„Be Tomorrow’s App Genius”

Viitorul garantat este legat de tehnologie, adică inevitabil că nu vom putea „supraviețui” fără ea. Așa că orice aparatură nouă ce apare, are nevoie de îmbunătățiri, de a fi adaptată la nevoile cât mai multor consumatori. Mai mult, pentru acestea trebuie realizate diverse aplicații care să corespundă nevoilor noastre. Ascut muzică din seria 007 și mă gândesc că tot ce se „clocește” în astfel de filme cu siguranță că viitorul le este asigurat și foarte curând vom avea și noi acces la o astfel de tehnologie... care poate, undeva, deja există... cel puțin în filme, DA.

Dacă aș putea chiar eu realiza o aplicație, m-ar preocupa una care să se potrivească la un aparat care să fie capabil să realizeze holograme de înaltă calitate. Aplicația mea ar fi capabilă să proiecteze în încăperea în care m-aș afla, medii în care nu aș putea ajunge, ca spre exemplu un oraș renumit (deci așa face o excursie virtuală), pentru a cerceta diverse locații de pe pământ, să spunem o junglă amazoniană, sau pur și simplu aș explora medii extraterestre precum planeta Marte sau, de ce nu, aș călca chiar și pe Soare. Aplicația bineînțeles că ar putea fi îmbunătățită constant chiar și cu medii virtuale create de către utilizatori, care în mod real nu există decât în mintea lor, apoi, depinzând de starea unui utilizator, acesta ar putea activa medii vesele, horror, periculoase, etc. Ar putea zbura în nori, dacă ar vrea. Bineînțeles, folosindu-se și de alte aparate suplimentare, ar putea crea un sunet ambiental autentic, diverse senzații: aer, ploaie, căldură, etc. cu aparate care să fie poziționate la locul potrivit. Și, nu în ultimul rând, ar putea intra de-a dreptul în mijlocul acțiunii unui joc sau al unui film... nu ar fi super?

Tu la ce aplicație te-ai gândi dacă ai putea realiza una?

Cei de la UTOK au pornit în căutarea unui geniu al aplicaţiilor mobile, care va fi recompensat cu 2000 de euro pentru ideea lui. Mai multe detalii despre căutările lor găseşti în acest comunicat de presă.

Intră și tu, chiar acum pe

 http://www.utok.ro/app-genius

Trei sugestii pentru a nu mai ţipa la copii

Anul trecut, publicaţia Child Development a publicat rezultatele unei cercetări conform căreia ţipatul la copii poate fi tot atât de rău precum lovitul cu palma la fund şi ar putea cauza probleme de comportament şi de dezvoltare emoţională. Cercetătorii de la Universitatea din Pittsburgh şi ai Universităţii din Michigan au stabilit că disciplinarea verbală severă din partea părinţilor este în mod special distructivă pentru adolescenţi şi preadolescenţi. Adolescenţii ai căror părinţi au folosit ţipatul ca metodă de disciplinare sunt mult mai supuşi riscului de a avea probleme comportamentale pe care să le manifeste (inclusiv vandalism şi violenţă). Studiul desfăşurat pe o perioadă de doi ani a concluzionat că efectele disciplinării verbale frecvente şi insultelor au fost comparabile cu cele ale disciplinării fizice (lovitul cu palma la fund sau bătutul copiilor).

Acest subiect este explorat de mult timp de psihologii pentru copii. Un studiu publicat în 2003 în Journal of Marriage and Family a concluzionat că în familiile unde au existat 25 sau mai multe incidente în care s-a ţipat la copii de-a lungul unei perioade de 12 luni, aceştia au sfârşit prin a avea o stimă de sine scăzută, o creştere în agresivitatea faţă de alţii şi o mai mare rată a depresiei. Din ce am văzut în practica psihologică, ţipatul creşte şi nivelul anxietăţii la copii. Luând în considerare cât de des părinţii îşi pot pierde răbdarea, aceste descoperiri sunt un bun motiv pentru a nu mai ţipa, mai ales atunci când o facem într-o manieră condescendentă.

