Chiara Lubich: se deschide cauza de beatificare

Se deschide cauza de beatificare a Chiarei Lubich, fondatoarea Mișcării Focolarelor. Deschiderea oficială a cauzei va avea loc pe 27 ianuarie, în catedrala din localitatea italiană Frascati, a anunțat mons. Raffaello Martinelli, episcopul de Frascati, dieceza în care Chiara Lubich a trăit cea mai mare parte a vieții și unde a murit pe 14 martie 2008.

Despre modul în care a primit vestea Maria Voce, actuala președintă a Mișcării Focolarelor, aflăm din interviul realizat de Adriana Masotti, de la redacția centrală în limba italiană:

Maria Voce: [Am primit vestea n.r.] cu mare bucurie, multiplicată de ecoul de bucurie ajuns din lumea întreagă. Le-am comunicat imediat tuturor această bucurie și gratitudine, am exprimat-o față de episcopul de Frascati care s-a implicat foarte mult în încercarea de a face tot ce era necesar ca muncă preliminară pentru a ajunge la acest moment. Exprim totodată mare gratitudine față de Biserică care ne permite să arătăm frumusețea unei vieți de slujire, precum cea a Chiarei. […] Ea a visat dintotdeauna ziua în care să se poată cu adevărat vorbi de o sfințenie a poporului, căci a înțeles că sfințenia însemna să se facă voința lui Dumnezeu, lucru pe care Dumnezeu îl cere oricărei persoane care vine la viață. Dorința ei era de a face ca multe, cât mai multe persoane să pătrundă pe această cale a sfințeniei.

Întrebată despre dialog, una din trăsăturile caracteristice ale Chiarei Lubich, supranumită de altfel "femeie a dialogului", actuala președintă, Maria Voce, este de părere că fondatoarea Mișcării Focolarelor are multe de spus în privința construirii relațiilor autentice, profunde, dintre civilizații, etnii și religii, pentru a contrasta valul de violență care pare să fi invadat lumea.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Scrisoare de la un profesor bun către un părinte bun

Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste.

Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ – are o inteligență observabilă – și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii exprese de recuperare? De ce același program educațional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis?

Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.

De ce”cheița” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbârnâie pur și simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipsește nimic?

Când se pierd copiii și cine e de vină?

Unde încep copiii să se piardă? Când ne alunecă un copil printre degete și mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduiește suficient sau, mai degrabă, o neputință? Este vina mea că nu îl fac să muncească?

Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi?

Care este ingredientul reușitei școlare?

Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată,  în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială – copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor. Un al șaselea simț îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aș numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoțional, un foc interior, care-i mențin direcția și îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine.

Știu că, la un moment dat,  mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele.

Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să  influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistență, perseverență. Cei mai mulți specialiști au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieții, despre propria minte sau inteligență (fie ca un dat providențial, fie ca un ”mușchi”, capabil de creștere, prin efort și intenție).

Nu știu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoțional, ambiția sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adâncă, ramificată înapoi, în timp, până la clipa venirii lui pe lume.

Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu.

Care sunt cele mai importante lecții?

1. a. Cui îi aparține copilul tău?
2. b. Cum îți cerți copilul?
3. c. Cum  îl faci să aleagă?

1. În primii ani de viață învață de la tine cel mai important lucru: învață fie că e liber, fie că îți aparține. Depinde de ce crezi tu. Credințele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte.

Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul,  pentru a putea să își învețe  propriile lecții. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunțările tale în sacrificiu și nici nu aștepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care ați putea împreună să o aduceți în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificațiile și poveștile tale l-ar copleși. Fă un pas în afara lui și bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești.

1. b. Din felul în care îi predai prima lecție – a apartenenței– vei învăța și cum să-l cerți.

Părinții au tendința de a se așeza în fața/împotriva copilului, atunci când îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziție perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forță, confruntare și generatoare de emoții negative. Copiii au înstincte extraordinare – așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate.

1. c. De pe poziție de luptă și cu emoții negative nu poți obține nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul.

Învățați să validați spiritul din ei, să găsiți potențialul lui adevărat și abia apoi să încercați să modelați împreună – ca într-o negociere blândă – granițele aspirațiilor proprii și ale predispozițiilor lor native. Nu poți trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuși doar să reprimi tendințe despre care copilul află că nu-ți plac, pe care ajunge să și le ascundă, adormindu-și natura. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși.

