Papa
Francisc l-a primit în audiență privată pe cardinalul Angelo Amato,
prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților și a autorizat
Congregația la promulgarea decretului privind beatificarea papei Paul al
VI-lea. Ceremonia va avea loc pe 19 octombrie 2014 în Piața Sf. Petru.
Minunea care a avut loc prin mijlocirea rugăciunilor papei Paul al VI-lea are în vedere vindecarea inexplicabilă a unui copil încă nenăscut care era în pericol de moarte sau de a rămâne cu malformații grave. Faptul ieșit din comun aduce aminte de efortul papei Paul al VI-lea depus în favoarea vieții și împotriva avortului și a contracepției, eforturi concretizate în mod special în enciclica ”Humanae Vitae”. Poziția doctrinară a Sfântului Părinte a trezit nenumărate critici la vremea respectivă.
Pr. Antonio Marrazzo, postulatorul cauzei de beatificare a papei Paul al VI-lea a declarat pentru Radio Vatican:
”Până la sfârșitul vieții el obișnuia să spună: «Nu-mi pare rău niciodată de ceea ce am făcut, de ceea ce am scris». Enciclica sa a fost citită în mod reductiv. El dorea să fie enciclica despre iubirea conjugală, drept care discursul este mult mai amplu, numai că mai târziu, din partea unora, a fost citită în mod unilateral. Eu sunt convins că intenția sa era ca, pe de o parte, să păstreze continuitatea patrimoniului doctrinal al Bisericii, iar pe de alta, să vină în întâmpinarea a ceea ce constituie valoarea realității conjugale a familiei, a urgențelor care se prezentau în lumea modernă. Evident, în fața anumitor lucruri vor fi mereu unii care sunt de acord și alții care nu sunt de acord. Paul al VI-lea era îndurerat mai mult din cauza violenței cu care unii au răspuns la enciclica sa. Dar nu a fost tulburat mai mult decât era cazul: el știa că urmează voința lui Dumnezeu în respectivul moment istoric și a mers până la capăt”.
Paul al VI-lea a avut îndatorirea grea de a conduce Biserica într-o vreme foarte complexă, în care se manifestau contestații din interiorul și din afara Bisericii.
”El a trăit acest context și a încercat să gestioneze situația cu un mare echilibru. El nu a trădat patrimoniul Bisericii, nici în domeniul dogmatic, nici moral sau pastoral. Uneori, în opinia unor observatori, a lăsat impresia unui papă afectat, marcat de îndoieli, conflictual în interiorul său. Nu este adevărat. Din documentația pe care am analizat-o iese la iveală, în schimb, o persoană care trăia toate acestea cu speranță. El a căutat mereu un echilibru între lucruri, a dorit să fie un punct ferm, să aibă acel cuvânt clar care aducea aminte de valorile absolute, de Dumnezeu și de om, de adevărul despre Dumnezeu și despre om”.
Paul al VI-lea încheia Conciliul Ecumenic Vatican II în 1965 cu expresia unei simpatii imense față de lumea modernă. A fost definit ”omul dialogului”. Observă, mai departe, postulatorul cauzei de beatificare:
”Cred că din scrierile lui este evident acest lucru. Punctul culminant al acestei realități îl avem în enciclica sa Populorum Progressio. El ținea nespus de mult la progresul omului, al unui om care a exploatat din plin, a folosit inteligența sa ca posibilitate și a împărtășit cu ceilalți darurile pe care le-a avut. Din acest punct de vedere trebuie să citim discursul său în privința modernității. Nu este ceva care trădează trecutul. Eu cred că în această privință rămâne mereu în picioare întreaga activitate a papei Paul al VI-lea, bazată pe aspirația de a aduce mereu aminte că există un principiu fundamental, și anume, că omul este o valoare”.