Iată 3 din cele mai puternice şi eficiente ponturi care să vă ajute să evitaţi capcana ţipatului la copilul sau adolescentul pe care îl aveţi acasă.

    Fiţi un ascultător activ

Dacă aveţi deja un conflict, scoateţi copilul din acea situaţie conflictuală pentru a vedea cum se simte cu adevărat. Evitaţi să îl judecaţi peste măsură, pentru că asta îi dă sentimentul că este criticat şi îl va face să adopte o poziţie defensivă. Unul din clienţii mei, Ken, mi-a împărtăşit cum i-a folosit să-i spună băieţelului său de 12 ani, Troy: „Te rog, ajută-mă să înţeleg de ce eşti supărat.” O afirmaţie atât de simplă l-a ajutat pe Ken să îşi amintească să asculte în loc să îşi moralizeze fiul. Chiar dacă Troy nu i-a dat un răspuns imediat, tatăl a realizat că doar punând această întrebare a lăsat uşa deschisă pentru acesta să îşi exprime gândurile şi sentimentele mai târziu. De asemenea, această întrebare l-a împiedicat pe clientul meu să îşi activeze „modulul de ţinut morală” cum spunea fiul său.

    Folosiţi înţelegerea pentru a vă calma

Ascultarea activă descrisă mai sus vă ajută să săpaţi mai adânc şi să înţelegeţi ce se întâmplă cu adevărat cu copilul dumneavoastră. Acesta este probabil cel mai bun antidot împotriva ţipatului. În timp ce înţelegerea de una singură e posibil să nu vă oprească din a ţipa, vă va ajuta totuşi. Încercaţi să înţelegeţi ce anume aţi vrea să schimbe copilul dvs şi apoi explicaţi-i raţional. De exemplu, dacă e vorba de dezordinea din cameră, întrebaţi-vă ce face bine şi ce aţi vrea să nu mai facă. Kayla, mama lui Gordon în vârstă de 13 ani, şi-a dat seama că ar putea trăi cu unele haine aruncate pe podea, dar nu cu chips-uri vechi de două luni într-un colţ al camerei. Un alt exemplu ar fi: este oare posibil ca fiul dvs să refuze să fie gata de şcoală deoarece are un test pentru care nu este pregătit? Sau este fiica dvs speriată că ar putea fi respinsă de un nou grup de prieteni şi se descarcă acasă în schimb? Ţineţi minte că o înţelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă cu copilul vă va ajuta să vă ţineţi emoţiile în frâu. Cu cât mai mult vă calmaţi, cu atât veţi reacţiona emoţional mai puţin şi va fi cu atât mai puţin probabil să ţipaţi.

    Nu o luaţi personal

În cartea sa The Four Agreements, Miguel Ruiz scrie: „Nu luaţi nimic personal. Nimic din ceea ce fac alţii nu este din cauza voastră…” Acesta este un sfat valoros de ţinut minte. Dacă vă aplecaţi o clipă asupra lui, de cele mai multe ori când ţipaţi la copilul dvs se întâmplă pentru că îi consideraţi comportamentul ca pe un afront personal. Înţelegeţi că „obraznicul” în cauză, deşi încearcă să vă provoace, se comportă de aşa manieră datorită propriilor lupte, nu ale voastre. Să vă amintiţi un lucru ca acesta vă va ajuta să nu căpătaţi frustrări şi riscul de a ţipa va fi mult mai scăzut.

Sursa:stiripentruviata.ro

Cei care îl caută și îl găsesc...

Isus ne invită înainte de toate să fim copleșiți de cele din jurul nostru, iar mai degrabă să acceptăm aproapele decât să-I respingem.