Pentru copilul tău nu ești un dumnezeu, ci doar un însoțitor – unul care poartă lumina experienței, care știe să îl asculte și să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poți doar să îl inspiri.

Culmea e că toate lucrurile acestea se întâmplă între granițe precise. Libertatea  se învață în mijlocul constrângerilor de tot felul. În prima fază a vieții lor, copiii sunt ca apele în dezgheț, alunecând din vârful muntelui, în toate direcțiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgașe, cât de mici. Își încearcă puterile, te provoacă, testează și își caută direcția. Energia celui mai fabulos ghețar se împrăștie în fire mici și rapide, într-o curgere fără sens și orientare. Dacă dezghețul găsește o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos și cu vuiet într-o direcție clară.

Știu o mulțime de părinți care-s ca muntele de mari și importanți – numai că nu reușesc să canalizeze nimic. Nu fac decât să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puțin inspirate.

Cum l-ai trimis tu la mine?

I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință – încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. L-ai lăsat să câștige la orice joc și i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat șireturile până la 7 ani, i-ai suflecat mereu mânecile și tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Știu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decât să învețe. Asta e răsplata ta.

În tot procesul ăsta de revărsare a bunătății tale, i-ai dat și altceva, hotărâtor și greu de modificat: inerție A învățat, de mic, să își seteze așteptările pe frecvența unui anumit nivel de confort interior.

Ghici ce? Învățarea nu înseamna confort, nici echilibru. Învățarea înseamnă conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Înseamnă ieșire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, autosupunere la frustrare, amânarea recompensei, rezistență la eșec și îndârjirea de a ieși din drumurile înfundate și a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntâmpinate deja pâna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca ușor, în așteptare sau în renunțare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.

Ce pot face eu pentru tine?

Am învățat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă ești un părinte care știe să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îți aparține ție sau sieși. Am învățat să adulmec frica și să recunosc inerția. Vestea bună este că fiecare copil – chiar și al tău – dă tot ce are el mai bun și este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.

O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.

Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.

Sursa:www.contributors.ro

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune:

 

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iahve era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului Francisc de la Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Sursa:paxlaur.com

Unitatea creștinilor și ecumenismul spiritual: card. Kurt Koch

Sfântul Părinte Papa Francisc, potrivit Oficiului Celebrărilor Liturgice, prezidează duminică, 25 ianuarie 2015, celebrarea Vesperelor în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, cu ocazia Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie.

”Dă-mi să beau”
Tema Săptămânii de rugăciune din acest an preia cuvintele lui Isus din dialogul cu femeia samariteană ”Dă-mi puțină apă să beau” (Ioan 4,7). Cuvintele din Evanghelia după Ioan trasează în mod ideal imaginea iubirii care abate orice dezbinare provocată de factori confesionali, etnici sau culturali. Reflecțiile din acest an au fost pregătite în Brazilia, fiind realizate de un grup de lucru ales de Consiliul național al bisericilor creștine. Succesiv, materialul a fost revizuit de Consiliul Pontifical pentru promovarea Unității Creștinilor și de Comisia ”Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Imaginea ”Dă-mi puțină apă să beau” sugerează necesitatea complementarității în relațiile dintre Biserici: a bea apă din fântâna celuilalt este primul pas de făcut pentru a experimenta modul său de a fi și a ajunge la un schimb de daruri în beneficiul reciproc.

”Ecumenismul spiritual al convertirii”
În vederea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor 2015 cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, a publicat în ediția de duminică (18 ianuarie 2015) a cotidianului ”L’Osservatore Romano” o amplă meditație teologică intitulată ”Ecumenismul spiritual al convertirii”.

În Biserica Romei – notează cardinalul Koch – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor se încheie cu celebrarea rugăciunii Vesperelor în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, la celebrarea prezidată de Episcopul Romei participând și reprezentanții celorlalte Biserici și Comunități ecleziale creștine.

