Originea istorică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor

31 octombrie reprezintă pentru creştini ajunul uneia dintre cele mai importante sărbători din calendarul liturgic: sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Este o solemnitate în care Biserica  îi onorează pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, şi pe cei care nu ne sunt cunoscuţi. Această sărbătoare exprimă crezul creştinului de la „Comuniunea Sfinţilor”. Comuniunea sfinţilor este unirea tuturor credincioşilor de pe Pământ (Biserica luptătoare), a sfinţilor din paradis (Biserica învingătoare) şi a sufletelor din purgator (Biserica care suferă)  cu Cristos care este conducătorul tuturor. Aceştia sunt legaţi între ei printr-o legătură supranaturală şi se pot ajuta între ei.

Biserica luptătoare (cei care aflându-se încă pe Pământ se luptă pentru mântuirea lor) pot să venereze Biserica Învingătoare, iar sfinţii pot mijloci primirea harurilor lui Dumnezeu pentru cei de pe Pământ.

În Biserica antică, deja din secolul al IV-lea, se celebra memoria tuturor sfinţilor martiri pentru credinţă pe 13 mai. În 615 Papa Bonifaciu al IV-lea a oficializat această celebrare instituind „Sărbătoarea Tuturor Martirilor” pentru a comemora dedicarea Pantheon-ului, un antic edificiu roman transformat în biserică creştină dedicat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor.

În secolul al VIII-lea, din iniţiativa episcopatului franc, sărbătoarea Tuturor Martirilor a luat numele „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor” şi a fost mutată pe 1 noiembrie: principalul susţinător al acestei iniţiative a fost Alcuin de York, un călugăr de formare irlandeză, unul dintre principalii consilieri ai lui Carol cel Mare.

Alcuin de York, care cunoştea bine formele de religiozitate precreştină din insulele britanice, ştia cât a fost de important pentru populaţia din zona celtică sărbătoarea de 1 noiembrie (pentru celţi anul nou începea pe 1 ianuarie, însă pe 1 noiembrie se termina oficial vara şi începea iarna), şi cât de necesară era creştinarea ei, subliniind aspectul sfinţeniei şi a comuniunii sfinţilor, legătură generaţiile creştinilor, a celor din prezent şi a celor dinainte.

Această inspirată intuiţie teologică a avut urmări: puţini ani după împăratul Ludovic cel Pios, la cererea Papei Grigore al IV-lea, inspirat şi el de sfaturile episcopului de Fiesole, misionarul irlandez Donagh, a extins sărbătoarea la întregul regat al francilor.

Au fost necesare încă câteva secole pentru ca sărbătoare Tuturor Sfinţilor să se oficializeze în întreaga Biserică Universală, prin Pontiful Sixt al IV-lea, în 1475.

Din Catehismul Bisericii Catolice

960. Biserica este “împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează în primul rând “cele sfinte” (sancta) şi mai presus de toate Euharistia, prin care “este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”.

961. Acest termen desemnează şi comuniunea “persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos, care “a murit pentru toţi”, aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.

962. ”Credem în comuniunea tuturor creştinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică, şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”.


Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:www.rassegnastampa-totustuus.it

SI AICI 

VIAȚĂ EXTRATERESTRĂ în sistemul nostru solar? Există viață dincolo de Pământ?

În articolul de față vom explora împrejurimile Pământului, cautând forme de viață mult mai aproape de noi, chiar în sistemul nostru solar. Nu ne așteptăm să găsim ființe inteligente sau omuleți verzi pe Marte, dar chiar și câteva celule vii în praful marțian sunt suficiente pentru a demonstra că nu suntem singuri în Univers.

de Claudiu Tănăselia / parsec.ro

Ar fi o descoperire ce ar schimba cu siguranță felul în care ne raportăm la natură, fiind probabil evenimentul definitoriu în ceea ce privește dezvoltarea noastră ca specie pe termen mediu și lung. Vom porni într-o călătorie imaginară, vom poposi pe Marte în căutarea unor vecini apropiați, apoi vom trece dincolo de centura de asteroizi și vom orbita în jurul giganților gazoși din sistemul nostru solar, explorându-le sateliții care ascund unele din cele mai fascinate lumi pe care ni le putem imagina.

