Un text scris în martie, despre o piesă care, pe plan spiritual, m-a demolat. Încă nu am găsit puterea de a merge din nou la teatru, iar filmele îmi sunt și ele, încă, străine. O învățătură utilă tuturor celor ce caută cu seninătate relația dintre religie și cultură, „semințele Revelației”, „pe Hristos cosmic și transistoric”; în general, spiritelor naive post-Vatican II care spun că „lumea dictează agenda Bisericii”, ignorând faptul că lumea a fost demult condamnată de lemnul Crucii.
Nimeni și nimic, în afara Bibliei, Tradiției și Magisteriului, nu merită încrederea noastră deplină. Orice gând, orice operă, orice persoană trebuie să primească o singură întrebare: aduci tu oare Crucea Domnului? Dacă da, vino să ne veselim împreună. Dacă nu, dispari din fața mea, din viața mea, căci în spatele tău e diavolul.
LiterNet.ro, martie 2014.
La mii de ani după dispariția vieții pe pământ, e frig și pustiu în univers, luminile sunt apariții false, iar „sufletul lumii”, care cuprinde în sine toate viețile care au existat vreodată, de la viermi până la oameni, își cântă lugubru singurătatea, pregătindu-se de lupta cu diavolul, stăpânul materiei. El așteaptă vremea în care materia și spiritul se vor contopi armonios și peste toate va domni voința universală, dar numai atunci când „Luna, Pământul și chiar luminosul Sirius vor fi deja praf și pulbere.” E un amestec straniu de gnosticism, Schopenhauer, materialism, panteism, nihilism (interșanjabile, în fond) în această „piesă-în-piesă” imaginată de Cehov în „Pescărușul”. Dar deși e învăluită într-un context ironic-amuzant – tânărul Treplev își prezintă creația „nouă” în fața mamei sale, Irina Arkadievna și a amantului acesteia, scriitorul de succes Trigorin, trezind doar șoc, râsete și uluială – ea nu are cum să nu-ți dea fiori. Citate din nou de aceeași actriță după câțiva ani în care s-a distrus sufletește, în pragul dispariției – imaginate de regizorul Claudiu Goga ca o moarte fizică, dar spiritul piesei oricum mergea către moartea ei sufletească – ele sunt printre ultimele ecouri ale unei povești pe care umbra morții o urmărește atent, feroce, până când se înstăpânește asupra ei. Cehov, dialogând de la distanță cu Hamlet-ul lui Shakespeare, cu același motiv al piesei-în-piesă, știe câtă forță evocatoare au teatrul, povestea, splendoarea estetică și imaginează această scenă ca semn al unor vieți, al unei epoci, ca prevestire. Ca un clown care, printre multe lucruri bizare și incoerente, îți spune ceva care te zguduie, ca cerșetorul bătrân care, scoțându-și pălăria și salutându-l politicos pe Nicolae Steinhardt, îl face pe acesta din urmă să izbucnească în plâns „ca nebunul, în plină stradă”, această piesă a personajului Treplev scoate la iveală adevăruri neliniștitoare.
Apoi aflăm despre motivul pescărușului, despre Nina, tânăra entuziastă, visătoare, îndrăgostită de frământatul Treplev, ce aspiră la o carieră de actriță și simte o atracție misterioasă față de lacul lângă care are loc toată acțiunea. „Dar pe mine mă atrage lacul acesta ca pe un pescăruș…” Și adaugă, adresându-se lui Treplev: „Sufletul mi-e plin de tine.” Tragicul cehovian e pus în mișcare, rotițele devenirii se mișcă implacabil. Motivul pescărușului apare astfel ca unul dintre cele mai înduioșătoare strigăte ale culturii europene, amestecând în sine noblețea și mizeria, luminile și umbrele condiției umane. Nina e atrasă de un loc ce se va dovedi a fi mormântul său sufletesc; e un sentiment complex în care iubirea firavă față de Treplev, fascinația față de misterul minții sale creative și ambiția egolatră a carierei și gloriei alcătuiesc o fatalitate pe care doar un discernământ atent o poate descoperi.
