Viața este originală...

Viața fiecăruia este un roman, unul nescris (asta în cazul în care nu-și publică biografia) și merită citit. Unora le place să-și povestească viața, ba chiar să mai adauge câte ceva de fiecare dată când repetă acțiunea trecută la un pahar de Coca...

De amintit, cu siguranță ne amintim multe din viață, adică, cu siguranță am avut momente frumoase și neplăcute ce s-au arhivat undeva acolo în creier. Dar viața este frumoasă oricum, are ceva ce nimic în lume nu-ți poate da.

Acum, din registrul amintirilor mele, care ar putea poate să devină inspirație pentru o poveste (măcar), o istorioară Cucerind înalturi.

Era chiar cu câteva zile înainte de 

Ai fost vreodată la munte, să escaladezi şi să cucereşti în final un vârf? Nu contează care vârf ar fi, unul oarecare, te asigur că de acolo ai să vezi altfel lumea, chiar te simţi stăpân, cumva. Dar oare vei putea fi stăpân pe tine însuţi ca să nu îţi doreşti să stăpâneşti peste alţii? M-am căţărat cu mâinile libere pe primul vârf pe care l-am văzut întâia oară când m-am întâlnit cu această parte a creaţiei, i-am lăsat pe toţi în urmă şi am alergat fără să mă mai uit înapoi. Urcuşul meu a fost instinctiv. Până să

realizeze grupul că de fapt lipsesc şi sunt plecat în ascensiune, eu dădeam bineţe pietrelor ce locuiau cel mai aproape de Dumnezeu, ajunsesem în vârf... aici am avut răgaz să îmi arunc sufletul şi privirea spre toate punctele cardinale; ceea ce se deschidea înaintea inimii mele este greu de relatat: armonie, bucurie, gând de eroism, nebunie, credinţă etc., toate în aceeaşi oală. Aşa se simte omul când este în puterile proprii, sănătos şi are tot ce vrea, uită că este de fapt foarte mic în comparaţie cu imensul, şi se crede pe sine însuşi mult mai superior decât ceilalţi pentru că este la înălţime. Este adevărat că în acest punct eşti mai păzit şi mult mai informat pentru că poţi vedea tot, dar fără umilinţă într-o astfel de postură, eşti ca fără aer pe crestele din Himalaia. Nu te lăsa sedus de acest gând, ispita e mare, dar dacă ne cucereşte, viaţa noastră nu are cum să fie dulce!

Înainte de a mă înălţa pentru a sta pe propriile-mi picioare în voia adierii vântului, nu am împlântat un steag ca urmă a trecerii mele, ci subt o piatră am lăsat pe o bucăţică de hârtie, un gând, poate va fi fost de folos, dacă nu altora mie sigur. Am coborât la tot mai convingătoarele voci insistente deja ce veneau de la poale, mirarea şi temerea celor de jos era cu atât mai mare ştiind că nu am experienţă (sau minte), nici echipamentul necesar, aşadar nu este greu de înţeles că urcuşul a fost lesne pe când la coborâş... am trecut prin nişte clipe ce şi acum îmi sunt încă vii în memorie, dar am trecut.

Aţi alunecat vreodată şi să cădeţi în rostogolire de pe un vârf de munte? Eu nu, dar am vorbit cu oameni care au avut această experienţă şi când s-au oprit din fatidica mişcare cauzată de gravitaţie nu au primit tocmai un premiu, ci semne ca aducere aminte, semne ce mai mult decât în carne s-au imprimat în memorie. Aşadar, dacă tot vorbeam de acel om ce se consideră superior şi stă deasupra tuturor cu egoismul lui, mi se pare firesc să îl analizăm şi pe acela ce a „alunecat” iar printre noi. Nu este necesar să mai precizez cu ce cicatrici va rămâne însemnat. Acelea îl vor evidenţia printre oameni, sperăm doar să învăţăm din fiecare experienţă personală sau a acelora ce ne înconjoară.