Trăim într-o lume complexă. Creșterea violenței sociale, politice și culturale nu contribuie la înțelegerea forței care să conțină compasiune frățească în transformarea vieții noastre și în eliberarea de tot ceea ce împiedică promovarea relațiilor umane cum ar fi justiția socială și drepturile omului. Uneori ne îndreptăm spre o viață sălbatică, supraîncărcată de nemulțumire, amărăciune, invidie și lăcomie. Efectiv nu ne dăm seama că înaintăm obosiți dezumanizând tot ceea ce întâlnim.

În cuvintele lui Isus găsim două indicii care ne pot ajuta să trăim în conformitate cu compasiunea fraternă și redescoperirea gustului pierdut al vieții.

Primul indiciu constă în recunoașterea faptului că suntem în dificultate, obosiți și epuizați. Nu trebuie să negăm că putem face sacrificii sau putem pune accent pe compasiune și devotement față de aproapele nostru nevoiaș. Veniti la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu va voi da odihnă (Mt 11,28); odihnă pe care Isus ne-o oferă şi care începe cu atenția îndreptată față de cel de lângă noi, cu trecerea spre a ne pune în locul lui.

Al doilea indiciu constă în fructul care produce dorința de a trăi în același mod precum Isus, cu o inimă mereu dispusă spre a-l iubi pe celălalt sau spre a ne rupe din timp pentru a oferi o companie, fără a-l respinge sau maltrata.œ Invata de la mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inimă și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”( Mt 11,29).

Trebuie sa avem o inimă care nu se hrănește cu teamă de pedeapsă sau pocăință în față unui zeu furios, ci cu dorinţa întâlnirii libere din care înflorește viață reală și asta pentru că Dumnezeu știe doar să iubească și să se lase iubit.

Experiența religioasă și mai concret spiritualitatea creștină nu se bazează doar  pe rigurozitatea morală retribuitivă în care tot ceea ce contează e doar respectul pentru participarea la ritualuri, recitarea de devoțiuni  și punerea în practică a poruncilor.

Spiritualitatea creștină este hrănită și crește cu practicarea zi de zi a compasiunii fraterne care ne face solidari și nu neprietenoși sau aroganți.

Contrar a ceea ce trăim, Isus ne oferă o altă cale care continuă să caute forța necesară pentru ziua de astăzi: Milă voiesc și nu jertfă. Nu am venit să-i caut pe cei drepți, ci pe cei păcătoși (Mt.9,13).

Îndurarea este relația prin excelentă prin care ne apropiem de Dumnezeu. Iubind într-un mod plin de compasiune, ajungem să iubim și noi asemenea lui Dumnezeu: Îndurator și milostiv, îndelung răbdător și plin de dragoste și credința (Ex. 34,6-8).

Cei care îl caută și îl găsesc pe Dumnezeu  în care Isus a crezut, sunt capabili să trăiască relațiile umane doar în spirit frățesc, descoperind o altă comoară, un bine prețios.

Isus vine în fiecare zi la cei excluși, la bolnavi, la victimele respingerii sociale, politice sau religioase. Îmbrățișarea, privirea și atingerea noastră față de ei este importantă pentru a le reda încrederea în ei înșiși și astfel vor învața că se poate trăi și într-un al mod, că Dumnezeu este cu ei  fără a cere nimic în schimb.(Ps.145).

Traducere: Orian Remus             

Sursa:www.aleteia.org

Patru mari erori pe care le-am făcut ca soție

Astăzi sunt fosta și vreau să vă împărtășesc experiența mea pentru ca voi să nu faceți aceleași greșeli ca și mine.

Când Sloane Bradshaw a divorțat de soțul ei după 10 ani de căsătorie, a petrecut luni de zile în care-l acuza  pentru falimentul relației lor. El a înșelat-o și a abandonat-o. După cele întâmplate, cine ar fi putut să fie de vină? Începînd terapia, totuși, a trebuit să înfrunte realitatea: orice raport este construit în doi, și când acel raport se sfârșește amândoi sunt responsabili. Iată cele 4 lucruri pe care le-a înțeles Sloane.

