Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni

Lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni, a spus Papa Francisc la Audienţa generală de miercuri, 28 ianuarie 2015.

Cateheza Papei:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul "tată". Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.

"Tată" este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o "societate fără taţi". Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate - dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.

Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: "Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru...". Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.

Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri.

Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil "egal" cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii "coleg" al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.

Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate - putem spune paternă - faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.

Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: "Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii...". Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Viața este originală...

Viața fiecăruia este un roman, unul nescris (asta în cazul în care nu-și publică biografia) și merită citit. Unora le place să-și povestească viața, ba chiar să mai adauge câte ceva de fiecare dată când repetă acțiunea trecută la un pahar de Coca...

De amintit, cu siguranță ne amintim multe din viață, adică, cu siguranță am avut momente frumoase și neplăcute ce s-au arhivat undeva acolo în creier. Dar viața este frumoasă oricum, are ceva ce nimic în lume nu-ți poate da.

Acum, din registrul amintirilor mele, care ar putea poate să devină inspirație pentru o poveste (măcar), o istorioară Cucerind înalturi.

Era chiar cu câteva zile înainte de 

Ai fost vreodată la munte, să escaladezi şi să cucereşti în final un vârf? Nu contează care vârf ar fi, unul oarecare, te asigur că de acolo ai să vezi altfel lumea, chiar te simţi stăpân, cumva. Dar oare vei putea fi stăpân pe tine însuţi ca să nu îţi doreşti să stăpâneşti peste alţii? M-am căţărat cu mâinile libere pe primul vârf pe care l-am văzut întâia oară când m-am întâlnit cu această parte a creaţiei, i-am lăsat pe toţi în urmă şi am alergat fără să mă mai uit înapoi. Urcuşul meu a fost instinctiv. Până să

realizeze grupul că de fapt lipsesc şi sunt plecat în ascensiune, eu dădeam bineţe pietrelor ce locuiau cel mai aproape de Dumnezeu, ajunsesem în vârf... aici am avut răgaz să îmi arunc sufletul şi privirea spre toate punctele cardinale; ceea ce se deschidea înaintea inimii mele este greu de relatat: armonie, bucurie, gând de eroism, nebunie, credinţă etc., toate în aceeaşi oală. Aşa se simte omul când este în puterile proprii, sănătos şi are tot ce vrea, uită că este de fapt foarte mic în comparaţie cu imensul, şi se crede pe sine însuşi mult mai superior decât ceilalţi pentru că este la înălţime. Este adevărat că în acest punct eşti mai păzit şi mult mai informat pentru că poţi vedea tot, dar fără umilinţă într-o astfel de postură, eşti ca fără aer pe crestele din Himalaia. Nu te lăsa sedus de acest gând, ispita e mare, dar dacă ne cucereşte, viaţa noastră nu are cum să fie dulce!

Înainte de a mă înălţa pentru a sta pe propriile-mi picioare în voia adierii vântului, nu am împlântat un steag ca urmă a trecerii mele, ci subt o piatră am lăsat pe o bucăţică de hârtie, un gând, poate va fi fost de folos, dacă nu altora mie sigur. Am coborât la tot mai convingătoarele voci insistente deja ce veneau de la poale, mirarea şi temerea celor de jos era cu atât mai mare ştiind că nu am experienţă (sau minte), nici echipamentul necesar, aşadar nu este greu de înţeles că urcuşul a fost lesne pe când la coborâş... am trecut prin nişte clipe ce şi acum îmi sunt încă vii în memorie, dar am trecut.

Aţi alunecat vreodată şi să cădeţi în rostogolire de pe un vârf de munte? Eu nu, dar am vorbit cu oameni care au avut această experienţă şi când s-au oprit din fatidica mişcare cauzată de gravitaţie nu au primit tocmai un premiu, ci semne ca aducere aminte, semne ce mai mult decât în carne s-au imprimat în memorie. Aşadar, dacă tot vorbeam de acel om ce se consideră superior şi stă deasupra tuturor cu egoismul lui, mi se pare firesc să îl analizăm şi pe acela ce a „alunecat” iar printre noi. Nu este necesar să mai precizez cu ce cicatrici va rămâne însemnat. Acelea îl vor evidenţia printre oameni, sperăm doar să învăţăm din fiecare experienţă personală sau a acelora ce ne înconjoară.

