Lev Tostoi, născut în 1828 şi decedat în 1910, a fost un membru al nobilimii ruse, provenind dintr-o familie care deţinea o vastă proprietate şi sute de iobagi. Viaţa tânărului Tolstoi a fost una zbuciumată, violentă.

„Am ucis oameni în războaie şi am provocat oameni la duel pentru a-i ucide. Am pierdut la cărţi, am trăit pe spinarea ţăranilor şi, mai mult decât atât, i-am pedepsit, am trăit în destrăbălare şi am dezamăgit oameni … aşa am trăit timp de 10 ani”, mărturisea autorul.

Însă, încet-încet, a găsit puterea de a se desprinde de acest stil de viaţă decadent şi chiar de mediul său aristocratic, adoptând un stil de viaţă care i-a şocat pe semenii săi.

În acest articol – scris de autorul Roman Krznaric pentru BBC şi tradus de greatnews.ro – încercăm să învăţăm câte ceva din experienţele de viaţă ale marelui Tolstoi:

1. Una dintre marile calităţi ale lui Tolstoi a fost cea de a învăţa întotdeauna din noile experienţe. Oribila vărsare de sânge la care a asistat în timpul Războiului Crimeei în anii ’50 ai secolului al XIX-lea l-a transformat într-un pacifist convins. În 1857, după ce a asistat la o ghilotinare în Paris – scriitorul nu a putut uita niciodată imaginea capului cazut în ladă, după execuţie – Tolstoi a devenit un oponent al statului şi al legilor, crezând că guvernele nu sunt doar brutale, ci şi aservite intereselor celor bogaţi şi puternici. „Statul este o conspiraţie”, îi scria Tolstoi unui prieten. „Astfel stând lucrurile, nu voi mai servi niciun guvern, nicăieri”.

2. Tolstoi a arătat o neobişnuită capacitate de a se pune în piele altora şi de a empatiza cu nevoile acelor persoane. În anii ’60 ai secolului al XIX-lea, Tolstoi a început să poarte haine ţărăneşti şi să lucreze cot la cot cu ţăranii de pe domeniul său. Nu se dădea înapoi de la aratul câmpului cu boii sau de la repararea caselor familiilor de ţărani. Tolstoi iubea compania ţăranilor şi, în general, a oamenilor modeşti, evitând pe cât posibil elitele literare şi aristocraţii din marile oraşe. Tolstoi era convins că nu poţi înţelege cu adevărat vieţile oamenilor decât dacă ajungi să trăieşti precum acei oameni.

3. Tolstoi nu putea asista nepăsător la suferinţele celor din jurul său. În 1873, după un an agricol absolut dezastruos, Tolstoi a întrerupt lucrul la cel mai cunoscut roman al său, „Anna Karenina” pentru a-i ajuta pe cei care sufereau de foamete. „Nu pot părăsi creaturi vii pentru a mă dedica unora imaginare”, îi spunea Tolstoi unei rude. Prietenii şi familia au crezut că scriitorul este în pragul nebuniei, Tolstoi nescriind nimic timp de un an. A repetat experienţa 18 ani mai târziu, când nu a ezitat să îşi dedice doi ani din viaţă pentru ajutorarea celor năpăstuiţi. A trudit în bucătării şi şi-a folosit timpul liber pentru strângerea de fonduri.

4. În urma unei căderi nervoase de la sfârşitul anilor 1870, Tolstoi a respins orice instituţie religioasă, inclusiv Biserica Ortodoxă. Scriitorul a adoptat un crez creştin revoluţionar, bazat pe austeritatea spirituală şi materială. S-a lăsat de băut şi de fumat şi a devenit vegetarian. A inspirat, de asemenea, crearea unor comunităţi utopice, bazate pe o viaţă simplă şi auto-suficientă, unde proprietatea se afla la comun. Aceste comunităţi s-au răspândit pe Glob, iar Gandhi a descoperit, în 1910, un ashram numit „Ferma Tolstoi”.

5. Această nouă viaţă, bazată pe simplitate, nu a fost însă şi una lipsită de eforturi şi contradicţii. Tolstoi a fost mereu un „apostol” al dragostei universale, însă se certa constant cu soţia. Mai mult, Tolstoi, omul care le vorbea tuturor despre valoarea egalităţii, nu a fost niciodată în stare să renunţe total la averea sa şi la stilul său de viaţă privilegiat. A trăit până la adânci bătrâneţi într-o casă uriaşă, slujit de servitori. Dar, la începutul anilor 1890, a renunţat, împotriva voinţei familiei sale, la drepturile de autor pentru o mare parte din opera sa. Astfel, a „irosit” o importantă avere. Având în vedere poziţia privilegiată din care şi-a început viaţa, transformarea sa personală, chiar dacă nu completă, merită toată admiraţia noastră.

6. Tolstoi a spus întotdeauna că găsirea unui echilibru între minte şi trup este o parte esenţială a unui proces creativ. Se întâmpla adesea să lase peniţa jos pentru a merge cu caii la arat, pe câmp. Pe peretele din faţa biroului său se aflau mereu o coasă şi un ferăstrău. În ultimii săi ani de viaţă, vizitorii erau uimiţi să îl descopere pe celebrul scriitor lucrând la o nouă pereche de cizme.