1. AM PUS PE PRIMUL LOC FIII

E ușor să-ți iubești propriii tăi fii. Nu e nevoie de mare efort ca ei să vă iubească, indiferent de ceea ce faceți. Căsătoria este total altceva: înseamnă muncă (efort). Și de fiecare dată când simțeam căsătoria mea ca pe ceva care îmi cerea să fac un efort, sfârșeam prin a mă îndepărta ieșind cu copiii la plimbare. În general aceste ieșiri le făceam când soțul meu nu putea să fie împreună cu noi (să strice buna dispoziție). Îmi ziceam că așa e corect, deoarece el prefera să lucreze și nu-i plăcea când ieșeam toți împreună. Foarte des mergeam să dorm cu fiii mei, învinuindu-mi soțul că venea să doarmă foarte târziu. Ca și consecință, soțul meu și cu mine nu rămâneam aproape niciodată singuri, și nu erau nopți în care copiii să nu fie prezenți. Poate se întâmpla o singură dată pe an, în ziua aniversării căsătoriei noastre...

2. NU AM PUS LIMITE PĂRINȚILOR MEI

Părinții mei veneau des la noi, de multe ori apăreau fără să ne anunțe. Ne ”ajutau” cu lucrurile din casă, făcînd lucruri pe care nici măcar nu le ceream noi să le facă. Mergeam în vacanțe cu ei. Ne sfidau fiii în fața noastră. Frica mea de-a nu-mi răni părinții mă împiedica să le zic ceva. De puține ori am reușit să apăr autonomia familiei mele. Soțul meu era practic căsătorit cu întreaga mea familie.

3. M-AM PURTAT RĂU CU EL

Gândeam că iubirea ar avea ceva de-a face cu onestitatea, dar știm toți că adevărul doare. Încetul cu încetul simțindu-ne în largul nostru (să se citească: comozi) în relația noastră, am încetat să mai vorbesc frumos, gentil. Îl bârfeam când vorbeam cu prietenele mele, cu mama mea și cu colegii de la serviciu. Mereu. ”Crezi că nu a făcut asta?, ”De ce a făcut aia?, și așa mai departe.

În loc să ajut să crească autostima soțului meu, eu l-am călcat în picioare. Ziceam că munca lui nu e importantă, iar când pomeneam de prietenii lui o făceam tot timpul ofensator. Îl mustram tot timpul pentru că făcea rău lucrurile, dar în realitatea era doar pentru că făcea cum vroiam eu. Uneori vorbeam cu el ca și cu un copil. Controlam banii familiei noastre și fiecare bănuț pe care-l cheltuia. Chiar și în pat gândeam că face totul greșit reproșîndu-i tot timpul. În măsura în care căsătoria noastră se distrugea, mă concentram tot mai mult pe greșelile lui și pe lipsurile lui ca să-mi justific superioritatea. Numai aveam nicio urmă de respect față de el făcîndu-l să înțeleagă acest lucru foarte clar, repetîndu-i zilnic ca să știe.

4. NU AM VRUT SĂ PIERD TIMPUL DISCUTÎND ÎNTR-UN MOD POTRIVIT

Știu că sună straniu sugerînd că există un mod potrivit de a discuta, dar adevărul este că există. În general mențineam pacea în familia noastră abținîndu-mă când erau lucruri care nu mergeau bine. După cum vă puteți închipui, toate aceste lucruri mă înnebuneau și mă trasformau într-un vulcan de mânie care erupea într-un mod disproporționat. Și când vorbesc de ”mânie” mă refer la semnificația sa clinică. Când totul revenea la normal, îmi justificam mânia zicînd că femeia are o limită pentru lucrurile pe care le poate suporta. Astăzi, când privesc în trecut, mă văd ca o persoană care cu adevărat impunea frica în acele episoade. Scriu din cauza faptului că nu reușesc să cred că am fost oarbă atât de mult timp, că mi-am ascuns capul sub nisip. Sper că alte femei reușesc să revină la realitate în timp real și că vor privi bine în jurul lor. Chiar dacă e dureros să știu că soțul meu a decis să rezolve conflictele noastre culcîndu-se cu o altă femeie – văzînd că ar fi putut să ne ajute dacă făceam amândoi terapie – știu că nici eu nu-l îngrijeam.