Marte

Marte este, în mod natural, prima noastră țintă când vine vorba despre viață în afara atmosferei Pământului. Despre marțieni am auzit cu toții, fie că sunt locuitorii celebrelor  celebrelor canalele marțiene închipuite de Parcival Lowell, inamicii din Războiul Lumilor al lui H.G. Wells, sau micii omuleți verzi care, spun unii, ne-ar vizita în farfuriile lor zburătoare.

Pentru a căuta la modul serios viața pe Marte, trebuie să mergem acolo și să investigăm solul marțian în căutare de urme ale vieții, semnături ale proceselor metabolice sau alte indicii care să poată oferi mai multe detalii despre posibiltatea existenței vieții pe Planeta Roșie. Actualul rover marțian, Opportunity, nu este echipat cu unelte necesare detectării vieții, mai ales dacă aceasta se află la câțiva centimetri sub solul marțian, adăpostindu-se de radiația cosmică.  Dacă nu mai vrem, nu mai putem sau nu mai există voință politică pentru misiuni marțiene, putem aștepta ca bucăți din Marte să ajungă la noi. Acest lucru se întâmplă, deși destul de rar.

Vă reamintesc că Marte nu are o atmosferă foarte densă, astfel că meteoriții ajung mai ușor pe suprafața acesteia decât o fac pe Pământ. Acum 16 milioane de ani, un astfel de meteorit, probabil destul de mare, a lovit suprafața planetei vecine și impactul a fost atât de puternic încât bucăți din crusta marțiană au fost aruncate în spațiu. Acestea au călătorit prin cosmos în jurul Soarelui, împreună cu Marte și cu restul planetelor, până acum 13000 de ani, când întâmplarea a făcut ca orbita planetei noastre să se intersecteze cu orbita unui astfel de fragment din scoarța lui Marte și acesta să ajungă pe Pământ. Un formidabil joc al șansei a făcut ca o bucată din Marte să ajungă la îndemâna noastră. A căzut undeva în Atarctica, în zona deluroasă Allan Hills de unde a fost recuperat abia în 1984, în timpul unei expediții științifice.

Se impun în acest moment câteva cuvinte despre meteoriți. Un corp  natural care trece prin atmosfera Pământului (sau a unei alte planete) se numește un meteor. Dacă aceasta supraviețuiește și ajunge pe suprafața Pământului, avem de-a face cu un meteorit. În Sahara sau Antarctica au loc adevărate expediții științifice pentru identificare și recuperare de meteoriți deoarece aici, din pricina lipsei vegetației, aceaștia pot fi identificați mult mai ușor, chiar dacă au căzut în urmă cu sute sau mii de ani.

Sute de tone de material meteoric ajunge în atmosfera Pământului în fiecare an, însă doar o mică parte din acești musafiri galactici sunt suficient de mari pentru a ajunge la sol. Iar cum doar o mică parte din suprafața Pământului este locuită, numărul de meteoriți identificați vizual și recuperați este cu mult mai mic. În momentul scrierii acestui articol, baza de date a The Meteoritical Society, autoritatea internațională în domeniu, conține 43687 de meteoriți identificați și studiați, din care doar mai puțin de 40 sunt confirmați ca fiind de pe Marte.

Revenind la meteoritul nostru marțian recuperat din Antarctica, aceasta a fost denumit Allan Hills 84001. Cercetătorii de la Centrul Spațial Johnson din Houston au declarat, în 1996, că au descoperit în acest meteorit indicii ale existenței vieții pe Marte în trecutul planetei. Anunțul a avut un impact atât de mare încât însuși președintele american de atunci, Bill Clinton, a făcut o declarație pe această temă. Până la urmă apele s-au mai calmat și în prezent există serioase dubii că aminoacizii și hidrocarburile policiclice aromate descoperite în Allan Hills 84001 sunt de origine marțiană, meteoritul putând fi ulterior contaminat cu acești compuși, cât timp s-a aflat pe Terra sau în mâinile unor cercetători mai neglijenți. Chiar și unele urme ce inițial au fost catalogate ca forme de viață fosilizată se pare că sunt de fapt aglomerări de materie care s-a format fără să fie necesară prezența unui organism viu.