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

A fost deschis procesul de beatificare a surorii Sfintei Tereza de Lisieux

Sâmbătă, 24 ianuarie a.c., în timpul Liturghiei celebrate în capela Mănăstirii Vizitantinelor din Caen, Monseniorul Jean-Claude Boulanger, Episcop de Bayeux și Lisieux, a anunțat oficial deschiderea procesului de beatificare a "slujitoarei lui Dumnezeu sora Françoise-Thérèse", cunoscută sub numele de Leonie Martin, sora Sfintei Tereza de Lisieux.

Monseniorul Boulanger oficializează astfel titlul de slujitoare a lui Dumnezeu pentru sora Françoise-Thérèse, fiind primul pas dintr-un lung proces în urma căruia poate într-o zi va fi declarată Fericită sau Sfântă. Părintele Laurent Berthout, purtătorul de cuvânt al Diecezei de Bayeux și Lisieux, a declarat:

"De mulți ani, oamenii se încredinţează rugăciunilor maicii Leonie Martin, venind la mormântul ei din incinta Mănăstirii Vizitantinelor unde a fost călugăriţă din 1899 până în 1941. Aceste persoane mărturisesc că au primit multe haruri datorită mijlocirii ei. Leonie Martin a trăit o viață simplă, ascunsă, umilă în umbra mănăstirii, vrând să traiască spiritualitatea Sfântului Francisc de Sales, făcând "totul din dragoste, nu prin forță", după cuvintele Sfântului Francisc. Leonie Martin a primit şi descoperirea spirituală a surorii sale, Sfânta Tereza, care a învăţat-o să săvârşească cu dragoste acțiunile cele mai simple de zi cu zi."

Traducere: ACC
 

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Povestea emoţionantă a mâinilor în rugăciune

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürera câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbatori triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ”şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine!”.

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”nu, nu, nu”. În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

    ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pâna acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu ”mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inima spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii ”mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească – dacă mai aveai nevoie – că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

Sursa:caplimpede.ro

"Paternitatea responsabilă? Francisc ca Wojtyła şi Vatican II"

Canonistul Domenico Mogavero, episcop de Mazara del Vallo, analizează "rădăcinile" intervenţiei papei la întoarcerea de la Manila.

De Giacomo Galeazzi

Aţi rămas surprins de cuvintele pontifului despre necesitatea unei "paternităţi responsabile" şi despre faptul că pentru a fi buni catolici nu "trebuie să fim ca iepurii"?

"Nu. Este un concept în linie cu învăţătura predecesorilor săi. Conciliul al II-lea din Vatican, prin constituţia pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, afirmă că, în virtutea dreptului inalienabil al omului la căsătorie şi la naşterea copiilor, decizia cu privire la numărul de copii care să fie aduşi pe lume depinde de evaluarea justă a părinţilor. Această evaluare a părinţilor presupune o conştiinţă bine formată, de aceea, este fundamental a da tuturor modul de a se educa la o responsabilitate corectă aşa cum se cuvine cu adevărat oamenilor, respectând legea divină şi ţinând cont de circumstanţele reale şi de timp. În enciclica Humanae vitae, Paul al VI-lea evidenţiază că în raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale paternitatea responsabilă se exercită fie cu deliberarea ponderată şi generoasă de a face să crească o familie numeroasă, fie cu decizia, luată pentru motive grave şi respectând legea morală, de a evita temporar sau chiar pe timp nedeterminat o nouă naştere".

În ce anume s-a inspirat din sfântul Ioan Paul al II-lea?

"Karol Wojtyła a exprimat de mai multe ori acelaşi concept al lui Francisc. În atâtea ocazii, de exemplu la Angelus din 17 iulie 1994, Anul Familiei. «Gândirea catolică este adesea răstălmăcită - a subliniat Ioan Paul al II-lea - ca şi cum Biserica ar susţine o ideologie a fecundităţii cu orice preţ, determinându-i pe soţi să procreeze fără niciun discernământ şi nicio proiectare. Însă este suficientă o citire atentă a pronunţărilor Magisteriului pentru a constata că nu este aşa». În realitate, precizează sfântul Ioan Paul al II-lea, în generarea vieţii, soţii realizează una dintre dimensiunile cele mai înalte ale vocaţiei lor: sunt colaboratori ai lui Dumnezeu".