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

A fost deschis procesul de beatificare a surorii Sfintei Tereza de Lisieux

Sâmbătă, 24 ianuarie a.c., în timpul Liturghiei celebrate în capela Mănăstirii Vizitantinelor din Caen, Monseniorul Jean-Claude Boulanger, Episcop de Bayeux și Lisieux, a anunțat oficial deschiderea procesului de beatificare a "slujitoarei lui Dumnezeu sora Françoise-Thérèse", cunoscută sub numele de Leonie Martin, sora Sfintei Tereza de Lisieux.

Monseniorul Boulanger oficializează astfel titlul de slujitoare a lui Dumnezeu pentru sora Françoise-Thérèse, fiind primul pas dintr-un lung proces în urma căruia poate într-o zi va fi declarată Fericită sau Sfântă. Părintele Laurent Berthout, purtătorul de cuvânt al Diecezei de Bayeux și Lisieux, a declarat:

"De mulți ani, oamenii se încredinţează rugăciunilor maicii Leonie Martin, venind la mormântul ei din incinta Mănăstirii Vizitantinelor unde a fost călugăriţă din 1899 până în 1941. Aceste persoane mărturisesc că au primit multe haruri datorită mijlocirii ei. Leonie Martin a trăit o viață simplă, ascunsă, umilă în umbra mănăstirii, vrând să traiască spiritualitatea Sfântului Francisc de Sales, făcând "totul din dragoste, nu prin forță", după cuvintele Sfântului Francisc. Leonie Martin a primit şi descoperirea spirituală a surorii sale, Sfânta Tereza, care a învăţat-o să săvârşească cu dragoste acțiunile cele mai simple de zi cu zi."

Traducere: ACC
 

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Povestea emoţionantă a mâinilor în rugăciune

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürera câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbatori triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ”şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine!”.

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”nu, nu, nu”. În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

    ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pâna acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu ”mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inima spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii ”mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească – dacă mai aveai nevoie – că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

Sursa:caplimpede.ro

"Paternitatea responsabilă? Francisc ca Wojtyła şi Vatican II"

Canonistul Domenico Mogavero, episcop de Mazara del Vallo, analizează "rădăcinile" intervenţiei papei la întoarcerea de la Manila.

De Giacomo Galeazzi

Aţi rămas surprins de cuvintele pontifului despre necesitatea unei "paternităţi responsabile" şi despre faptul că pentru a fi buni catolici nu "trebuie să fim ca iepurii"?

"Nu. Este un concept în linie cu învăţătura predecesorilor săi. Conciliul al II-lea din Vatican, prin constituţia pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, afirmă că, în virtutea dreptului inalienabil al omului la căsătorie şi la naşterea copiilor, decizia cu privire la numărul de copii care să fie aduşi pe lume depinde de evaluarea justă a părinţilor. Această evaluare a părinţilor presupune o conştiinţă bine formată, de aceea, este fundamental a da tuturor modul de a se educa la o responsabilitate corectă aşa cum se cuvine cu adevărat oamenilor, respectând legea divină şi ţinând cont de circumstanţele reale şi de timp. În enciclica Humanae vitae, Paul al VI-lea evidenţiază că în raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale paternitatea responsabilă se exercită fie cu deliberarea ponderată şi generoasă de a face să crească o familie numeroasă, fie cu decizia, luată pentru motive grave şi respectând legea morală, de a evita temporar sau chiar pe timp nedeterminat o nouă naştere".

În ce anume s-a inspirat din sfântul Ioan Paul al II-lea?