Dezbaterea dacă ALH 84001 conține sau nu dovezi ale prezenței vieții pe Marte în urmă cu câteva milioane de ani continuă și în prezent. Nu a fost pentru prima dată când o dezbatere despre viața pe Marte s-a terminat indecis.

În 1976, două sonde americane Viking 1 și Viking 2, ajungeau pe suprafața marțiană și unul din obiectivele lor era să caute urme ale vieții marțiene. Acestea colectau o cantitate mică de sol, pe care o amestecau cu o picătură de apă ce conținea nutrienți și atomi radioactivi de carbon. Astfel, eventualii microbi din sol ar fi metabolizat nutrienții și ar fi emanat metan ce conținea atomii de carbon radioactivi din picătura de apă adusă de pe Pământ. Un detector aflat pe sonda Viking ar fi detectat imediat acest metan cu carbon radioactiv. Spre surprinderea tuturor, contorul detectorului a înregistrat o mulțime de impulsuri, în jur de 10000, față de cele 50 ale fondului. Testul era unul pozitiv, solul marțian avea, în logica experimentului, microbi! Din păcate, celelalte două experimente de la bordul Viking nu au dat rezultate pozitive. Noi investigații matematice asupra datelor Viking din 1976, efectuate în acest an de către Jospeh Miller, neurologist la Universitatea din California de Sud și fost director al programului navetei spațiale din cadrul NASA, împreună cu italianul Giorgio Bianciardi, de la Universitatea din Siena, releva faptul că experimentul descris mai sus ar fi dat un răspuns corect, chiar dacă aparent ar fi fost invalidat de celelalte două.

Nu putem spune cu certitudine dacă Marte a fost sau nu populată, chiar dacă se pare că în trecut a fost mult mai asemănătoare cu Pământul din punct de vedere climatic, iar dacă a fost, ce s-a întâmplat cu formele de viață de acolo? Mai există și în prezent sau au lăsat unele urme? Viitoarea misiunea ExoMars își propune să răspundă la această întrebare după 2016, când primele elemente ale misiunii vor ajunge în vecinătatea lui Marte (povestea misiunii ExoMars este una plină de peripeții și poate ar merita un articol separat).

Și mai știm ceva despre Marte: știm că în atmosferă există o cantitate impresionantă de metan. Acesta este distrus prin mai multe mecanisme în atmosfera marțiană, dar există undeva pe Marte o sursă de metan care pompează acest gaz în atmosferă cu o periodicitate  ce poate fi corelată cu anotimpurile marțiane. Nu știm încă dacă metanul marțian este produs prin procese biologice sau strict geologice, sperăm ca viitoarele misiuni spațiale spre planeta vecină să poată clarifica și acest lucru.

O teorie ce poate fi catalogată drept fantezistă, până la adunarea de noi dovezi, sugerează că, în trecutul îndepărtat, primele forme de viață s-ar fi dezvoltat pe Marte și o parte din aceastea au ajuns pe Pământ (la bordul unor meteoriți) iar noi nu am fi decât urmașii acelor vietăți care ar fi trăit cândva pe planeta vecină. Între timp, datorită evoluției sistemului solar, temperaturile de pe Marte au scăzut atât de mult încăt viața a dispărut de acolo, dar s-a mutat între timp pe Pământ. O teorie frumoasă, care a și fost ecranizată într-o producție hollywoodiană nu prea reușită, acum câțiva ani.

Cert este că indiciile se adună iar apa, ingredientul principal al vieții așa cum o știm noi, nu lipsește de pe Marte. Or fi fost rezultatele de pe Viking eronate, poate că ALH 84001 a fost contaminat pe Pământ cu aminoacizi, poate că metanul de pe Marte este de origine geologică, dar parcă sunt prea multe indicii independente. Nu cred că va trece mult timp până când va fi găsită o dovadă incontestabilă a prezenței vieții pe Marte, sau urme ale vieții din trecutul planetei.

