mărire lui Dumnezeu. Bucurați-Vă știind însă că toate sunt trecătoare. Ca iarba câmpului vor trece.
Bucurați-Vă știind că ați fost răscumpărați cu mare preț. Și deci nu mai suntem destinați morții, ci vieții veșnice. Putem de aceea spune cu psalmistul: “Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat…Nu voi muri ci voi fi viu și voi spune lucrurile Domnului”.
Bucurați-Vă că Isus a înviat, cu moartea pe moarte călcând, și nouă, celor țintuiți în morminte de frica continuă a sfârșitului vieții noastre, ne-a deschis larg porțile îndurării Sale și ne-a trecut de la efemera noastră existență la plinătatea vieții dumnezeiești.
Preasfintei Treimi care așa a binevoit, să-I fie veșnica cinste și mărire, Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Dimpreună cu Preasfințiile Lor, Episcopii Mihai și Claudiu, Vă dorim din inimă tuturor Sărbători binecuvântate.
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Dată în Blaj, la 15 aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2012
† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit
Arhiepiscop Major
Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-pf-cardinal-lucian-2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu