Mașina de Crăciun

Mi s-a întâmplat că s-a stricat
Mașina de Crăciun

Și nu știu cum să vă spun

Că spre un service am plecat

Acolo pentru reparație am lăsat

Minunea de mașină

Dar aveam nevoie de ea rapid

Să fac cumpărături.

Când m-am întors după ea

Au început revizia

Așa că mi-au comunicat

Că nu au terminat.

Ce să te mai gândești
La prețuri competitive

Când ești presat de toate
Și să o iei razna
Ai motive.
Dar acum am descoperit
Că treaba pe viitor
Poate fi rezolvată chiar ușor
Prin intermediul celor de la
autoeconom.ro
 

 Serviciul este disponibil online (web și mobil), 24/7 și gratuit pentru toți utilizatorii.

Mai multe informații (și oferte) găsiți accesând site-ul autoeconom.ro autoeconom.ro și pagina lor de Facebook https://www.facebook.com/autoeconom.ro.

Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor la 17 mai 2014

COMUNICAT DE PRESĂ 

Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor la 17 mai 2014 

Episcopul Anton Durcovici (1888-1951), episcop romano-catolic mort în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, al cărui martiriu pentru credinţă a fost recunoscut de papa Francisc la 31 octombrie 2013, va fi beatificat sâmbătă, 17 mai 2014, ora 11.00, la Iaşi, în cadrul unei sfinte Liturghii solemne oficiată de card. Angelo Amato. 

PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, a primit de la Vatican (joi, 9 ianuarie 2014) avizul din 23 decembrie 2013 prin care Sfântul Scaun a aprobat data proclamării episcopului Anton Durcovici ca fericit în centrul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, unde a slujit în ultimii ani ai vieţii. 

Sfânta Liturghie a beatificării va fi prezidată de trimisul papei Francisc, Eminenţa sa cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Odată declarat fericit, episcopul Anton Durcovici va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice, introdus în calendarul Bisericii locale şi sărbătorit la 10 decembrie, ziua martiriului său. 

"Istoria vieţii şi a morţii ep. Anton Durcovici - a declarat PS Petru Gherghel - este un puternic mesaj pentru Biserică şi pentru poporul încredinţat spre păstorire şi reprezintă o chemare continuă la iubire şi dăruire pentru slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor". 

Anton Durcovici este al patrulea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică, după Constantin Ignaţiu Bogdánffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, mort în 1949 în închisoarea din Aiud, Ioan Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în 1952 în închisoarea din Jilava, şi Vladimir Ghika (2013), preot romano-catolic şi principe român, mort în 1954 în închisoarea din Jilava. Tot din România a fost ridicat la cinstea altarelor fericitul Ieremia Valahul de către papa Ioan Paul al II-lea la 30 octombrie 1983. 

Biroul de presă 

Pr. Cornel Cadar

Sursa:ro.radiovaticana.va

Fotografia prin care Dumnezeu a răspuns rugăciunii unei mame

„De departe, acesta este cel mai uimitor exemplu al dragostei lui Dumnezeu și cea mai grozavă intervenție divină pe care am experimentat-o. Nu sunt în stare să exprim în cuvinte ceea ce simt", spunea Michelle Simmons, după ce a văzut poza făcută de cei de la Associated Press.

Jurnaliștii pregăteau un articol despre gerul care a lovit zilele acestea Statele Unite, iar una dintre pozele realizate era cu un om la străzii care încerca să se încălzească lângă o sursă de canalizare stradală în orașul Washington. Puțin însă știau ei că la sute de kilometri depărtare, în orașul Greece, din New York, cineva se ruga cu mare ardoare pentru acest om.

Nick Simmons, 20 de ani, a fost văzut ultima oară în noaptea de Revelion, când și-a lăsat portofelul și telefonul, a ieșit din casa părinților și nu s-a mai întors. Familia a apelat imediat la poliție, dar polițiștii nu au reușit să facă nimic, din moment ce Nick nu își folosise nici telefonul și nici cardurile bancare prin care ar fi putut fi localizat, scrie CNN.

Fotografia a fost folosită de cei de la USA Today și familia lui Simmons l-a recunoscut. Familia a luat legătura atât cu redactorul care a scris reportajul din USA Today, cât și cu foto-jurnalista de la AP care a făcut fotografia, scrie Daily Mail.

Familia a anunțat, de asemenea, poliția locală, care a luat legătura cu poliția din Washington pentru a-l ridica pe băiat. Acesta a fost transportat la spital, de unde avea să îl ridice familia. Deși încă nu se știe de ce Nick a plecat în acea seară de acasă și cum a ajuns în Washington, mama sa și-a exprimat recunoștința pe Facebook că acesta a fost găsit: „Ar fi trecut luni de zile fără niciun semn despre unde se află. Băiețelul meu arată atât de pierdut și îmi voi petrece restul vieții încercând să îl fac să se simtă bine", citează Fox News.

„Este un adevărat miracol ce s-a întâmplat", este de acord și sergentul David Mancuso, de la poliția din Greece, care s-a ocupat de caz. Fotografia respectivă a fost singura aleasă dintr-un total de 126 de fotografii făcute pentru reportaj.

Sursa

Ultimele cuvinte ale unui copil sirian: „O să-I spun lui Dumnezeu tot”

„O să-I spun lui Dumnezeu tot." Acestea au fost ultimele cuvinte ale unui copil sirian în vârstă de trei ani înainte de a muri. Veridicitatea lor nu este confirmată, dar circulă împreună cu o poză a micuțului pe internet de aproximativ o săptămână și în același timp pun o întrebare incomodă: În ce fel de lume trăim dacă nimeni nu ascultă la suferințele unui copil de trei ani și ale altor câteva sute de mii de copii asemenea lui?

Conflictul din Siria, izbucnit în primăvara lui 2011 și declarat război civil de către ONU în iunie 2012, continuă să facă zilnic mii de victime civile. În plus, pagubele au fost evaluate la 16,5 miliarde de dolari, rezervele țării, în valoare de 18 miliarde de dolari, fiind epuizate, iar majoritatea puțurilor petroliere sunt controlate de rebeli.

De la începutul anului 2013, o medie de 6.000 de sirieni au părăsit zilnic țara, mai mult de 1,8 milioane de sirieni fiind înregistrați oficial ca refugiați. O mare parte dintre ei fug în Irak, Iordania, Turcia și Liban. Iar Organizația "Save the Children" a remarcat o creștere abruptă în numărul de imigranți care vin pe mare în Italia, peste 10.000 de sirieni. Din păcate, nici aici nu sunt primiți cu brațele deschise și sunt supuși unor deparazitări severe, aproape inumane.

Cei mai puțin norocoși, rămași în Siria, trăiesc zilnic cu teama unei morți iminente. Cele două tabere aflate în conflict, rebelii și reprezentanții regimului sirian, nu țin cont de sexul sau vârsta oamenilor. Mai mult de atât, lunetiștilor li s-a părut atât de amuzantă uciderea copiiilor și a femeilor, încât au stabilit un joc al crimei, alegând o zonă diferită a corpului ca țintă în fiecare zi. „Într-o zi aveam pacienți care erau toți răniți în zona inghinală. Într-o altă zi, erau răniți în piept sau abdomen", povestea David Nott, un chirurg britanic aflat în Siria. Jocul ucigaș a mers atât de departe, încât la spital s-au prezentat șase femei însărcinate împușcate în uter, copiii fiind împușcați direct în cap.

Peste 11.000 de copii au fost uciși în Siria începând cu martie 2011. O parte dintre aceștia au fost omorâți cu arme chimice, alții au fost împușcați și unii dintre ei, printre care și bebeluși, au fost torturați înainte de a fi uciși. Băieții adolescenți însă sunt cel mai frecvent ținta acestor atacuri.

Copiii care supraviețuiesc nu sunt neapărat mai binecuvântați. Cei circa 2 milioane de copii sirieni, care au fost relocați, poartă rănile războiului cu ei acolo unde merg. Fiind martorii unei realități crude, care ar destabiliza psihic și un adult, ei suferă de tulburări de stres posttraumatic, rămânând într-o stare de hiperalertă continuă. „Copiii aceștia au văzut lucruri teribile, bombardamente, oameni urlând și oameni murind, și au simțit mirosul de sânge și fum", explică Alexandra Chen, specialist în traumă infantilă.

Unii dintre copiii refugiați în Iordania au transmis recent un mesaj lumii. Președintele World Vision, Richard Sterns, s-a întâlnit în luna noiembrie cu mai multe mii de copii din tabăra de refugiați. Deși mulțumitori pentru noul cămin, ei nu se simt acasă și suferă după ce au lăsat în Siria și după cei pierduți.

„Nu știu cum să încep sau de unde să încep. Ar trebui să încep să vorbesc despre țara mea sau să vorbesc despre copiii din țara mea iubită, Siria? Ar trebui să încep cu copiii care au fost uciși? Sau ar trebui să vorbesc despre copiii care au fost torturați în modurile cele mai groaznice? Ar trebui să vorbesc despre casa noastră care a ars sau să vorbesc despre camera mea, jucăriile mele sau caietele mele?", a spus Rahma, o fetiță de 9 ani.

În ciuda eforturilor depuse de organizații precum UNICEF, Mercy Corps, Save the Children etc., situația acestor copii rămâne foarte gravă. Tratativele de pace, mult așteptate și stabilite pentru a începe pe 22 ianuarie, nu promit mari schimbări. Președintele Bashar al Assad a declarat că nu cedează puterea politică, iar opoziția susține că nu va discuta despre pace dacă Assad nu va renunța la președinție. Așadar, acestor copii, pe care lumea pare să nu-i mai audă, nu le rămâne decât să-I spună lui Dumnezeu tot.

Sursa

Profeţia uitată a lui Ratzinger despre viitorul Bisericii

de Marco Bardazzi

O Biserică redimensionată, cu mult mai puţini adepţi, constrânsă să-şi abandoneze o parte din lăcaşurile de cult construite de-a lungul secolelor. O Biserică Catolică minoritară, puţin influentă în deciziile politice, irelevantă social, umilită şi constrânsă să „repornească de la origini”.

Dar şi o Biserică care, prin această „mare schimbare”, se va regăsi şi va renaşte „simplificată şi mai spirituală”. Este profeţia despre viitorul creştinismului pe care a făcut-o acum 40 de ani un tânăr teolog: Joseph Ratzinger. Redescoperirea acestei profeţii ne ajută să înţelegem mai bine retragerea lui Benedict al XVI-lea, deoarece încadrează gestul său surprinzător în lectura sa istorică.

Profeţia a fost făcută la finalul unor serii de lecţii radiofonice pe care profesorul de teologie Ratzinger le-a susţinut în 1969, într-un moment decisiv al vieţii sale şi al Bisericii. Erau anii tulburi ai contestării studenţeşti, ai călătoriei pe Lună, dar şi ai marilor dispute despre Conciliul Vatican II, care se încheiase de câţiva ani. Ratzinger a fost unul dintre protagoniştii conciliului.

Ca teolog, a fost izolat după ce nu a mai fost de acord părerea „progresiştilor” Küng, Schillebeeckx şi Rahner despre conciliu. În acea perioadă şi-a consolidat prietenia cu teologii Hans Urs von Balthasar şi Henri de Lubac, cu care va da viaţă unei noi reviste „Communio”. În această revistă vor scrie preoţi tineri „ratzingerieni”, astăzi toţi cardinali consideraţi „papabili” (potenţiali Papi) înainte de alegerea Papei Francisc: Angelo Scola, Christoph Schönborn şi Marc Ouellet.

În cinci discursuri puţin cunoscute – republicate cu ceva timp în urmă de Ignatius Press în volumul „Faith and the Future” – viitorul papă trasa încă din 1969 viziunea sa asupra viitorului omului şi a Bisericii. Mai ales în ultima lecţie, citită în ziua de Crăciun la microfonul radioului „Hessian Rundfunk”, a prevăzut viitorul Bisericii.

Ratzinger era convins că Biserica trăia o epocă asemănătoare celei ulterioare iluminismului şi Revoluţiei Franceze. „Ne aflăm în momentul unei cotituri imense în evoluţia speciei umane. Un moment pentru care trecerea de la Evul Mediu la timpurile moderne pare nesemnificativă”. Profesorul Ratzinger asemăna era actuală cu cea a Papei Pius al VI-lea, care a fost răpit de trupele Republicii franceze şi a murit în închisoare în 1799. Biserica se afla în conflict cu o forţă care dorea distrugerea ei pentru totdeauna. Bunurile ei şi cele ale ordinelor religioase fuseseră confiscate.

O situaţie nu cu mult diferită ar putea să se întâmple şi cu Biserica de astăzi, ameninţată, după cum spune Ratzinger, de tentaţia de a-i reduce pe preoţi la „asistenţi spirituali”, iar misiunea lor la o simplă prezenţă politică. „De la criza de astăzi”, spunea tânărul teolog, „va ieşi o Biserică care va pierde multe”.

Va deveni mică şi va trebui să plece aproape de la începuturi. Nu va mai fi capabilă să locuiască în clădirile pe care le-a construit în timpurile de prosperitate. O dată cu scăderea numărului credincioşilor, va pierde o mare parte din privilegiile sociale. Va reporni de la grupuri mici, de la mişcări bisericeşti şi de la o minoritate care va repune credinţa în mijlocul experienţei. „Va fi o Biserică mai spirituală, care nu-şi va aroga mandatul politic flirtând cu Stânga sau cu Dreapta. Va fi săracă şi va deveni Biserica săracilor”.