Zona planetelor din jurul Soarelui pe care se poate dezvolta viață, așa cum o știm noi, începe de la Venus și se sfârșește după Marte. Mercur este mult prea apropiată de Soare, motiv pentru care este bombardată în permanență cu meteoriți atrași de imensa foră gravitațională a stelei noastre. Dacă mai socotim și radiațiile intense și căldura excesivă ne dăm rapid seama că Mercur nu este tocmai un loc prielnic pentru formele de viață cu care suntem noi familiari. Iar dincolo de orbita lui Marte nu mai avem planete telurice, doar giganți gazoși, unde avem lumină puțină, temperaturi scăzute și cu totul alte condiții de radiații și presiune. Dar dincolo de Marte, pe orbitele giganților gazoși din sistemul nostru solar, pe sateliții naturali ai acestora, avem cu totul alte lumi, dintre care două se remarcă a fi excepționale printr-un cumul de factori ce pot duce la conturarea unei ipoteze a existenței vieții, chiar și în cele mai simple manifestări ale ei.

Europa

Europa a fost observată pentru prima dată în 1610 de către Galileo Galilei și este cel mai mic dintre cei patru sateliții galileeni ai lui Jupiter, ceilalți fiind Ganymede, Io și Callisto, denumiți astfel după numele iubitelor lui Zeus din mitologia greacă. Cu o rază de peste 1600 kilometri, Europa este unul din cele mai mari corpuri din sistemul solar și în același timp printre cele mai interesante destinații, deși puține misiuni spațiale au fost trimise spre Europa.

Majoritatea datelor despre Europa le avem de la misiunea Galileo, lansată în 1989. NASA și ESA s-au înțeles pentru o nouă misiune dedicată celebrului satelit jovian, care urma să fie lansată în jurul anului 2020, dar recent, agenția spațială americană a decis să se retragă din parteneriat, invocând lipsa fondurilor necesare. ESA va continua misiunea, redenumită JUICE (Jupiter Icy Moon Explorer), în parteneriat cu Roscosmos, agenția spațială rusă și JAXA, cea japoneză.

Ce face ca Europa să fie atât de atractivă pentru cei care caută locuri propice vieții? Două ingrediente esențiale: apă lichidă și căldură. Dacă la suprafață, unde avem un strat gros și omogen de gheață, unde temperatura ajunge până la -160 grade Celsius, se crede că în interiorul planetei există o pătură de apă lichidă, un adevărat ocean, încălzit printr-un vulcanism activ și, atenție, prin interacțiunea gravitațională a Europei cu Jupiter și cu restul sateliților (în special cu Ganymede). Efectul în cazul sistemului Pământ-Lună este mult prea slab în comparație cu Jupiter și nu poate fi pus în evidență (Jupiter este de peste 300 de ori mai masiv decât Pământul). Recent au fost descoperite și pe Pământ forme de viață care nu au nevoie de lumina Soarelui pentru a se dezvolta, așa că există șanse reale ca în imensul ocean din interiorul Europei să avem forme de viață chiar complexe.

Revenim din nou în Antarctica. Probabil ați auzit deja despre echipă de cercetători care au ajuns cu o sondă la suprafața lacului, după ce au săpat, timp de peste 20 de ani, prin cei 3768 de metri de gheață ce acoperă lacul Vostok. Acest lac a fost izolat de restul planetei timp de nu mai puțin de 20 de milioane de ani. Condițiile existente în lacul Vostok sunt foarte asemănătoare cu cele existente probabil și pe Europa. Vom afla mai multe despre ce fel de lighioane înoată prin lacul Vostok abia la sfârșitul anului, când va începe o nouă vară la Polul Sud, și când vremea va permite echipei de cercetători să se întoarcă acolo și să continue investigațiile și prelevările de probe din misteriosul lac antarctic. Studiile din Antarctica ne vor spune mai multe lucruri și despre oceanul Europei și să sperăm că va cataliza interesul pentru o misiune spre satelitul jovian, dacă nu în viitorul apropiat, măcar în timpul vieții noastre.

Titan

Nici Saturn nu se lasă mai prejos și ne oferă și el o destinație atrăgătoare pentru călătoria noastră imaginară prin sistemul solar. Aici, sonda Cassini este foarte harnică și atunci când nu este ocupată cu studiul lui Saturn și al minunatelor sale inelelor, mai face câte un survol deasupra sateliților și mai aruncă câte un ochi (senzor?) spre aceștia.