7. Dar lecţia de viaţă esenţială pentru care ne-o predă Tolstoi este că cel mai bun mod de a lupta cu propriile concepţii şi prejudecăţi este prin a ne înconjura de oameni ale căror păreri şi stiluri de viaţă diferă semnificativ de ale noastre. Adevărata provocare pentru om – atât pentru contemporanii lui Tolstoi cât şi pentru oamenii de astăzi – este de a-şi întinde aripile conversaţionale şi de a petrece un timp alături de cei ale căror valori şi experienţe contrastează cu ale sale. Misiunea noastră, ne-ar sfătui Tolstoi, este de a călători cât mai mult dincolo de perimetrul cercului nostru.

Sursa

O adolescenta din Polonia s-a trezit in timpul unei operatii pe creier. Ce i-a intrebat pe chirurgi

O adolescenta din Polonia s-a trezit in timpul unei operatii pe creier si a inceput sa vorbeasca cu chirurgii despre pisici si felul in care decurgea interventia.

Iga Jasica, 19 ani, era in timpul operatiei de extirpare a unei tumori canceroase din interiorul craniului la un spital din Katowice, din sud-vestul Poloniei, cand s-a intamplat incidentul. Neurochirurgii i-au inlaturat partea de sus a craniului si se aflau in cursul procesului de inlaturare a tumorii cand Iga s-a trezit dintr-o data, relateazaDaily Mail.

Dar, in loc sa se panicheze sau sa planga de durere, Iga a inceput sa vorbeasca cu doctorii foarte calma si i-a intrebat cum decurge operatia. Medicii au spus ca ea nu putea sa vada si sa simta nimic din ceea ce i se intampla si nu-si explica cum a fost posibil ca ea sa se trezeasca si sa-si recape cunostinta.

Chirurgii spun ca este neobisnuit ca un pacient sa-si revina in timpul unei operatii, mai ales cand este vorba de o interventie pe creier si acum incearca sa afle daca anestezia a fost facuta corect.

Dupa operatie, Iga a spus: "Nu pot sa-mi amintesc mare lucru, dar doctorii mi-au spus ca au vorbit cu mine despre pisici, pe care eu le iubesc. Am pierdut Craciunul din cauza acestei operatii, insa este cel mai bun cadou pe care as fi putut sa-l primesc si acum ma simt minunat".

Sursa

Romanii sunt printre cei mai nefericiti oameni din lume. Surpriza de pe primul loc al clasamentului

Romania se situeaza pe ultimele pozitii intr-un top in care sunt prezentate tarile in care oamenii se simt foarte fericiti, clasamentul fiind obtinut in urma unui studiu realizat in 65 de state ale lumii.

Studiul realizat de WIN/ Gallup International, pentru finalul anului 2014, arata ca 70% dintre respondenti sunt mai fericiti, ceea ce inseamna o crestere cu 10% fata de 2013, potrivit Mediafax.

Studiul a fost realizat pe un esantion de 64.000 de persoane din 65 de tari, dintre care doar 6% s-au declarat nefericite, in comparatie cu anul 2013, cand au fost 12%. In schimb, procentul persoanelor care nu se simt nici fericite, nici nefericite a ramas constant: 23% fata de 26% in 2013. De asemenea, in urma studiului s-a constatat ca persoanele care locuiesc in tari subdezvoltate sunt mult mai fericite decat cele care traiesc in state dezvoltate. Astfel, a rezultat ca Africa este cea mai fericita regiune, cu 83 de procente, urmata de Asia, cu 77 de procente.

Fiji este tara in care oamenii sunt cei mai fericiti. Astfel, Fiji se situeaza pe primul loc, 93% dintre persoanele participante la studiu spunand ca sunt fericite sau foarte fericite. Pe locul al doilea, se situeaza Columbia, cu 90%, urmata de Nigeria, cu 89%, pe locul al treilea. Arabia Saudita ocupa pozitia a patra, cu 87%, urmata de Filipine, cu 86%. Pe de alta parte, la nivel european, Grecia este tara in care locuitorii se simt foarte nefericiti, doar un sfert dintre respondenti declarand ca sunt fericiti. In schimb, Irak a fost declarata, la nivel global, tara in care oamenii sunt cei mai nefericiti, doar 31% dintre participantii la studiu spunand ca se simt fericiti.

Pe ultimele pozitii ale acestui top se claseaza si Bulgaria (32% persoane fericite), Hong Kong (39% persoane nefericite) si Italia, Romania si Serbia (41% persoane fericite). De asemenea, o perspectiva globala a studiului arata ca aproximativ jumatate dintre respondenti (53%) sunt de parere ca 2015 va fi un an mai bun decat 2014, Africa (75%) si Asia (63) fiind regiunile cele mai optimiste in ceea ce priveste anul care tocmai a inceput.

Sursa

Anul 2014 al papei Francisc

Anul 2014 a fost un alt an foarte intens pentru papa Francisc: sunt multe evenimente importante, dar ceea ce rămâne mai imprimat în inimi sunt probabil imaginile zilnice ale papei în mijlocul oamenilor, îmbrăţişările persoanelor, îndeosebi ale copiilor şi bolnavilor. Pentru un bilanţ al acestui an de pontificat, pornind de la cele cinci călătorii internaţionale, Ţara Sfântă, Coreea, Albania, Strasbourg şi Turcia, iată interviul directorului Sălii de Presă vaticane, părintele Federico Lombardi, acordat la Radio Vatican lui Sergio Centofanti:

Călătorii internaţionale

R. - Există foarte multe lucruri care s-ar putea spune. Eu aş vrea să amintesc înainte de toate că este frumos că şi papa Francisc a putut să facă o călătorie în Ţara Sfântă, ca predecesorii săi, pentru că este mereu un pic a ne întoarce la rădăcinile credinţei noastre, la rădăcinile creştinismului, la locurile istoriei mântuirii, şi asta are o putere simbolică şi spirituală formidabilă. Îmi amintesc de momentele în care papa, emoţionat, era pe malurile Iordanului, la locurile Botezului, desigur în Sfântul Mormânt, şi aşa mai departe. Deci, sunt lucruri fundamentale pentru credinţa noastră şi este corect ca papa, în numele nostru al tuturor, să se poată întoarce şi la acele locuri pentru a ne aminti de unde venim, misterul întâlnirii lui Cristos cu omenirea. Însă, există atâtea alte aspecte pe care aceste călătorii le-au atins. Aş vrea să amintesc aspectul ecumenismului: fie întâlnirea la Ierusalim, fie întâlnirea apoi la Constantinopol cu patriarhul Bartolomeu, exprimă cât este de intensă această prietenie, acest raport personal pe care papa Francisc l-a stabilit cu primul dintre patriarhii ortodoxiei şi cum acest lucru este un semn de speranţă pentru viitorul nostru drum ecumenic. Foarte importantă este frontiera Asiei: papa în acest an a călătorit spre Coreea şi peste câteva săptămâni călătoreşte spre Sri Lanka şi Filipine. Predecesorul său n-a putut să meargă în Asia. Aceste mari călătorii ale papei Francisc exprimă o atenţie reînnoită a Bisericii faţă de această porţiune predominantă a omenirii de astăzi şi de mâine, şi dintr-un punct de vedere demografic, de prezenţă umană impresionantă din punct de vedere al dimensiunilor şi al dinamicii sale şi, pentru Biserică, un teren nemărginit de evanghelizare, de vestire a Evangheliei în situaţii culturale, sociale, politice foarte diferite, adesea foarte dificile. Deci, este una dintre marile frontiere ale Bisericii din timpul nostru şi papa Francisc ne-o arată cu aceste călătorii ale sale entuziasmante. Nu trebuie neglijată nici dimensiunea europeană: a fost o călătorie foarte scurtă în Albania, însă semnificativă şi aceasta prin faptul că papa doreşte să plece mai mult de la periferii pentru a ajunge la inima continentului. Însă după aceea, papa a mers şi la Strasbourg: călătorie foarte scurtă dar fundamentală, pentru că a dat - aş vrea să spun în sfârşit, probabil - papei ocazia de a face un discurs pentru Europa, pentru ţările europene şi pentru continent, un discurs amplu, un discurs articulat, complet de atâtea perspective, care într-un fel - pentru papa care vine din afara Europei - era foarte aşteptat. Şi acum rămâne un punct de referinţă pentru atâtea alte intervenţii pe care el le va putea face pentru fiecare popor sau în atâtea situaţii care se referă la continentul nostru. Un mic amănunt pe care aş vrea să-l amintesc din aceste călătorii este dimensiunea martiriului: fie în Coreea, unde istoria Bisericii este caracterizată de martiriu, fie în Albania, unde martiriul în timpurile recente, sub comunism, a fost foarte puternic, fie în Orientul Mijlociu unde martiriul este şi realitate actuală pentru multele probleme care au loc acolo, papa întâlneşte această realitate şi ne aminteşte actualitatea acestei dimensiuni în viaţa Bisericii din toate timpurile şi chiar din timpul nostru.

Dialogul interreligios

Î. - Cât priveşte Turcia, a fost şi aspectul interreligios, foarte important...

R. - Da. Printre dimensiunile pontificatului din acest an, cea a dialogului interreligios a fost şi ea importantă, şi în Turcia a avut o realizare a sa care a continuat, de exemplu, şi în călătoria în Albania şi în alte ocazii. Mi se pare că papa este foarte conştient şi de situaţia islamului în lumea modernă şi încearcă să găsească toate căile pentru un raport constructiv, şi în dialog, pentru ca acesta să fie posibil, evitând desigur excesele şi condamnând toate excesele în locul folosirii violente a credinţei religioase.

Canonizarea papilor

Î. - Nu putem uita marile evenimente ale canonizării lui Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea şi al beatificării lui Paul al VI-lea...

R. - Da: cred că numitorul comun al acestor evenimente este actualitatea Conciliului al II-lea din Vatican, care a fost în centrul vieţii şi al slujirii acestor trei papi, pentru că Ioan al XXIII-lea l-a convocat, Paul al VI-lea l-a condus în port şi l-a încheiat şi i-a început realizarea, iar Ioan Paul al II-lea a dedicat pontificatul său nemărginit tocmai punerii în practică a Conciliului al II-lea din Vatican. Deci aceste trei figuri de papi, aparte valoarea extraordinară a mărturiei lor creştine şi umane, sunt legate cu acest eveniment al reînnoirii Bisericii din timpul nostru, al dialogului său cu timpul nostru şi cultura contemporană, cu evanghelizarea din timpul nostru făcută de o Biserică reînnoită după spiritul Conciliului al II-lea din Vatican. Deci, mi se pare că aceste două evenimente - canonizarea şi beatificarea - marchează şi direcţia pontificatului lui Francisc pe urma predecesorilor săi, în marele cadru al Conciliului al II-lea din Vatican şi al realizării sale în timpul nostru.

Sinodul despre familie

Î. - Şi anul acesta a fost şi Sinodul despre familie, care a trezit dezbateri vii chiar în lumea catolică...

R. - Da. Eu cred că iniţiativa - pentru că mi se pare că putem s-o definim o mare iniţiativă pastorală - Sinodului dedicat familiei, cu acest drum articulat în diferite etape, de la Consistoriul cardinalilor la adunarea extraordinară, la adunarea ordinară pe care încă o aşteptăm, la implicarea comunităţii Bisericii, este una dintre principalele iniţiative pastorale şi ecleziale puse în mişcare de papa Francisc. Probabil principala, în sensul că atinge cu adevărat viaţa tuturor: viaţa credincioşilor, dar şi viaţa tuturor persoanelor umane din timpul nostru, pentru că un discurs despre familie, despre evanghelizarea realităţii familiale, este ceva ce se referă tocmai la binele, la centrul vieţii fiecăruia, bărbaţi şi femei din timpul nostru. Este o iniţiativă foarte curajoasă, pentru că papa a pus pe masă şi teme dificile, şi teme delicate; însă, este ceva de care într-adevăr era nevoie. A fost amintit pe bună dreptate că şi ceilalţi papi, la începutul pontificatelor lor, au ales tema familiei ca temă de lucru a Sinoadelor şi temă importantă pentru slujirea lor pastorală. Deci, se vede că tocmai mergând la inimă, la lumea vieţii pentru a încerca să se vestească Evanghelia şi să se dea o cale bună pentru viaţa spirituală şi umană a contemporanilor noştri este ceva extrem de urgent. Şi noi îi urăm cu toată inima papei Francisc să reuşească să conducă Biserica spre o reflecţie asupra temelor cu adevărat fundamentale, care se referă la familie, fără a rămâne, eventual, distraşi de teme pe cât de importante, însă cu caracter marginal sau care se pot presta la polemici, fără însă a percepe care sunt punctele mai fundamentale pentru că sunt mai importante pentru toţi, din tematica familială şi din trăirea creştină a acestei dimensiuni fundamentale a vieţii.

Dreptatea, pacea, persecutaţii

Î. - Să ne gândim şi la alte teme îndrăgite de papa: pacea, dreptatea, săracii, persoanele exploatate, sclavia, creştinii persecutaţi...

R. - Papa, încă de la începutul pontificatului său, ne-a spus că voia să-şi amintească de săraci şi de periferii, de toate persoanele care suferă pentru că au dreptul la atenţia noastră, la solidaritatea noastră, la împărtăşirea problemelor lor. Şi acest lucru noi îl vedem efectiv revenind încontinuu. În acest an avem această situaţie absolut dramatică în Orientul Mijlociu, cu atâtea persoane - creştini şi nu numai - care au trebuit să fugă, să abandoneze casele lor şi trăiesc cu suferinţă extremă condiţia de refugiaţi; sau trăiesc chiar persecuţii, sunt victime ale violenţei directe. Acest lucru a revenit încontinuu în apelurile, în atenţia papei, şi în Scrisoarea pe care chiar cu două zile înainte de Crăciun a trimis-o creştinilor din Orientul Mijlociu. Dar există şi alte teme care au revenit frecvent şi asupra cărora s-a concentrat o atenţie mai mare a Bisericii: să luăm temele Mesajului papei pentru Ziua Păcii din acest an, împotriva noilor sclavii, şi s-au înmulţit iniţiativele la Academia de Ştiinţe, din partea călugăriţelor, împotriva traficului de persoane, a traficului de fiinţe umane, împotriva atâtor forme de violenţă şi de sclavie din timpul nostru... Aş spune că papa a făcut chiar o mobilizare a Bisericii, a persoanelor de bunăvoinţă, pe aceste frontiere.

Reforma

Î. - Care este sensul reformei pe care o vrea papa? Să ne gândim şi la discursul important pe care l-a făcut recent Curiei...

R. - Papa a pus în mişcare, deja de la începutul pontificatului său, un proiect de reformă a Curiei Romane, care însă trebuie bine înţeles, pentru că este pur şi simplu o parte dintr-un proiect de reînnoire a Bisericii mult mai amplu pe care el l-a formulat în Exortaţia apostolică Evangelii gaudium: acesta al Bisericii îi ieşire, al Bisericii misionare, al Bisericii angajate în întregime în evanghelizare, pentru care Curia Romană este o servitoare, un instrument pentru a ajuta Biserica în misiunea sa. Munca de reflecţie în vederea acestei reforme a Curiei şi cu caracter de organizare continuă, cu o regularitate a sa, cu timpii săi care sunt desigur timpi destul de lungi, de reflecţie şi de consultare. Însă ceea ce mi se pare foarte important de notat este că pentru papa inima oricărei reforme este interioară: reformele pornesc de la inimă. Să amintim că şi Isus spune: "Lucrurile bune sau lucrurile rele vin din inimă": de acolo trebuie pornit pentru a reînnoi sau pentru a vindeca atunci când există inconveniente. Deci şi discursurile pe care le-a făcut înainte de Crăciun, fie Curiei fie angajaţilor din Vatican, discursul pe care el l-a făcut la sfârşitul Sinodului, ne spun foarte clar că el conduce Biserica şi cu discernământul spiritual pentru a vindeca în profunzime atitudinile noastre, pentru a ne face mai radical fideli faţă de Evanghelie; şi cu asta, apoi, vom putea exercita şi mai bine toată slujirea noastră, toată activitatea noastră de evanghelizare sau de slujire eclezială. Iată: reforma este o temă perenă a vieţii creştine - tema convertirii creştinului - şi nu trebuie să fie ceva superficial, pur organizatoric. Papa a spus de multe ori că problemele nu sunt cu caracter înainte de toate logistic şi organizatoric - chiar dacă acestea pot să ajute - ci sunt cele interioare şi mai profunde. Aşadar, aceste mari discursuri după părerea mea au scos bine în evidenţă în genul lor, în modul lor de exprimare, această atenţie prioritară a papei de a vindeca în profunzime inima: toate problemele sau inconvenientele pe care noi le putem trăi au, uneori, nu numai o dimensiune cu caracter organizatoric, ci şi o dimensiune de atitudini: de atitudini corespunzătoare, de capacitate de ascultare, de capacitate de a dialoga, de disponibilitate la slujire, de purificare interioară... iată, acestea sunt dimensiuni care se află profund la inima papei şi sunt dimensiuni despre care noi îl auzim vorbind şi în fiecare dimineaţă în omiliile de la "Sfânta Marta", în care el manifestă caracterul său de maestru spiritual, de călăuzitor al spiritului după tradiţia Exerciţiilor spirituale ignaţiene. Deci eu cred că este foarte important să înţelegem asta: că orice reformă adevărată care este o problemă perenă în viaţa Bisericii trebuie să-şi găsească adevăratul punct de plecare, care este profunzimea inimii, reînnoite la lumina Evangheliei. Asta ne spune papa şi ne aminteşte încontinuu.

Cultura întâlnirii

Î. - În sfârşit, există un cuvânt care caracterizează mai bine acest an 2014 al papei Francisc?

R. - Cuvintele pe care le foloseşte papa Francisc şi care uimesc sunt foarte multe, deci s-ar putea alege multe. Unul care cu timpul cred că îl înţeleg tot mai bine şi îi văd tot mai mult semnificaţia crucială este cel al culturii întâlnirii. Adică, papa Francisc are tocmai o atitudine, un mod de a se raporta la alţii ca persoană care întâlneşte persoane şi care îşi pune profund în joc viaţa sa şi fiinţa sa şi caută ca celălalt, interlocutorul său, să se pună în joc pe sine însuşi. Şi atunci se pot întâlni profund şi chiar se pot pune în mişcare iniţiative şi dialoguri noi care eventual rămăseseră blocate, cu un raport care era la un nivel mai superficial sau formal. Îmi vine în minte asta şi cât priveşte un pic metoda raporturilor papei cu marile personalităţi. Am evocat deja întâlnirea cu patriarhul Bartolomeu: este o întâlnire personală, este o adevărată prietenie, şi asta ne face să ne gândim că şi în ecumenism se pot face probabil paşi înainte în care întâlnirea persoanelor determină şi ajută să înainteze şi dimensiunea necesară, dar nu complet exhaustivă, a dialogului teologic, a întâlnirii ideilor, a studiilor istorice... Este nevoie şi de întâlnirea persoanelor în credinţă şi în voinţa de a face să se meargă după voinţa lui Cristos pe drumul unităţii Bisericii. Şi, într-un anumit sens, şi acest recent semn de speranţă care este dat de noile raporturi dintre Statele Unite şi Cuba şi în care cei doi lideri politici i-au mulţumit papei Francisc pentru scrisoarea pe care el le-a trimis-o spune că şi în această dimensiune a raporturilor internaţionale cu marile personalităţi ale lumii - chiar şi cu liderii nu numai religioşi, ci ai popoarelor - papa are o abordare a sa care este foarte personală, dar implicatoare, manifestă o carismă a sa, o capacitate a sa de a merge la inima celuilalt şi de a-l invita să facă paşi, să pornească la drum pentru binele omenirii. Iată, asta mi se pare ceva foarte preţios, foarte important şi chiar destul de caracteristic la papa Francisc. În spatele cuvântului "cultura întâlnirii", pe care la început eu am subevaluat-o puţin, găsesc în schimb acest mod de a merge spre celălalt - în atâtea dimensiuni: cea religioasă, cea spirituală şi aşa mai departe - dar şi cea cu caracter ecumenic sau politic, care exprimă o caracteristică a acestui pontificat.

(După Radio Vatican, 27 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro

La începutul anului să ne amintim de ziua Botezului nostru - Angelus, 1 ianuarie 2015

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi An Nou fericit! 

 

În această primă zi a anului, în climatul de bucurie - chiar dacă este frig - a Crăciunului, Biserica ne invită să ne îndreptăm privirea noastră de credinţă şi de iubire spre Mama lui Isus. În ea, umilă femeie din Nazaret, "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Pentru aceasta este imposibil a separa contemplarea lui Isus, Cuvântul vieţii care s-a făcut vizibil şi tangibil (cf. 1In 1,1), de contemplarea Mariei, care i-a dăruit iubirea sa şi trupul său omenesc. 

 

Astăzi ascultăm cuvintele apostolului Paul: "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4). Acel "născut din femeie" exprimă în manieră esenţială şi pentru aceasta şi mai puternic adevărata omenitate a Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum afirmă un Părinte al Bisericii, sfântul Atanasiu: "Mântuitorul nostru a fost cu adevărat om şi din aceasta a venit mântuirea întregii omeniri" (Scrisoarea către Epictet: PG 26). 

 

Dar sfântul Paul adaugă şi: "născut sub lege" (Gal 4,4). Cu această expresie subliniază că Cristos a asumat condiţia umană eliberând-o de mentalitatea legalistă închisă. De fapt, legea, privată de har, devine un jug insuportabil şi în loc să ne facă bine ne face rău. Isus spune: "Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă". Iată, aşadar, scopul pentru care Dumnezeu îl trimite pe Fiul său pe pământ ca să se facă om: o finalitate de eliberare, ba chiar de regenerare. De eliberare "pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege" (v. 5); şi răscumpărarea a avut loc cu moartea lui Cristos pe cruce. Dar mai ales de regenerare: "ca să primim înfierea" (v. 5). Încorporaţi în El, oamenii devin realmente fii ai lui Dumnezeu. Această trecere minunată are loc în noi cu Botezul, care ne altoieşte ca membre vii în Cristos şi ne inserează în Biserica sa. 

 

La începutul unui an nou ne face bine să ne amintim de ziua Botezului nostru: să redescoperim cadoul primit în acel Sacrament care ne-a renăscut la viaţă nouă: viaţa divină. Şi asta prin intermediul Bisericii Mame, care are ca model pe Mama Maria. Graţie Botezului am fost introduşi în comuniunea cu Dumnezeu şi nu mai suntem în voia răului şi a păcatului, ci primim iubirea, duioşia, milostivirea Tatălui ceresc. Vă întreb din nou: "Cine dintre voi îşi aminteşte ziua în care a fost botezat? Pentru cei care nu-şi amintesc data Botezului lor, le dau o temă de făcut acasă: să caute această dată şi s-o păstreze bine în inimă. Puteţi cere şi ajutorul părinţilor, al naşului, al naşei, al unchilor, al bunicilor... Ziua în care am fost botezaţi este o zi de sărbătoare! Amintiţi-vă sau căutaţi data Botezului vostru, va fi foarte frumos pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul Botezului. 

 

Această apropiere a lui Dumnezeu de existenţa noastră ne dăruieşte adevărata pace: darul divin pe care vrem să-l implorăm în special astăzi, Ziua Mondială a Păcii. Eu citesc acolo: "Pacea este mereu posibilă". Mereu este posibilă pacea! Trebuie s-o căutăm... Şi acolo citesc: "Rugăciunea la rădăcina păcii". Rugăciunea este chiar rădăcina păcii. Pacea este mereu posibilă şi rugăciunea noastră este la rădăcina păcii. Rugăciunea face să răsară pacea. Astăzi este Ziua Mondială a Păcii, "Nu mai sunteţi sclavi, ci fraţi": iată Mesajul acestei Zile. Pentru că războaiele ne fac sclavi, mereu! Un mesaj care ne implică pe toţi. Toţi suntem chemaţi să combatem orice formă de sclavie şi să construim fraternitate. Toţi, fiecare după propria responsabilitate. Şi amintiţi-vă bine: pacea este posibilă! Şi la rădăcina păcii mereu există rugăciunea. Să ne rugăm pentru pace. Există şi acele frumoase şcoli de pace, şcoli pentru pace: trebuie să mergem înainte cu această educaţie la pace. 

 

Mariei, Mamă a lui Dumnezeu şi Mama noastră, să-i prezentăm propunerile noastre bune. Ei să-i cerem să întindă asupra noastră şi asupra tuturor zilelor din noul an mantia ocrotirii sale materne: "Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată". 

 

Şi vă invit pe toţi s-o salutaţi astăzi pe Sfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu. S-o salutaţi cu acel salut: "Sfântă Născătoare de Dumnezeu!". Aşa cum a fost aclamată de credincioşii din oraşul Efes, la începutul creştinismului, când la intrarea în biserică le strigau păstorilor lor acest salut adresat Sfintei Fecioare Maria: "Sfântă Născătoare de Dumnezeu!". Toţi împreună, de trei ori, să repetăm: "Sfântă Născătoare de Dumnezeu".

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori, 

 

Adresez vouă tuturor prezenţi aici salutul meu cordial, urându-vă un an nou fericit şi senin. Îi salut îndeosebi pe pelerinii din ţările scandinave şi din Slovacia, pe credincioşii din Asola, Castiglione delle Stiviere, Saccolongo, Sotto il Monte, Bonate Sotto şi Benevento, pe tinerii din Andria şi Castelnuovo del Garda. Un salut cordial se îndreaptă spre Sternsinger, veniţi din dieceza de Fulda din Germania. Mulţumesc tuturor Sternsinger din Germania, Austria şi Elveţia pentru angajarea lor de a merge din casă în casă pentru a vesti naşterea Domnului şi a aduna oferte pentru copiii nevoiaşi. Frohe Weihnachten und ein gutes neues Jahr!

 

Îndrept gândul meu spre cei care, în diecezele din lumea întreagă, au promovat momente de rugăciune pentru pace, pentru că rugăciunea este la rădăcina păcii. Amintesc îndeosebi marşul naţional care s-a desfăşurat ieri la Vicenza şi manifestaţia "Pace în toate ţinuturile", promovată la Roma şi în numeroase oraşe din lume. 