Prima rugăciune pentru unitate prezidată de Papa
Această consolidată tradiție de rugăciune pentru unitatea creștinilor din interiorul comunității ecumenice a fost lansată de Fericitul Paul al VI-lea la 4 decembrie 1965. În acea zi, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II, Papa i-a invitat pe observatorii ecumenici la o celebrare liturgică în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, în cadrul căreia le-a mulțumit pentru participarea lor la Conciliu și și-a luat rămas bun de la ei cu aceste cuvinte care oglindesc marea sa sensibilitate ecumenică: «Plecarea voastră – spunea Paul al VI-lea – nu va pune capăt, pentru Noi, relațiilor spirituale și cordiale la care au dat început prezența voastră la Conciliu; nu încheie, pentru Noi, un dialog început în tăcere, dar dimpotrivă, ne face să căutăm cum să-l continuăm cu folos. Prietenia rămâne» (Discurs la celebrarea pentru a cere unitatea creștinilor, 4 decembrie 1965). A ne aduce aminte cu gratitudine de acest eveniment liturgic celebrat acum 50 de ani este deosebit de binevenit, fiind vorba de prima rugăciune publică pentru unitatea creștinilor prezidată de Papa în interiorul comunității ecumenice.

Printr-o atare rugăciune solemnă pentru unitatea creștinilor, fericitul Paul al VI-lea realiza concret ceea ce decretul «Unitatis redintegratio» al Conciliului Vatican II arătase drept centru vital al oricărui efort ecumenic, și anume, ”ecumenismul spiritual”, considerat ”inima întregii mișcări ecumenice” (nr. 8).

(…) Dacă luăm în serios această dimensiune spirituală – continuă cardinalul Koch – vom înțelege cu ușurință că această mișcare de rugăciune de peste o sută ani nu este doar un simplu început care ține de trecut și pe care îl putem lăsa în urmă ci, mai degrabă, un început care continuă să meargă odată cu noi și astăzi și care trebuie să însoțească orice efort ecumenic. Căci nu poate să existe un adevărat ecumenism care să nu fie înrădăcinat în rugăciune, din moment ce rugăciunea pentru unitatea creștinilor este și va rămâne întotdeauna inima pulsantă a drumului ecumenic. Prin rugăciunea pentru unitatea creștinilor ecumenismul se conformează cel mai mult la voința Domnului, care în Rugăciunea sacerdotală (Ioan 17) s-a rugat pentru unitatea discipolilor săi”.

(…) Isus își dorește unitatea discipolilor săi cu un obiectiv explicit: «Încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis – afirmă Isus - și că i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine» (17,23). Aceste cuvinte ne arată că unitatea discipolilor nu este un scop în sine dar folosește la cimentarea credibilității misiunii lui Isus Cristos și a Bisericii sale în lume.

Papa Francisc, în exhortația sa apostolică ”Evangelii gaudium”, a rechemat în conștiința creștinilor acest obiectiv necesar al eforturilor ecumenice de unitate prin cuvinte incisive: «Dată fiind gravitatea contra-mărturiei dezbinării dintre creștini, mai ales în Africa și Asia, căutarea unor parcursuri de unitate devine urgentă. Misionarii de pe aceste continente menționează în repetate rânduri criticile, plângerile și ironiile pe care le primesc din cauza scandalului creștinilor despărțiți» (nr. 246). În acest sens, angajarea pentru «o unitate care să faciliteze primirea lui Isus Cristos» nu poate fi o «simplă diplomație sau o îndeplinire forțată» dar trebuie să se transforme într-o «cale de nerenunțat a evanghelizării» (ibidem).

O Biserică misionară trebuie să fie o Biserică angajată în ecumenism și o Biserică angajată în ecumenism constituie premisa unei Biserici misionare. Pentru ca ecumenismul și rugăciunea să se consolideze reciproc, este necesară convertirea. Iată motivul profund pentru care Vesperele de la încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor se celebrează la bazilica ”Sfântul Paul în Afara Zidurilor” în sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul. După cum Sfântul Paul a experimentat transformarea cea mai adâncă a vieții sale pe drumul Damascului la întâlnirea cu Cristos cel înviat și, în virtutea acestei convertiri, a devenit un mare misionar al Evangheliei lui Isus Cristos, la fel și noi – subliniază cardinalul Koch – putem găsi acea unitate care ne este dăruită în Cristos numai dacă împreună ne convertim la Isus Cristos. Convertirea este ”elixirul de viață lungă” al ecumenismului, după cum a observat Conciliul Vatican II: «Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorința de unitate se naște și crește din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine și din revărsarea liberă a iubirii» (nr. 7).