Care sunt consecinţele?

"Tocmai prin acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu, conform lui Ioan Paul al II-lea, părinţii sunt ţinuţi la o atitudine extrem de responsabilă. Luând decizia de a da naştere sau de a nu da naştere ei trebuie să se lase inspiraţi nu de egoism nici de lejeritate, ci de o generozitate prudentă şi conştientă, care evaluează posibilităţile şi circumstanţele, şi mai ales care ştie să pună în centrul binele însuşi al celui care trebuie să se nască. Aşadar, atunci când există motiv pentru a nu procrea, această alegere este permisă şi chiar ar putea să fie necesară. Învăţături prezente deja în Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea cu privire la paternitatea şi maternitatea responsabile".

Francisc este deci sub semnul tradiţiei?

"Desigur. Uneşte realismul şi doctrina. La Parlamentul European în timpul sesiunii plenare la Strasbourg, a clarificat că familia, unită, fertilă şi indisolubilă, poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranţă viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecinţe sociale. Pentru Francisc a reafirma importanţa familiei nu numai că ajută să se dea perspective şi speranţe noilor generaţii, ci şi numeroşilor bătrâni, adesea constrânşi să trăiască în condiţii de singurătate şi de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaş familial în măsură să-i însoţească şi să-i susţină. Cine arată că este surprins din cauza cuvintelor lui Francisc să-şi pună sufletul în pace: va avea multe altele de care să se minuneze. Francisc duce din nou Biserica la izvorul evanghelic şi oamenii îl apreciază tocmai pentru sinceritatea şi capacitatea de a se exprima fără ipocrizie".

(După Vatican Insider, 21 ianuarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Chiara Lubich: se deschide cauza de beatificare

Se deschide cauza de beatificare a Chiarei Lubich, fondatoarea Mișcării Focolarelor. Deschiderea oficială a cauzei va avea loc pe 27 ianuarie, în catedrala din localitatea italiană Frascati, a anunțat mons. Raffaello Martinelli, episcopul de Frascati, dieceza în care Chiara Lubich a trăit cea mai mare parte a vieții și unde a murit pe 14 martie 2008.

Despre modul în care a primit vestea Maria Voce, actuala președintă a Mișcării Focolarelor, aflăm din interviul realizat de Adriana Masotti, de la redacția centrală în limba italiană:

Maria Voce: [Am primit vestea n.r.] cu mare bucurie, multiplicată de ecoul de bucurie ajuns din lumea întreagă. Le-am comunicat imediat tuturor această bucurie și gratitudine, am exprimat-o față de episcopul de Frascati care s-a implicat foarte mult în încercarea de a face tot ce era necesar ca muncă preliminară pentru a ajunge la acest moment. Exprim totodată mare gratitudine față de Biserică care ne permite să arătăm frumusețea unei vieți de slujire, precum cea a Chiarei. […] Ea a visat dintotdeauna ziua în care să se poată cu adevărat vorbi de o sfințenie a poporului, căci a înțeles că sfințenia însemna să se facă voința lui Dumnezeu, lucru pe care Dumnezeu îl cere oricărei persoane care vine la viață. Dorința ei era de a face ca multe, cât mai multe persoane să pătrundă pe această cale a sfințeniei.

Întrebată despre dialog, una din trăsăturile caracteristice ale Chiarei Lubich, supranumită de altfel "femeie a dialogului", actuala președintă, Maria Voce, este de părere că fondatoarea Mișcării Focolarelor are multe de spus în privința construirii relațiilor autentice, profunde, dintre civilizații, etnii și religii, pentru a contrasta valul de violență care pare să fi invadat lumea.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Scrisoare de la un profesor bun către un părinte bun

Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste.

Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ – are o inteligență observabilă – și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii exprese de recuperare? De ce același program educațional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis?

Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.

De ce”cheița” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbârnâie pur și simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipsește nimic?

Când se pierd copiii și cine e de vină?