Ceea ce Ratzinger prevedea era „un proces lung, dar când tot travaliul va trece, va lua naştere o mare putere a unei Biserici mai spirituale şi mai simple”. În acel moment oamenii vor descoperi că trăiesc într-o lume „de singurătate inimaginabilă” şi că nu mai ţin cont de Dumnezeu, „vor descoperi oroarea sărăciei lor”.

Atunci şi doar atunci, încheia lecţia teologul Ratzinger, vor vedea „acea mică turmă de credincioşi ca fiind ceva total nou: vor descoperi acest lucru ca o speranţă pentru ei înşişi, răspunsul pe care l-au căutat în secret”.

Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:vaticaninsider.lastampa.it

Concubinajul, din ce în ce mai frecvent

Dacă până acum coabitarea sau concubinajul în cazul apariţiei unei sarcini era un tabu, acum este o tendinţă din ce în ce mai întâlnită, în timp ce numărul căsătoriilor din obligaţie scade.

Potrivit statisticilor autorităţilor americane, coabitarea a devenit cea mai bună şi acceptabilă soluţie pentru a da naştere unui copil sau pentru creşterea acestuia în afara căsătoriei. Concepţia de familie, ca fiind acea structură compusă din doi părinţi nu a dispărut, dar a devenit irelevant faptul că aceştia trebuie să fie căsătoriţi, notează hosted.ap.org.

În mod obişnuit, atunci când într-o pereche apărea o sarcină, cei doi erau oarecum obligaţi să se căsătorească, pentru a evita ruşinea lor şi a familiilor, dar în ultimii zece ani, această tendinţă s-a schimbat; căsătoriile din obligaţie au fost înlocuite de coabitarea din obligaţie. Potrivit demografilor care au studiat acest fenomen, stigmatul social în ceea ce priveşte sarcinile în afara căsătoriei tinde să dispară, iar ceea ce primează în prezent este factorul economic.

În România, concubinajul a devenit de asemenea, o alternativă puternică. Numărul celor care aleg să locuiască împreună fără a se căsători este în creştere, în timp ce numărul căsătoriilor descreşte în mod îngrijorător. Printre motivele acestei schimbări de tendinţă se pare că se află lipsa banilor, desconsiderarea importanței unui angajament legal, dar şi dorinţa de adaptare la modelul occidental, în care concubinajul este preferat. Românii adepţi ai acestui model sunt, în general, persoane cu vârste cuprinse între 22 şi 35 de ani, mai puţin religioase, cu studii superioare. Potrivit recensământului din anul 2002, aproape 1 milion de persoane trăiau în concubinaj. În anul 1993, 15% dintre copii proveneau din cupluri necăsătorite, iar în anul 2001, procentul acestora era de 26%. În acelaşi timp, numărul căsătoriilor a scăzut; în anul 2007, erau consemnate 9 căsătorii la o mie de locuitori, iar în anul 2011, se înregistrau doar 5,4 căsătorii la o mie de locuitori.

Un studiu realizat la Universitatea Cornell pe un eşantion de 1.700 de persoane, care a implicat monitorizarea unor cupluri căsătorite, a unor celibatari şi a unor persoane care trăiesc în concubinaj, a relevat faptul că persoanele căsătorite sunt mai sănătoase, mai fericite, mai longevive, suferă mai rar depresie şi au mai multă încredere în propria persoană. 

Sursa

„Anul Bibliei” – o inițiativă de promovare a valorilor morale

Primarul unui mic oraș din Texas a declarat 2014 ca „Anul Bibliei". Anunțul primarului din orașul Flower Mound a fost făcut la o reuniune a Consiliului orașului, unde edilul a explicat că dorește ca prin acest demers să încurajeze cetățenii orașului să citească întreaga Biblie pe parcursul întregului an.

Într-o declarație pentru postul local de televiziune KDFW, primarul Tom Hayden a afirmat că „moralitatea care a ajutat la construirea țării noastre se bazează pe valorile care se găsesc în Biblie. Și, în timp ce ne uităm la probleme, ne îndepărtăm de aceste valori. În micul meu oraș vreau să îi încurajez pe oameni să se întoarcă la aceste valori".