Retragerea excomunicărilor
(…) O atare convertire presupune mai presus de toate conformarea continuă la Evanghelia lui Isus Cristos și dorința de a reface acea unitate care ne este dăruită deja prin credința în Isus Cristos și prin botezul nostru comun. (…) Un exemplu important de purificare a memoriei istorice, ca drum de convertire comună, îl reprezintă evenimentul memorabil de la 7 decembrie 1965, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II. În această zi de acum 50 de ani, în catedrala Sf. Gheorghe din Fanar și în bazilica Sf. Petru de la Roma, a fost dată publicității o Declarație comună, semnată de patriarhul ecumenic Atenagora și de Episcopul Romei, papa Paul al VI-lea, privind acordul comun asupra deciziei de «a scoate din memoria și mijlocul Bisericii, pentru a le da uitării, sentințele de excomunicare care au urmat și a căror amintire constituie până în zilele noastre un obstacol pentru reapropierea în caritate». Prin gestul de la 7 decembrie 1965 au fost destinate uitării evenimentele tragice de la 1054, când o sentință de excomunicare a fost adresată mai întâi de legația Scaunului Roman, condusă de cardinalul Umberto, împotriva patriarhului Mihail, și succesiv, de acesta din urmă și de sinodul său de la Constantinopol, împotriva legației romane; aceasta înseamnă că prin gestul din 1965 aceste sentințe de excomunicare nu mai fac parte din poziția oficială a Bisericilor. Într-adevăr, în 1965 patriarhul Atenagora și papa Paul al VI-lea au acționat în numele respectivelor Biserici, realizând, asemenea predecesorilor din 1054, acte juridice cu efecte obligatorii.

Atare gest de valoare istorică este, alături de prima celebrare ecumenică de la Roma, al doilea mare eveniment care a avut loc în 1965 și, după trecerea a 50 de ani, merită să fie comemorat și păstrat în conștiința colectivă. Acesta constituie, de fapt, punctul de plecare al procesului de reconciliere și dialog dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe. (…) Din moment ce amintirea unui trecut de polemici reciproce și ostilitate a fost înlocuită de conștiința prezentă a reconcilierii și carității, putem întrezări nucleul esențial al evenimentului care a avut loc acum 50 de ani la Roma și Constantinopol tocmai în purificarea comună a memoriei istorice. Acest proces contribuie (…) la revigorarea carității între Biserica Romei și Biserica Constantinopolului, după ce atare caritate s-a răcit din ce în ce mai mult. Aceasta dovedește că nu este vorba doar de a revigora o caritate inter-personală sau umanitară. Este vorba, mai degrabă, de realizarea unei carități ecleziale, care va trebui să ducă, în cele din urmă, la o comuniune euharistică, după cum a subliniat cu claritate Fericitul Paul al VI-lea în răspunsul său la telegrama primită de la patriarhul Atenagora cu ocazia celei de a patra aniversări a anulării excomunicărilor, în decembrie 1969: «Suntem hotărâți să mergem înainte cu îndrăzneală prudentă și să facem posibilul pentru a veni ziua în care vom putea să urcăm împreună la altarul Domnului».

Importanța profundă a evenimentului din 1965 poate fi cuprinsă în cuvintele cardinalului Joseph Ratzinger (din 1982), spunând că veninul excomunicării a fost scos din organismul Bisericii și «simbolul dezbinării» a fost înlocuit de «simbolul carității». ”Relația unei «carități răcite», relația de «opoziții, neîncredere și antagonisme», a fost înlocuită cu relația de caritate și frățietate, al cărei simbol este sărutarea frățească” (Joseph Ratzinger, Rom und die Kirchen des Ostens nach der Aufhebung der Exkommunikationen von 1054, München 1982).

Aniversarea ambelor evenimente din 1965 – încheie cardinalul Koch – ne aduce aminte că ecumenismul este o mișcare de rugăciune și o mișcare de convertire, și că astfel trebuie să rămână și în zilele noastre.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Papa Francisc: Am o mare iubire pentru Sfântul Iosif deoarece e un om puternic și

”Am o mare iubire pentru Sfântul Iosif deoarece e un om puternic și tăcut. Pe masa mea am o imagine cu el dormind. Și în timp ce doarme are grijă de Biserică”