 

În acest moment suntem în legătură cu Rovereto, în Trentino, unde se află marele clopot denumit "Maria Dolens", realizat în cinstea celor căzuţi în toate războaiele şi binecuvântat de fericitul Paul al VI-lea în 1965. Peste câteva momente vom auzi răsunând dangătele acelui clopot. Să fie urarea ca niciodată să nu mai fie războaie - niciodată să nu mai fie războaie! - ci mereu dorinţă şi angajare de pace şi de fraternitate între popoare. 

 

An Nou fericit tuturor. Să fie un an de pace în îmbrăţişarea de duioşie a Domnului şi cu ocrotirea maternă a Mariei, Mamă a lui Dumnezeu şi Mama noastră. Salut pe toţi şi vă că sunt mulţi mexicani: îi salut... Sunt gălăgioşi mexicanii!

An Nou fericit şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere. 

 

Francisc

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Ciclonul Francisc şi tulburarea intelectualilor

De Massimo Nardi

La 24 decembrie a fost publicat în Corriere della Sera un articol semnat de Vittorio Messori intitulat Îndoielile cu privire la cotitura Papei Francisc.

În acest articol, cunoscutul scriitor catolic propune "o reflecţie personală", ba chiar "un soi de mărturisire", în privinţa "imprevizibilităţii" papei Francisc, destinată să tulbure "liniştea catolicului mediu" cu o serie de alegeri care ar putea apare chiar contradictorii.

Messori prezintă câteva aspecte ale pontificatului lui Bergoglio care, după părerea sa, ar putea genera perplexitate, pentru a conclude apoi, cu umilinţa proprie a credinciosului, că "unic şi adevărat conducător al Bisericii este acel Cristos atotputernic şi atotştiutor care ştie mai bine decât noi care este alegerea cea mai bună în privinţa reprezentantului său temporar pe pământ": şi asta explică pentru ce, în perspectiva milenară a istoriei, "fiecare Papă a interpretat partea sa potrivită şi, la sfârşit, revelată ca necesară".

Articolul publicat de cotidianul milanez este o ocazie pentru a înţelege cât mai bine pontificatul papei Francisc.

Primul element de reflecţie se referă la rolul istoric al papei Francisc. În lumea pe care ne-am obişnuit s-o definim "avansată", scenariile de sclavie, război, transformare în marfă, exploatare sălbatică şi negare a demnităţii omului sunt mai prezente ca oricând. Şi în faţa la toate acestea, ce anume fac cei mari ai pământului? Din când în când ţin un summit din care iese un document lânced, pe făgaşul lui realpolitik, care se conclude de regulă cu un nimic de fapt.

Numai un om, de la balconul din piaţa "Sfântul Petru" şi în cele mai importante întâlniri internaţionale, îndrăzneşte să lanseze un strigăt pentru a redeştepta conştiinţele, îndrăzneşte să vorbească despre "globalizarea indiferenţei" punând sub acuzare mecanismele perverse ale puterii. Acel om este papa Francisc. În coerenţă deplină cu învăţătura lui Isus din Evanghelii.

Papa Francisc în interviul acordat lui Eugenio Scalfari a explicat: "Eu cred în Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu. Şi cred în Isus Cristos, întrupare a sa".

Acest concept reprezintă oare o negare a Bisericii ca "trup mistic al lui Cristos"? Absolut nu. Biserica păstrează caracterul său de universalitate, dar papa Francisc este, în acelaşi timp, conştient că marile religii din lume au un fundament comun. E suficient să ne gândim că creştinismul, ebraismul şi islamul sunt definite "religii abrahamitice", deoarece văd în Abraham un părinte comun al credinţei.

Este tocmai cazul de amintit că, în "Predica de pe munte", Isus nu frânge linia de continuitate cu Abraham, ci afirmă: "Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc" (Mt 5,17).

În această privinţă, lectura recentului volum al părintelui Antonio Spadaro, Dincolo de zid. Dialog între un musulman, un rabin şi un creştin (Oltre il muro. Dialogo tra un musulmano, un rabino e un cristiano, Rizzoli 2014), care are pe copertă o frază emblematică a papei Francisc: "Este nevoie de curajul dialogului. A construi pacea este dificil, dar a trăi fără pace este un chin".

Messori susţine că există o contradicţie între papa Francisc care respinge prozelitismul ca instrument de răspândire a credinţei catolice şi situaţia din America Latină unde se asistă la un exod al catolicilor spre protestantismul penticostal.

Însă şi în acest caz Pontiful argentinian a explicat că: "Biserica nu creşte prin prozelitism ci prin atracţia mărturiei". Semnificaţia este evidentă: credinţa nu este un "produs" care se vinde cu tehnicile marketingului. Şi Papa nu este un "contabil" care ţine contul numărului de credincioşi.

Cum să nu amintim minunata scenă relatată de Evanghelie atunci când Isus, presat de mulţime, întreabă: "Cine mi-a atins mantia?". Isus nu se preocupă de gălăgia care-l înconjoară, ci de acel suflet individual care se adresează lui în căutare de ajutor.

Acestea fiind spus, trebuie observat că personalitatea şi stilul pontifical al papei Francisc exercită o atare atracţie încât, în toată lumea, se înregistrează o recuperare semnificativă a consensurilor faţă de credinţa catolică.

Este "populism" acesta?, se întreabă Messori. Din partea noastră ne limităm să observăm că, în limbajul laic, va exista mereu un cuvânt, un termen, o definiţie, pentru a încerca să se lezeze cu ironie corozivă lucrurile mai frumoase. Şi acesta este un simptom al "răului de a trăi" contemporan, împotriva căruia Francisc a lansat provocarea sa.

Messori se opreşte asupra angajării comunicative a Bisericii, definind "teribilă" responsabilitatea celui care trebuie "să vestească Evanghelia" astăzi, arătând că "Cristos nu este o fantomă decolorată şi îndepărtată, ci faţa umană a Dumnezeului Creator".

În această privinţă, ne revine în mine o întâlnire ţinută la Roma la Comunitatea "Sfântul Egidiu", cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale 2014. Amintim, îndeosebi, cuvintele jurnalistei Elisabetta Piqué, pe care Bergoglio o cunoaşte de mulţi ani: "Papa Francisc nu are o media strategy, în el nu există nimic studiat, ci, într-o lume lipsită de lideri autentici, oamenii îl iubesc tocmai pentru asta".

Credem că aceste cuvinte constituie şi ele un răspuns eficace la aparentele "contradicţii" ale lui Bergoglio: un preot serios, umil, riguros şi, în acelaşi timp, însufleţit de Evanghelia zâmbetului, de pasiunea de a sta cu oamenii. Un Pontif al Bisericii universale care n-a pierdut vocaţia "preotului de stradă".

"Este necesar să mergem în afară - afirma arhiepiscopul Bergoglio în anul 2000 - şi să vorbim oamenilor care se arată la balcoane. Trebuie să ieşim din găoacea noastră şi să spune că Isus trăieşte, şi să afirmăm asta cu bucurie, chiar dacă uneori pare un pic nebunesc". Este programul pe care astăzi îl realizează ca Pontif, cu numele de Francisc.

(După Zenit, 29 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu 

Sursa:www.ercis.ro

Maica Tereza: "Avortul omoară conştiinţa şi distruge pacea"

Afirmaţia Maicii Tereza de Calcutta, fondatoarea ordinului Missionaries of Charity (Misionarele Carităţii) şi laureată a Premiului Nobel, potrivit căreia avortul este “cea mai mare ameninţare la adresa păcii din lume” a devenit proverbială în mediul “pro-viaţă” din întreaga lume.

În anul 1985 aceasta şi-a reafirmat punctul de vedere privind avortul în cadrul unui interviu cu jurnalistului şi activistului pro-viaţă new-yorkez Thom O’Connor, interviu care până de curând a fost aproape necunoscut. În acest interviu, Maica Tereza explică faptul că un copil nenăscut este creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în scopul de a iubi şi a fi iubit. Din acest motiv este groaznic să credem că o mamă ar putea distruge un copil pe care Dumnezeu i l-a dat în dar. Acesta este motivul pentru care eu cred că avortul a devenit astăzi cel mai mare distrugător al păcii, deoarece distruge atât viaţa copilului cât şi conştiinţa mamei care trăieşte ani şi ani de zile ştiind că şi-a ucis propriul copil.”

De asemenea, Maica declară că este ceva de necrezut ca o mamă să-şi poată ucide propriul copil şi povesteşte întâlnirea avută cu o femeie care îşi avortase copilul în urmă cu opt ani. Aceasta i-a povestit că de fiecare dată când întâlneşte un copil de aceeaşi vârstă îşi spune: “Copilul meu ar fi avut această vârstă acum, dacă nu l-aş fi ucis.”

Despre acest caz, Maica mărturiseşte: „Mi-a luat mult timp să o ajut să-i ceară iertare lui Dumnezeu”.

Jurnalistul a povestit despre experienţa interviului cu Maica Tereza: “Personalitatea şi prezenţa ei caldă sunt foarte puternice şi evidente, iar smerenia ei blândă radiază delicat prin întreaga sa fiinţă.”

În interviul acordat lui O’Connor, Maica Tereza  vorbeşte pe scurt despre activitatea sa în India şi în alte părţi ale lumii, printre oamenii săraci şi spune că avortul este cel mai puţin frecvent printre cei care nu au o situaţie materială bună:

„Este ceva foarte ciudat că oamenii săraci nu îşi omoară copiii nenăscuţi. Oamenii bogaţi sunt cei care îşi doresc altceva şi se tem de ei, aşa că îşi omoară copiii, dar oamenii foarte săraci nu fac asta. Am văzut acest fapt mereu, în fiecare loc în care surorile noastre au lucrat.”

Întrebată fiind despre creşterea neobişnuită a ordinului său religios Missionaries of Charity (Misionarele Carităţii), într-un moment în care  aproape toate ordinele religioase din lume erau într-o scădere dramatică, Maica Tereza răspunde că “tinerele noastre sunt foarte, foarte dedicate.”

Ea mai povesteşte că atunci când sunt întrebate de ce doresc să se alăture ordinului Missionaries of Charity, tinerele spun că “doresc să ducă o viaţă în simplitate, rugăciune şi sacrificiu care să le ajute să se pună în slujba săracilor”.

În acelaşi timp Maica apreciază sensibilitatea şi generozitatea celor tineri: “uneori ei sunt induşi în eroare şi nu pot alege în mod corect. Dar, odată ce sunt puşi în contact cu cei săraci şi văd chipul lui Hristos în fiecare dintre ei, reacţionează imediat spunând: “Da, L-am găsit. Îl iubesc şi vreau să-i slujesc.”

Sursa:stiripentruviata.ro