Ei bine, Titan este de departe un caz deosebit. Mai departe de Soare decât destinațiile amintite mai sus, aici temperaturile sunt mult mai scăzute și nu prea găsim apă. Dar în 2006, sonda Cassini a observat lacuri pe suprafața lui Titan, dar nu cu apă, ci acumulări imense de metan lichid. Titan este singurul corp din sistemul solar, în afara Pământului, care are râuri, lacuri și oceane lichide, permanente, la suprafață. Și să nu uiă, nu este un satelit mic, are aproape o treime din volumul Pământului. Și vorbim despre sute de astfel de lacuri și câteva mări mai întinse (în partea de nord a satelitului), toate cu un amestec de hidrocarburi simple (metan, etan și probabil propan) dar și alți compuși organici exotici. Conform ultimelor date, se pare că nu doar la suprafață, mai mult metan lichid s-ar putea ascunde și în interiorul satelitului.

Cassini nu poate răspunde tuturor întrebărilor legate de compoziția și dinamicalacurilor de metan de pe Titan, nu știm volumul acestor lacuri, adâncimea lor, compoziția exactă sau rolul lor. Va fi nevoie de o misiune dedicată satelitului saturnian pentru a afla mai multe despre lumea de metan de acolo. Ce știm până în prezent este că pe Titan există un ciclu al metanului, foarte asemănător cu cel al apei de pe Pământ: avem mări din care se evaporă metanul, nori (în atmosfera de azot) și chiar ploi de metan, prin care acest compus se întoarce pe suprafața satelitului.

Există în acest moment o propunere de explorare a lui Titan extrem de interesantă. Misiunea nu a fost încă confirmată de către NASA și nu se știe dacă va primi sau nu finanțare, dar dacă va primi undă verde, misiunea TiME (Titan Mare Explorer) va încerca să coboare pe Titan o sondă care va pluti pe suprafața lacurilor, purtată de valuri și de vânt, colectând date și aflând mai multe informații despre compoziția acestuia și despre întreg ciclu al metanului de pe satelitul saturnian. Ar fi prima explorare nautică a unui corp ceresc, altul decât Pământul. Au fost identificate două mari lacuri în emisfera nordică de pe Titan, denumite, Ligeia și Kraken, primul având o suprafață mai mare decât a lacului Superior dintre SUA și Canada, fiind astfel o țintă potrivită pentru o eventuală sondă care va încerca să amerizeze.

Sonda Huygens, parte a misiunii Cassini-Huygens, a aterizat în ianuarie 2005 pe suprafața lui Titan, însă misiunea nu a fost calibrată pentru studiul metanului și al suprafețelor lichide de pe suprafața satelitului și nici pentru a căuta urme de viață. TiME nu este o misiune dedicată căutării vieții, dar va avea o cameră foto la bord și un spectrometru care vor putea căuta  compuși organici complecși și reacții chimice specifice unor forme de viață ce ar putea fi găzduite de lacurile extraterestre de pe Titan. Până la urmă, pe Titan avem din plin hidrocarburi și poate vom putea afla detalii despre reacțiile care au avut loc și pe Pământ, în supa primordială de hidrocarburi, din care a apărut până la urmă viața. Rămâne de văzut dacă NASA va găsi sau nu bugetul necesar pentru această misiune extrem de ambițioasă și de interesantă. Lansarea este programată pentru 2016 și amerizarea pe Titan în 2023. După 2025, polul nord al lui Titan, acolo unde se află lacurile vizate, se va întuneca și o astfel de misiune devine imposibilă pentru câteva decenii de acum înainte.

Au fost enumerate doar trei din locurile cele mai probabile în care am putea găsi viață, dincolo de limitele Pământului, care de care mai exotic, dar cu șanse reale de a adăposti cel puțin organisme simple, în prezent sau cândva în trecutul îndepărtat. Rămâne de văzut dacă ipotezele noastre se vor confirma și dacă vom afla, în viitorul apropiat, faptul că suntem sau nu singuri în sistemul solar. Poate, între timp, cineva de departe sună la SETI, care funcționează în continuare și ascultă răbdător frecvențele cosmosului.

SURSA 

Cum influențează bătaia comportamentul copiilor

Copiii de cinci ani care primesc pedepse corporale de la părinți ar putea dezvolta probleme de vocabular și un comportament agresiv mai târziu, în școala generală, arată un studiu publicat în jurnalul de specialitate Pediatrics.

Cercetătorii au folosit datele adunate în cadrul proiectului Fragile Families and Child Well-Being Study, la care au participat aproximativ 4.200 de copii născuți în perioada 1998-2000 în 20 de orașe din SUA. Noul studiu a inclus circa 1.900 de copii. Când copii aveau trei, respectiv cinci ani, părinții acestora au fost rugați să evalueze frecvența cu care le-au aplicat o pedeapsă corporală în ultima lună. De asemenea, mamele au fost întrebate de existența problemelor de comportament ale copiilor. La vârsta de cinci ani, aceștia au fost rugați să participe la un test de vocabular.

Aproximativ 57% dintre mame și 40% dintre tați au mărturisit că și-au lovit copilul când acesta avea trei ani, iar 52 de procente dintre mame și 33 de procente dintre tați au aplicat micuților de cinci ani pedepse corporale.

Pedepsele corporale primite de la mame au contribuit la creșterea seminificativă a comportamentului agresiv al copilului ajuns la vârsta de nouă ani, chiar și atunci când frecvența bătăilor primite era redusă. În ceea ce privește bătăile rare primite de copiii de trei ani de la mame, efectul negativ al acestora nu a fost observat atunci cînd micuții au împlinit nouă ani. În plus, aplicarea frecventă a corecțiilor corporale din partea tatălui, asupra copilului de cinci ani a contribuit la obținerea unui punctaj mai mic la testele de vocabular.

„Bătăile modelează agresivitatea ca o metodă de rezolvare a problemelor, că poți lovi oamenii pentru a obține ce vrei", a declarat pentru Reuters Elizabeth Gershoff, care studiază disciplina parentală și efectele sale la Universitatea din Texas și care nu a luat parte la cercetare. 

SURSA 

Cand nu ai ce face...

Gratuit ebook : Institutia moarta a postei de Ionut Chiva

Am reusit sa mai gasesc un ebook gratuit : “Institutia moarta a postei” de Ionut Chiva.
A aparut in 2011 la editura Casa de pariuri literare.
Nu cunosc mai multe detalii.
O puteti descarca online de aici.

SURSA 

Amintiri grafice și emoții tari în non-culori

Scris de Alice Teodorescu •

Titlu: Maus. Povestea unui supraviețuitor
Autor: Art Spiegelman
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Cristian Neagoe
Numar pagini: 395
ISBN: 978-973-124-696-3

Povestea unui supraviețuitor al Auschwitzului desenată de fiul său în alb-negru, povestea unei distanțe inimaginabile între generații, povestea unui artist chinuit de aspirațiile sale.

„La Spiegelman, naziştii sunt pisici, evreii şoareci, polonezii porci şi americani câini. Toţi sunt înspăimântător de umani." apreciază The Times uimitorul roman grafic al lui Art Spiegelman, desenat pe parcursul a 13 ani și premiat în 1992 cu premiul Pulitzer, stabilind astfel statutul de artă/literatură pentru ignoratele ”comic books” (mai ales în lumea academică). Prezentând povestea lui Vladek Spiegelman, evreu polonez care reușește să supraviețuiască Holocaustului, Art își prezintă, de asemenea, povestea de artist chinuit de întrebări despre familia sa, despre ororile nazismului, dar și de veșnica problemă a distanței dintre generații. Luându-i interviuri tatălui său cu scopul de a-i transforma povestea în benzi desenate, Artie se folosește de acest pretext pentru a crea un roman autobiografic, cu scopuri terapeutice.

Folosindu-se de antropomorfizare (metafore evidente, dar cu înțelesuri complexe), artistul reușește să creeze o atmosferă puternică, ferindu-se de a cădea în capcana unui subiect sensibil și supralicitat. Alternarea planului trecut (povestea tatălui său pe parcursul Celui De-al Doilea Război Mondial) și planului prezent (povestea fiului și a desenatorului care încearcă să își înțeleagă moștenirea), marcate și la nivel stilistic (modul în care sunt desenate și așezate panelurile), diluează această sensibilitate, transformând-o nu atât în drama evreiască, ci mai degraba în drama familială.

De altfel, romanul poate fi interpretat pe mai multe paliere narative, în funcție de tipul de atenție incitat: de la efectele istoriei la nivel personal, la modul în care interacționează generațiile, de la efectele pe care le poate produce o sinucidere asupra relațiilor familiale, la modalitățile de funcționare a memoriei, de la istoriile orale la traumele și psihozele artistului ca principală ”muză”. Iar faptul că narațiunea și metanarațiunea se construiesc pe un ton confesiv, în timp ce la nivel vizual sunt redate prin intermediul animalelor și decorurilor alb-negru, fac din acest roman o ”operă desăvârșită” ce își depășește genul. Până și clișeul evreului avar, care face avere din nimic, are o profunzime aparte, marcată de nevoia fiului de a înțelege traumele suferite de tatăl său în lagărul de concentrare.

Chiar dacă sunteți pasionați ai genului, caz în care veți aprecia un ”clasic” în materie de grafică, sau vreți să încercați un alt fel de literatură, Maus vă va captiva datorită sincerității brutale, tonului subiectiv-obiectiv și acurateții detaliilor. O traumă istorică este cu atât mai puternică, cu atât mai mult cu cât accentul cade pe o persoană anume, iar faptul că povestea se construiește în fața cititorului, artistul desenând inclusiv procesul de creație, îi conferă și mai multă forță. Și ca un mic deliciu pentru iubitorii de benzi desenate, de menționat pe final, Art Spiegelman se joacă inclusiv cu intertextualitate, reprezentând grafic un mini-roman grafic într-un roman grafic.

Maus este genul de ”scriere” ce a creat o bucată de istorie în era ”popular culture”, așadar nu trebuie ratat.

• Plusuri

  Folosirea unor tehnici inovatoare pentru a prezenta o realitate tulburătoare, forța narativă
  

• Recomandari

  Pasionaților/cunoscătorilor de benzi desenate/romane grafice, celor ce apreciază scrierile istorice sau autobiografice 
  
  
  Sursa 
  
  

Frica de șerpi este genetică

Un studiu realizat de neurocercetători din Japonia și Brazilia, studiu publicat ieri (28 octombrie) în Proceedings of the National Academy of Sciences, confirmă teoria cercetătoarei Lynne Isbel, de la Universitatea din California, care susține că frica de șerpi este una genetică.

Hisao Nishijo și Quan Van Le de la Universitatea Toyama din Japonia, alături de Rafael Maior și Carlos Tomaz de la Universitatea din Brasilia, Brazilia, au demonstrat că în cortexul primatelor există celule specifice care ne fac să reacționăm în fața imaginii unui șarpe.

Oamenii de știință japonezi și brazilieni au prezentat mai multe imagini cu șerpi, dar și cu alte obiecte, unor macaci, demonstrând că neuronii care generează teama de șerpi au răspuns mult mai rapid decât cei ce au făcut-o în fața unor forme geometrice, a unor fotografii cu mâini sau chiar cu imaginea altor macaci. Este și mai interesant faptul că primatele testate nu văzuseră niciodată un șarpe real, ele fiind născute și crescute în centre speciale.

„Nu văd o altă cale de a explica sensibilitatea noastră și a celorlalte primate față de șerpi decât prin prisma evoluției”, susținea Lynne Isbel în studiul publicat în anul 2006, părere confirmată de cercetările recente.

Mamiferele moderne și șerpii suficient de mari pentru a le mânca au evoluat în aceeași perioadă de timp, acum circa 100 de milioane de ani, în timp ce șerpii veninoși se prezumă că au apărut acum aproximativ 60 de milioane de ani.

„Studiul nostru demonstrează faptul că în creierul primatelor există circuite neuronale speciale menite să detecteze pericolul prezentat de șerpi, iar asta înseamnă că aceste circuite au codate genetic în ADN-ul nostru”, concluzionează Hisao Nishijo.

Sorsa