Unde încep copiii să se piardă? Când ne alunecă un copil printre degete și mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduiește suficient sau, mai degrabă, o neputință? Este vina mea că nu îl fac să muncească?

Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi?

Care este ingredientul reușitei școlare?

Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată,  în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială – copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor. Un al șaselea simț îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aș numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoțional, un foc interior, care-i mențin direcția și îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine.

Știu că, la un moment dat,  mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele.

Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să  influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistență, perseverență. Cei mai mulți specialiști au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieții, despre propria minte sau inteligență (fie ca un dat providențial, fie ca un ”mușchi”, capabil de creștere, prin efort și intenție).

Nu știu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoțional, ambiția sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adâncă, ramificată înapoi, în timp, până la clipa venirii lui pe lume.

Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu.

Care sunt cele mai importante lecții?

1. a. Cui îi aparține copilul tău?
2. b. Cum îți cerți copilul?
3. c. Cum  îl faci să aleagă?

1. În primii ani de viață învață de la tine cel mai important lucru: învață fie că e liber, fie că îți aparține. Depinde de ce crezi tu. Credințele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte.

Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul,  pentru a putea să își învețe  propriile lecții. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunțările tale în sacrificiu și nici nu aștepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care ați putea împreună să o aduceți în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificațiile și poveștile tale l-ar copleși. Fă un pas în afara lui și bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești.

1. b. Din felul în care îi predai prima lecție – a apartenenței– vei învăța și cum să-l cerți.

Părinții au tendința de a se așeza în fața/împotriva copilului, atunci când îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziție perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forță, confruntare și generatoare de emoții negative. Copiii au înstincte extraordinare – așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate.

1. c. De pe poziție de luptă și cu emoții negative nu poți obține nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul.

Învățați să validați spiritul din ei, să găsiți potențialul lui adevărat și abia apoi să încercați să modelați împreună – ca într-o negociere blândă – granițele aspirațiilor proprii și ale predispozițiilor lor native. Nu poți trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuși doar să reprimi tendințe despre care copilul află că nu-ți plac, pe care ajunge să și le ascundă, adormindu-și natura. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși.

Pentru copilul tău nu ești un dumnezeu, ci doar un însoțitor – unul care poartă lumina experienței, care știe să îl asculte și să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poți doar să îl inspiri.

Culmea e că toate lucrurile acestea se întâmplă între granițe precise. Libertatea  se învață în mijlocul constrângerilor de tot felul. În prima fază a vieții lor, copiii sunt ca apele în dezgheț, alunecând din vârful muntelui, în toate direcțiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgașe, cât de mici. Își încearcă puterile, te provoacă, testează și își caută direcția. Energia celui mai fabulos ghețar se împrăștie în fire mici și rapide, într-o curgere fără sens și orientare. Dacă dezghețul găsește o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos și cu vuiet într-o direcție clară.

Știu o mulțime de părinți care-s ca muntele de mari și importanți – numai că nu reușesc să canalizeze nimic. Nu fac decât să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puțin inspirate.

Cum l-ai trimis tu la mine?

I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință – încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. L-ai lăsat să câștige la orice joc și i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat șireturile până la 7 ani, i-ai suflecat mereu mânecile și tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Știu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decât să învețe. Asta e răsplata ta.

În tot procesul ăsta de revărsare a bunătății tale, i-ai dat și altceva, hotărâtor și greu de modificat: inerție A învățat, de mic, să își seteze așteptările pe frecvența unui anumit nivel de confort interior.

Ghici ce? Învățarea nu înseamna confort, nici echilibru. Învățarea înseamnă conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Înseamnă ieșire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, autosupunere la frustrare, amânarea recompensei, rezistență la eșec și îndârjirea de a ieși din drumurile înfundate și a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntâmpinate deja pâna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca ușor, în așteptare sau în renunțare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.

Ce pot face eu pentru tine?

Am învățat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă ești un părinte care știe să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îți aparține ție sau sieși. Am învățat să adulmec frica și să recunosc inerția. Vestea bună este că fiecare copil – chiar și al tău – dă tot ce are el mai bun și este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.

O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.

Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.

Sursa:www.contributors.ro