Oscilația permanentă cer-pământ a pescărușului, caracterul său nici sedentar, nici migrator, frumusețea penajului și istețimea sa oportunistă – ce anume din acestea să-l fi inspirat pe Cehov? Astrofizicienii vorbesc despre singularități, fenomene spațio-temporale în care legile universului nu par a se aplica, zone ale imprevizibilului și misterului. Avem în față o veritabilă singularitate artistică, un simplu motiv de o adâncime abisală și care se deschide mereu către noi sensuri. Nina se îndrăgostește de Trigorin, scriitorul de succes, amantul mamei lui Treplev: el este nu doar un bărbat seducător, „un artist”, ci și promisiunea unei cariere strălucite, „în luminile rampei”. Pescărușul, un simplu animal ghidat de instinct, e acum figura atracției erotice, dorinței de putere și faimă.
Dar el este și figura victimei. Treplev omoară unul și îl pune la picioarele Ninei, spunând că așa se va omorî și el într-o zi. Aflând despre aceasta, Trigorin are intuiția unei posibile povestiri: despre o fată ca Nina, atrasă de lac ca un pescăruș, fericită, și pe care într-o zi cineva o nimicește „din lipsă de altceva”, ca pe acel pescăruș. Răul care lovește fără explicații, fără discriminare e probabil una dintre marile intuiții cehoviene în această piesă și încă un fior care traversează creația artistică europeană înainte de catastrofa secolului XX.
Pescărușul devine în final simbolul asumării fataliste, otrăvite a propriilor limite, capitularea în fața viciului, deliciul secret al ratării și privirea disperată către o moarte văzută ca izbăvire. Epilogul Ninei este astfel marcat de repetarea obsesivă a declarației: „Eu sunt un pescăruș”. Ea înseamnă starea sa de permanentă migrație, lipsa acelei case pe care o exaltă Turgheniev („Ferice de‐acela care‐n astfel de nopți are un acoperiş şi‐un colțişor cald”), neliniștea. Povestea Ninei apare astfel ca trecerea de la căutarea unui infinit bun – iubirea și arta – la cea a unui infinit rău, care se maschează abil cu succesul și pasiunea erotică dar care ascunde, de fapt, moartea, deci negarea infinitului. Ea întruchipează astfel o stare căzută, în care neliniștea augustiniană care definește aspirația creștinului către un infinit nu doar bun, ci și frumos, se transformă în ceva cu semn opus, o imagine în care culorile s-au inversat: ea este acum un mort-viu care cutreieră acest pământ fără a găsi o casă, suflet distrus care nu mai crede în iubire, frumos, bine; mai important, ea e cineva care nu se mai lasă iubit, neacceptând nici căința, nici iertarea. Regizorul Claudiu Goga are probabil intuiția corectă văzând în cuvintele ei despre faptul că importantă nu e strălucirea carierei, ci „puterea noastră de a îndura” și „să știi să-ți porți crucea” doar un ecou fals, iar actrița Anca Dumitra le rostește cu o înverșunare stranie, ca scoasă din minți.
E prea târziu în lumea lui Cehov. Peste greșelile pescărușului-Nina, atras de cer și lacul minunat dar găsind, tocmai în această atracție, moarte, se ridică umbra unui rău feroce, care o ucide fără explicații și pustiește interior și celelalte personaje. Pe un plan mai larg se ridică verdictul din piesa stângace a lui Treplev: totul se îndreaptă spre moarte, într-un duel cosmic în care doi frați gemeni, diavolul și spiritul universal, joacă teatru, se prefac că se luptă până la un moment în care se vor contopi. La mii de ani după ce toate se vor fi terminat, e atât de frig în lumea populată doar de această stranie Voință. Lumea deschisă de sfârșitul creștinismului european spune, precum diavolul în piesa celor de la Rolling Stones: Pleased to meet you, I hope you get my name. Și care este numele? După gust, în funcție de gradul secetei spirituale și intelectuale: imperativul categoric, Lucrul-în-sine, Spiritul, Conștiința absolută, Voința universală, „zeii”, materia. Vraja necesității, promisiunea unui epilog impersonal, o forță vagă în care ne vom pierde cu toții și care va înghiți cu indiferență măreția și păcatul, șoptesc în urechea celui care încă nu s-a lămurit ce este lumea: ești doar un pescăruș. Repetă-ți acest lucru, bucură-te de el, cântă-ți condiția limitată în opere de artă, iubiri disperate și conferințe de filosofie: sunt doar un pescăruș… ce pot să fac? Repetă mult, cu voluptate, acest lucru, căci tare bine mai e să n-ai nici libertate, nici speranță. Iar apoi vei muri.
Sursa:alinvara.wordpress.com