De Alessandro de Carolis

Puri ca porumbeii, știind să visăm familia precum Dumnezeu a gândit-o. Șireți ca șerpi, ca să nu ne lăsăm înșelați de cei care vor să distrugă familia. Va rămâne memorabil petru Filipine discursul Papei Francisc la ” Mall of Asia Arena”, stadion plin de lume, ale cărui trepte curg continuu în unde către scena iluminată, efect al entuziasmului a aproape 15 mii de persoane. Francisc întâlnește familiile pentru a le zice să nu piardă busola și să aibă încredere mereu în Dumnezeu, lăsându-se conduse de El cum făcuse de atâtea ori Sfânta Familie. Pentru ca să reușiți, zice – lăsând la o parte engleza formală și trecând la spaniola caldă care declanșează aplauze – trebuie să cultivați în familie ceva ce în alte părți s-a pierdut, și anume VISUL:

”Nu e posibil o familie fără vise”. Când într-o familie se pierde capacitatea de a visa, copiii nu cresc, iubirea nu crește, iar viața slăbește și se stinge (...) E foarte important să visați. Înainte de toate, să visați în o familie. Nu pierdeți capacitatea de a visa!”.

Idiologia să nu colonizeze familia

Construiți familii capabile să ”stea” cu Isus, cere Francisc. Deoarece familia care se roagă împreună și învață copiii ” valorile sfinte” este o binecuvântare pentru lume. În mod contrar, stigmatizată, trebuie să se apere de unele ”colonizări idiologice”, care nu au nimic de-a face cu visul de Dumnezeu și a ști să visezi:

” Și după cum popoarele noastre, la un anumit moment din istoria lor, au ajuns la maturitatea de a zice ”nu” oricărei colonizări politice, ca familie trebuie să fim foarte atenți, foarte abili, foarte puternici pentru a zice ”nu” oricărei tentative de colonizare idiologică a familiei. Și să cerem Sfântului Iosif, care este prietenul Îngerului, să ne trimită inspirația să știm când să zicem ”da” și când trebuie să zicem ”nu”.

Scenariul actual de dezintegrare a însăși esenței conceptului de familie, foarte puternic în Occident, dar poate nu așa de incisiv pe partea opusă a hărții lumii, face pe Francisc să se gândească la un predecesor al său, Paul al VI-lea. Și pentru Papa Montini, observă, când a scris Enciclica Humanae Vitae era vorba de o perioadă în care ” dechiderea la viață” era atacată, dar el ” avuse curajul să o apere”:

” Dar el privea mai departe, privea la popoarele planetei și a văzut această amenințare de distrugere a familiei din cauza lipsei copiilor. Paul al VI-lea era curajos, era un bun păstor și a avertizat oile sale cu privire la apropierea lupilor. Din Cer să ne binecuvânteze în această seară”.

Iosif, omul viselor

Protagonistul indiscutabil al discursului Papei este Sf. Iosif, omul ”viselor”. În somn primește de la înger avertismentul de a salva pe Maria și pe Isus de Irod, în vis să-l readucă în Israel, încetat fiind pericolul. Un Sfânt foarte iubit de Papa Francisc, nu este o noutate, care de această dată se îmbogățește cu o confidență:

” Vreau să vă împărtășesc și ceva personal. Am o mare iubire față de Sfântul Iosif, deoarece e un om puternic și tăcut. Pe masa mea de lucru am o imagine a Sfântului Iosif care doarme. Și în timp ce doarme are grijă de Biserică. Da! Poate să o facă! O știm! Când am o problemă, o dificultate, scriu un bilețel și îl pun sub imaginea Sfântului Iosif, ca să o viseze! Aceasta înseamnă: rugați-vă pentru această problemă”.

Acei micuți m-au emoționat

Vin pentru cei săraci, a zis Francisc motivând de ce este în Filipine. Și familiilor le cere să fie solidare cu acele care sunt în dificultate din cauza multor drame, precum sărăcia și migrația, două realități care reies din mărturiile oferite înainte de interviul lui Francisc de trei grupuri familiale, al treilea format dintr-un cuplu de surzi, care găsește în credință forța de a  lua partea bună din ceea ce trăiesc, devenind învățători pentru copii surzi. Papa binecuvântează aceste cupluri și conclude oferind mărturia sa, aceea a vizitei făcute după Liturghia în catedrala la comunitatea care asistă copiii străzi:

”Astăzi m-am emoționat foarte tare, după Liturghie, când am vizitat această casă de copii singuri, fără familie. Câtă lume lucrează în Biserică pentru ca această casă să fie o familie. Aceasta înseamnă a merge înainte, profetic, semnificatul unei familii”.