Traducere: AMR

Sursa:www.bastabugie.it

Papa Francisc şi Sfântul Ioan Bosco

„Am intrat în seminar în anul 1956. În luna august a anului succesiv m-am îmbolnăvit de pneumonie. Eram aproape pe moarte. Au decis să mă opereze la plămân. În acea perioadă, mă vizita la spital părintele Pozzoli (…) în al doilea an în Seminar maturizasem vocaţia religioasă care s-a născut în mine. De aceea, o dată vindecat, decis să nu mă întorc în Seminar ci să mă alătur Companiei lui Isus. Părintele Pozzoli îmi dă drum liber… ” – acesta este un pasaj scris de părintelui Jorge Mario Bergoglio în 1990, care se poate citi în ultima carte a Librăriei Editura Vaticană (LEV), intitulată „Papa Francisc şi Sfântul Ioan Bosco”. Volumul este scris de preotul argentinian Alejandro León şi a fost publicat pe 3 martie, în Vatican.

Cartea reproduce patru scrisori ale părintelui Bergoglio, care reparcurg drumul vieţii sale, ale familiei sale emigrate în Argentina, precum şi naşterea propriei sale vocaţii. Asupra acestui drum a  avut o influenţă semnificativă părintele Pozzoli – preot salezian, îndrumător spiritual şi consilier al familiei Bergoglio.

Volumul „Papa Francisc şi Sfântul Ioan Bosco” este rezultatul cercetării asupra influenţei saleziene în educaţia şi viaţa familiară a lui Jorge Bergoglio. Obiectivul publicaţiei – scrie autorul în introducere – este acela de a apropia întâlnirea dintre Sfântul Ioan Bosco şi papa Francisc, într-o mod simplu, dar complet (…) pornind de la rădăcinile saleziane ale familiei sale, a imersiunii sale în evenimentele istorice pe care a trebuie să le trăiască, reparcurgând experienţa sa saleziană, în aşa fel încât să poată fi scoasă în evidenţă dimensiunea ecleziastică a carismei saleziene: ca dar, şi provocare”.

Întâlnirea cu spiritualitatea Sfântului Ioan Bosco a avut loc pentru Borgoglio încă din copilărie. În cea de a doua scrisoare reprodusă în volum, tot din 1990, părintele Bergoglio destăinuie cum participa de mic copil la Sărbătoarea Mariei Ajutătoare a Creştinilor, în timp ce frecventa oratoriul Sfântului Francisc de Sales şi a cunoscut preoţii confesori salezieni din San Carlos. În 1949, pentru un an de zile, a fost elev al Colegiului salezian din Ramos Mejía. Bergoglio îşi aminteşte din acea perioadă compendiul pedagogiei saleziane: „Colegiul crea trezirea conştiinţei pentru adevărul lucrurilor, a unei culturi catolice care nu este bigotă sau dezorientată. Studiul, valorile sociale ale timpului comunitar, ajutorul celor mai nevoiaşi, sportul, competenţele, milostivirea… totul era real şi forma obişnuinţe care, dădeau împreună  forma unui fel de a fi, cultural”.

A treia scrisoare reprodusă în carte este di 1986 şi se referă la experienţa salezianului Artemide Zatti, prieten personal al lui bergoglio şi astăzi Fericit al Bisericii.