"Karol Wojtyła a exprimat de mai multe ori acelaşi concept al lui Francisc. În atâtea ocazii, de exemplu la Angelus din 17 iulie 1994, Anul Familiei. «Gândirea catolică este adesea răstălmăcită - a subliniat Ioan Paul al II-lea - ca şi cum Biserica ar susţine o ideologie a fecundităţii cu orice preţ, determinându-i pe soţi să procreeze fără niciun discernământ şi nicio proiectare. Însă este suficientă o citire atentă a pronunţărilor Magisteriului pentru a constata că nu este aşa». În realitate, precizează sfântul Ioan Paul al II-lea, în generarea vieţii, soţii realizează una dintre dimensiunile cele mai înalte ale vocaţiei lor: sunt colaboratori ai lui Dumnezeu".

Care sunt consecinţele?

"Tocmai prin acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu, conform lui Ioan Paul al II-lea, părinţii sunt ţinuţi la o atitudine extrem de responsabilă. Luând decizia de a da naştere sau de a nu da naştere ei trebuie să se lase inspiraţi nu de egoism nici de lejeritate, ci de o generozitate prudentă şi conştientă, care evaluează posibilităţile şi circumstanţele, şi mai ales care ştie să pună în centrul binele însuşi al celui care trebuie să se nască. Aşadar, atunci când există motiv pentru a nu procrea, această alegere este permisă şi chiar ar putea să fie necesară. Învăţături prezente deja în Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea cu privire la paternitatea şi maternitatea responsabile".

Francisc este deci sub semnul tradiţiei?

"Desigur. Uneşte realismul şi doctrina. La Parlamentul European în timpul sesiunii plenare la Strasbourg, a clarificat că familia, unită, fertilă şi indisolubilă, poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranţă viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecinţe sociale. Pentru Francisc a reafirma importanţa familiei nu numai că ajută să se dea perspective şi speranţe noilor generaţii, ci şi numeroşilor bătrâni, adesea constrânşi să trăiască în condiţii de singurătate şi de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaş familial în măsură să-i însoţească şi să-i susţină. Cine arată că este surprins din cauza cuvintelor lui Francisc să-şi pună sufletul în pace: va avea multe altele de care să se minuneze. Francisc duce din nou Biserica la izvorul evanghelic şi oamenii îl apreciază tocmai pentru sinceritatea şi capacitatea de a se exprima fără ipocrizie".

(După Vatican Insider, 21 ianuarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Chiara Lubich: se deschide cauza de beatificare

Se deschide cauza de beatificare a Chiarei Lubich, fondatoarea Mișcării Focolarelor. Deschiderea oficială a cauzei va avea loc pe 27 ianuarie, în catedrala din localitatea italiană Frascati, a anunțat mons. Raffaello Martinelli, episcopul de Frascati, dieceza în care Chiara Lubich a trăit cea mai mare parte a vieții și unde a murit pe 14 martie 2008.

Despre modul în care a primit vestea Maria Voce, actuala președintă a Mișcării Focolarelor, aflăm din interviul realizat de Adriana Masotti, de la redacția centrală în limba italiană:

Maria Voce: [Am primit vestea n.r.] cu mare bucurie, multiplicată de ecoul de bucurie ajuns din lumea întreagă. Le-am comunicat imediat tuturor această bucurie și gratitudine, am exprimat-o față de episcopul de Frascati care s-a implicat foarte mult în încercarea de a face tot ce era necesar ca muncă preliminară pentru a ajunge la acest moment. Exprim totodată mare gratitudine față de Biserică care ne permite să arătăm frumusețea unei vieți de slujire, precum cea a Chiarei. […] Ea a visat dintotdeauna ziua în care să se poată cu adevărat vorbi de o sfințenie a poporului, căci a înțeles că sfințenia însemna să se facă voința lui Dumnezeu, lucru pe care Dumnezeu îl cere oricărei persoane care vine la viață. Dorința ei era de a face ca multe, cât mai multe persoane să pătrundă pe această cale a sfințeniei.

Întrebată despre dialog, una din trăsăturile caracteristice ale Chiarei Lubich, supranumită de altfel "femeie a dialogului", actuala președintă, Maria Voce, este de părere că fondatoarea Mișcării Focolarelor are multe de spus în privința construirii relațiilor autentice, profunde, dintre civilizații, etnii și religii, pentru a contrasta valul de violență care pare să fi invadat lumea.

Sursa:ro.radiovaticana.va