Traducere: AMR

Sursa:www.iltimone.org

Ecumenismul ca simfonie (din arhivele P. Jean Baptiste Robin)

Înțelepciunea lui Dumnezeu rămâne o nebunie și pentru noi. Dar nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât toate înțelepciunile oamenilor. Atunci, noi creștinii, înțelepciunea noastră nu poate să fie altfel decât aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, și anume o înțelepciune care conduce până la capăt rânduiala iubirii.

Teologul Urs von Baltazar vorbește despre adevăr ca de o sinfonie. Știm că într-o sinfonie sunt multe instrumente fiecare având propria sa partitură. Armonia sinfoniei provine din faptul că fiecare instrument cântă nu pentru propria sa slavă ci pentru toată orchestra. Dacă fiecare cântă după capul lui, ajungem la o dezarmonie.

Îmi place să mă gândesc că ecumenismul este această misiune actuală în care fiecare tradiție are să se armonizeze cu celelalte. Unitatea nu înseamnă uniformitate. Ce fel de simfonie ar ieși de la o partitură scurtă, formată numai din viori sau numai piane, sau numai oboaie? Deci, unitatea care se profilează prin ecumensim nu constă într-o uniformizare. Din contră, fiecare tradiție va cânta partitura sa, dar sub condiția că se vor armoniza cu celelalte. Noi creștinii suntem siliți să găsim calea "nebuniei", calea iubirii adevărate care ne va permite să recompunem simfonia creștinismului sau dacă nu, oamenii din epoca noastră nu vor fi atrași de Înțelepciunea noastră.

Să-i cerem bunului Dumnezeu să dea fiecăruia dintre noi imaginația creativă pentru a nu renunța niciodată la speranța acestei comuniuni și să participăm, fiecare după înțelepciunea lui la această mare misiune. Amin!

Sursa

Papa Francisc: Libertatea de exprimare nu conferă dreptul de a insulta credința alto

Papa Francis răspunzând jurnaliștilor în avionul care l-a condus de la Colombo la Manila a descris "limitele" libertății de exprimare și a libertății religioase, care ar trebui să fie exercitate fără "a ofensa".

"Nu putem provoca, nu putem insulta credința celorlalți, nu o putem lua în derâdere", a spus Suveranul Pontif.

Referindu-se la atacurile teroriste din Paris împotriva Charlie Hebdo, papa a spus că libertatea de exprimare este "un drept, o obligație", dar "fără jigniri", regretând o mentalitate care consideră religia drept o "sub-cultură".

Într-un răspuns de lungă durată, în trei etape, Papa a amintit mai întâi că practicarea religiei nu ar trebui să conducă la violență împotriva celorlalţi, la a "jigni în mod deliberat". "Nu se face război în numele lui Dumnezeu. Câte războaie religioase nu am avut?" a spus papa, aducându-i aminte publicului său francez de noaptea Sfântului Bartolomeu":"Cum putem înțelege acest lucru? A ucide în numele lui Dumnezeu, este o aberație", a insistat el. Papa Francisc a condamnat deja atacurile din Paris, inclusiv a celebrat Sfânta Liturghie pentru victimele atentatului.

"Fiecare are nu numai libertatea, dreptul, ci și obligația de a spune ce gândește spre binele comun. Dacă un deputat sau senator nu spune ce crede, ceea ce el consideră că este corect, aceasta nu servește binelui comun". "Este legitimă folosirea acestei libertăți, dar fără a ofensa", a subliniat Papa Francisc, pledând pentru exprimarea adevărului, mai ales în politică.

Este adevărat că "nu se poate reacționa violent", dar "dacă un mare prieten o ponegrește pe mama mea, se poate aștepta la un pumn", a mai spus papa.

Fără a cita Charlie Hebdo, Papa a observat, referindu-se la un discurs al predecesorului său, Papa Benedict al XVI-lea, existența unei "mentalităţi post-pozitivistă, ceea ce sugerează că religiile sunt un fel de subcultură care "sunt tolerate, dar puțin". "Aceasta este o moștenire a Iluminismului", continuând: "Sunt atâția oameni care ponegresc celelalte religii, le iau în derâdere, bagatelizează religia celorlalți: aceștia sunt oameni care provoacă", a argumentat Suveranul Pontif.

Papa Francisc condamnase în repetate rânduri și în cei mai fermi termeni atentatele de săptămâna trecută de la Paris, care au ucis 17 persoane.
 

Traducere: ACC

Sursa:m.la-croix.com