Paul al VI-lea avea un caracter diferit față de predecesorul său Sf. Ioan al XXIII-lea și de succesorul său, Sf. Ioan Paul al II-lea. Credeți că poporul creștin îl cunoaște și îl iubește îndeajuns sau că trebuie să se apropie mai mult? Încheie pr. Antonio Marrazzo, postulatorul cauzei de beatificare a papei Paul al VI-lea: ”Mai mult decât de o apropiere, aș vorbi mai degrabă de necesitatea de a-l redescoperi dintr-o perspectivă justă. Se vorbește mai puțin despre el, dar din ceea ce am văzut, amintirea lui e vie și chiar destul de evidentă. În cei șapte ani în care am fost postulatorul cauzei sale de beatificare, mulți dintre cei pe care i-am întâlnit îmi spuneau deseori: «Fă în așa fel încât să fie proclamat Fericit!», ca și cum totul depindea numai de mine... Avem nevoie să-l redescoperim pe Paul al VI-lea: avem nevoie să redescoperim acea perioadă istorică în care el a trăit și, mai mult decât altele, să înțelegem mai bine și pe deplin astăzi, după atâta timp - deci cu o mai mare luciditate - valoarea pontificatului său. În această privință pot să spun că este deseori invocat în rugăciune pentru a primi haruri speciale, pentru rezolvarea problemelor, etc. Am putea spune că are o faimă de sfințenie mai liniștită, dar nicidecum uitată. Paul al VI-lea nu a fost uitat, el este încă un reper foarte puternic”.
Cu ocazia aceleiași audiențe, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților la promulgarea decretului relativ la beatificarea venerabilului Alois Caburlotto, preot diecezan, fondatorul Institutului «Fiicele Sfântului Iosif». Născut la Venezia pe 7 iunie 1817, a murit în același oraș italian la 9 iulie 1897.
De asemenea, au fost recunoscute virtuțile eroice ale următorilor Slujitori ai lui Dumnezeu, drept care de acum vor fi cinstiți cu titlul de Venerabili, Giacomo Abbondo, preot diecezan (Italia, 1720-1788), Jacinto Alegre Pujals, preot din Societatea lui Isus (Spania, 1874-1930) și Caroline Barbara Colchen Carré de Malberg, mamă de familie (Franța, 1829-1891).
Minunea care a avut loc prin mijlocirea rugăciunilor papei Paul al VI-lea are în vedere vindecarea inexplicabilă a unui copil încă nenăscut care era în pericol de moarte sau de a rămâne cu malformații grave. Faptul ieșit din comun aduce aminte de efortul papei Paul al VI-lea depus în favoarea vieții și împotriva avortului și a contracepției, eforturi concretizate în mod special în enciclica ”Humanae Vitae”. Poziția doctrinară a Sfântului Părinte a trezit nenumărate critici la vremea respectivă.
Pr. Antonio Marrazzo, postulatorul cauzei de beatificare a papei Paul al VI-lea a declarat pentru Radio Vatican:
”Până la sfârșitul vieții el obișnuia să spună: «Nu-mi pare rău niciodată de ceea ce am făcut, de ceea ce am scris». Enciclica sa a fost citită în mod reductiv. El dorea să fie enciclica despre iubirea conjugală, drept care discursul este mult mai amplu, numai că mai târziu, din partea unora, a fost citită în mod unilateral. Eu sunt convins că intenția sa era ca, pe de o parte, să păstreze continuitatea patrimoniului doctrinal al Bisericii, iar pe de alta, să vină în întâmpinarea a ceea ce constituie valoarea realității conjugale a familiei, a urgențelor care se prezentau în lumea modernă. Evident, în fața anumitor lucruri vor fi mereu unii care sunt de acord și alții care nu sunt de acord. Paul al VI-lea era îndurerat mai mult din cauza violenței cu care unii au răspuns la enciclica sa. Dar nu a fost tulburat mai mult decât era cazul: el știa că urmează voința lui Dumnezeu în respectivul moment istoric și a mers până la capăt”.
Paul al VI-lea a avut îndatorirea grea de a conduce Biserica într-o vreme foarte complexă, în care se manifestau contestații din interiorul și din afara Bisericii.
”El a trăit acest context și a încercat să gestioneze situația cu un mare echilibru. El nu a trădat patrimoniul Bisericii, nici în domeniul dogmatic, nici moral sau pastoral. Uneori, în opinia unor observatori, a lăsat impresia unui papă afectat, marcat de îndoieli, conflictual în interiorul său. Nu este adevărat. Din documentația pe care am analizat-o iese la iveală, în schimb, o persoană care trăia toate acestea cu speranță. El a căutat mereu un echilibru între lucruri, a dorit să fie un punct ferm, să aibă acel cuvânt clar care aducea aminte de valorile absolute, de Dumnezeu și de om, de adevărul despre Dumnezeu și despre om”.
Paul al VI-lea încheia Conciliul Ecumenic Vatican II în 1965 cu expresia unei simpatii imense față de lumea modernă. A fost definit ”omul dialogului”. Observă, mai departe, postulatorul cauzei de beatificare:
”Cred că din scrierile lui este evident acest lucru. Punctul culminant al acestei realități îl avem în enciclica sa Populorum Progressio. El ținea nespus de mult la progresul omului, al unui om care a exploatat din plin, a folosit inteligența sa ca posibilitate și a împărtășit cu ceilalți darurile pe care le-a avut. Din acest punct de vedere trebuie să citim discursul său în privința modernității. Nu este ceva care trădează trecutul. Eu cred că în această privință rămâne mereu în picioare întreaga activitate a papei Paul al VI-lea, bazată pe aspirația de a aduce mereu aminte că există un principiu fundamental, și anume, că omul este o valoare”.
Paul al VI-lea avea un caracter diferit față de predecesorul său Sf. Ioan al XXIII-lea și de succesorul său, Sf. Ioan Paul al II-lea. Credeți că poporul creștin îl cunoaște și îl iubește îndeajuns sau că trebuie să se apropie mai mult? Încheie pr. Antonio Marrazzo, postulatorul cauzei de beatificare a papei Paul al VI-lea: ”Mai mult decât de o apropiere, aș vorbi mai degrabă de necesitatea de a-l redescoperi dintr-o perspectivă justă. Se vorbește mai puțin despre el, dar din ceea ce am văzut, amintirea lui e vie și chiar destul de evidentă. În cei șapte ani în care am fost postulatorul cauzei sale de beatificare, mulți dintre cei pe care i-am întâlnit îmi spuneau deseori: «Fă în așa fel încât să fie proclamat Fericit!», ca și cum totul depindea numai de mine... Avem nevoie să-l redescoperim pe Paul al VI-lea: avem nevoie să redescoperim acea perioadă istorică în care el a trăit și, mai mult decât altele, să înțelegem mai bine și pe deplin astăzi, după atâta timp - deci cu o mai mare luciditate - valoarea pontificatului său. În această privință pot să spun că este deseori invocat în rugăciune pentru a primi haruri speciale, pentru rezolvarea problemelor, etc. Am putea spune că are o faimă de sfințenie mai liniștită, dar nicidecum uitată. Paul al VI-lea nu a fost uitat, el este încă un reper foarte puternic”.
Cu ocazia aceleiași audiențe, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților la promulgarea decretului relativ la beatificarea venerabilului Alois Caburlotto, preot diecezan, fondatorul Institutului «Fiicele Sfântului Iosif». Născut la Venezia pe 7 iunie 1817, a murit în același oraș italian la 9 iulie 1897.
De asemenea, au fost recunoscute virtuțile eroice ale următorilor Slujitori ai lui Dumnezeu, drept care de acum vor fi cinstiți cu titlul de Venerabili, Giacomo Abbondo, preot diecezan (Italia, 1720-1788), Jacinto Alegre Pujals, preot din Societatea lui Isus (Spania, 1874-1930) și Caroline Barbara Colchen Carré de Malberg, mamă de familie (Franța, 1829-1891).
Sursa:ro.radiovaticana.va