Hayden a menționat că a fost inspirat în parte de către o proclamație similară formulată în 1983 de către președintele Ronald Reagan, care, de asemenea, a declarat anul respectiv ca „Anul Bibliei". De altfel, Hayden l-a citat pe Reagan în timpul anunțul său și a indicat alți președinți care s-au remarcat prin susținerea fundamentelor biblice ale națiunii. „Vă rog să vă alăturați... în proclamarea 2014 ca anul Bibliei în Flower Mound, Texas și să încurajăm pe toți locuitorii să exploreze principiile și învățăturile Bibliei", a spus în încheiere celor prezenți.

Nu întâmplător primarul din Texas s-a raportat în cadrul discursului său la președintele Ronald Reagan, acesta fiind unul dintre liderii de la Casa Albă care a folosit cel mai mult retorica religioasă. Acest fapt este evidențiat chiar cu ocazia declarării „Anului Bibliei", în discursul prezidențial făcând referire și la alți președinți americani ce au avut aceleași preocupări religioase. „Mulți dintre cei mai importanți lideri ai țării noastre - printre ei, președinții Washington, Jackson, Lincoln și Wilson - au recunoscut influența Bibliei asupra dezvoltării țării noastre", a declarat Reagan cu acea ocazie. „Președintele Andrew Jackson s-a referit la Biblie ca nu mai puțin decât „stânca pe care Republica noastră se odihnește", a continuat Ronald Reagan (discursul complet aici).

Proclamația din anul 1983 a mai fost urmată de alte inițiative, nu întotdeauna de succes. Astfel, Congresmanul american Paul Broun a introdus o rezoluție în Congresul de la Washington prin care îi solicita președintelui Barack Obama să declare 2010 ca „Anul Bibliei", informează FoxNews. În plus, Broun, susținut și de alți parlamentari solicita și formularea unei proclamații care să le ceară cetățenilor de toate religiile „să redescopere și să aplice mesajul de neprețuit și veșnic al Sfintei Scripturi, care a influențat și conturat profund Statele Unite și forma sa extraordinară de guvernare".

Mult mai de efect au fost, însă, inițiativele regionale sau locale. Astfel, Parlamentarii din Pennsylvania au adoptat în unanimitate o rezoluție care a declarat, anul 2012, „Anul Bibliei". Rezoluția a confirmat că Biblia nu numai că a fost o parte importantă a istoriei Americii, dar că în momente dificile, cum este cel din prezent, există o „necesitate națională de a studia și aplica învățăturile Sfintelor Scripturi".

Nici opoziția față de asemenea demersuri nu a lipsit. Astfel, procurorul Christopher Conner a respins rezoluția parlamentarilor pe motiv că aceasta promovează „exclusivismul și prozelitismul", constituind și „o risipă de resurse legislative". În justificarea deciziei sale, Conner a precizat că „aceste resurse ar trebui să fie mai bine utilizate în eforturi legislative semnificative în beneficiul tuturor cetățenilor, indiferent de convingerile lor religioase".

Opiniile diferite cu privire la asemenea inițiative sunt circumscrise, de fapt, unei divizări nu doar sociale, ci și geografice, a societății americane cu privire la atitudinea față de religie. Astfel, conform unui sondaj Gallup din 2012, deși circa 40% dintre americani se declară religioși, iar 32% afirmă că nu au nicio religie, aceștia nu sunt repartizați uniform. Cei mai religioși sunt locuitorii din statele sudice, regiune care descrie faimoasa „Centură a Bibliei" (Bible Belt), Mississippi și Utah fiind considerate ca cele mai religioase state americane. Eșecurile sau succesele inițiativelor americanilor cu privire la anumite probleme religioase trebuie raportate și la aceste repere pentru a înțelege un demers ca acesta din Texas, un stat situat, de asemenea, în Bible Belt.

De asemenea, trebuie luat în considerare și specificul denominațional atunci când se analizează succesul unor inițiative cu specific religios. De exemplu, un „An al Bibliei" în spațiul românesc nu a avut un caracter național, ci doar denominațional (biserica catolică) sau regional ( Anul Bibliei de la Oradea). În privința ultimului eveniment, preotul reformat Palfi Jozsef, inițiatorul proiectului, a declarat că „în Anul Bibliei, sper ca evenimentul să contribuie la întărirea coeziunii, a spiritualității comune, la înțelegerea și acceptarea reciprocă. Convingerea mea este că ... avem nevoie de programe de acest fel, în care mai multe națiuni, mai multe confesiuni, chiar religii se întâlnesc în jurul unei valori specifice și comune - Sfânta Scriptură."

Sursa