A patra scrisoare este din 1992 şi este predica pronunţată de Bergoglio în Catedrala din Buenos Aires cu ocazia a 500 de ani de la descoperirea Americii.  În volum este repropus şi textul unei conferinţe ţinute de preotul Jorge Mario Borgoglio la Universitatea din Salvador în 1976, când erau marcaţi 100 de ani de la prezenţa salezienilor în Argentina.

Volumul cuprinde de asemenea mărturiile ale altor salezieni, care l-au cunoscut pe Jorge Mario Bergoglio din 1949 până în 2013, când a fost ales Succesor al lui Petru. O secţiune specială este dedicată legăturii dintre familia saleziană şi papa Francisc, în care sunt cuprinse mărturiile rectorului major al salezienilor, don Pascual Chávez Villanueva, a succesorului său, don Angel Fernandez Artime, şi a superioarei generale a Fiicelor Mariei Apărătoare a Creştinilor, sora Yvonne Reungoat.

Ultima parte a volumului cuprinde fotografici cu Bergoglio din copilărie până în zilele noastre, şi unele inserţii fotografice mai vechi de un secol, ale operelor saleziene prezente în Argentina.

(M. Caba)

Sursa:ro.radiovaticana.va

Părinţii Sfintei Tereza de Lisieux vor fi canonizaţi

Potrivit site-ului La Croix, Fericiţii Louis şi Zelie Martin, părinţii Sfintei Tereza de Lisieux, vor fi canonizaţi în octombrie, la Roma. Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, ar fi făcut acest anunț vineri, 27 februarie, în cadrul unei conferințe organizată de Editura Vaticanului cu tema "La ce folosesc sfinții?", în timpul căreia cardinalul a menţionat importanța sfințeniei familiei. "Mulțumesc lui Dumnezeu, în luna octombrie, cei doi soți, părinţii Sfintei Tereza de Lisieux vor fi canonizaţi." Aceasta este prima dată când un cuplu va fi canonizat împreună. Ei au fost beatificaţi în 2008.

Louis şi Zelie Martin sunt părinții Sfintei Tereza de Lisieux și ai Leoniei, a cărei prime faze a beatificării a fost deschisă la 24 ianuarie 2015.

În octombrie anul trecut, la cererea Vaticanului, moaștele Sfintei Tereza de Lisieux și a părinţilor săi, Fericiţii Louis şi Zelie Martin, au fost prezente la Roma în timpul Sinodului dedicat familiei. Papa Francisc a fost să se roage cu acea ocazie la altarul Mărturisirii Sfântului Petru din Vatican, unde au fost instalate moaştele.

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Rugăciunea pe care Satana nu o vrea

Interviu cu don Ghislain Roy.

De Raffaella Frullone

Lucrarea itinerantă a lui don Ghislain Roy, canadian din Quebec, preot care face parte din Societatea Ioan Maria Vianney – fondată în 1990 de Guy Claude Bognard, episcop emerit de Belly-Ars, pentru preoții care vor să se inspire din viaţa Sfântului din Ars se conturează în jurul a două cuvinte cheie: eliberare și vindecare. După ce a experimentat el însuși darul adorației euharistice, astăzi merge în toată lumea pentru ca să propună persoanelor asuprite, singure, suferinde în trup și suflet să îngenuncheze în fața Euharistiei, și pentru ca să le reamintească preoților puterea vindecătoare a ministerului lor. ”Adorația euharistică este centrală în viața creștinului – explică Ghislain Roy – deoarece este Isus însuși prezent. Și Isus în Sfântul Sacrament vindecă”.

Don Ghislain, frecventarea sacramentelor este în scădere și crește numărul persoanelor care caută consolare sau împlinire în New Age, în practici orientale precum Yoga, etc. Cum să procedăm ca să arătăm bogăția spirituală pe care Biserica o oferă?

”Suntem noi preoții cei care trebuie să vorbim de Euharistie și să propunem adorația euharistică. Dacă în bisericile noastre nu mai vedem pe Domnul lucrînd pentru eliberare și vindecare, dacă noi preoții nu trăim noi înșine, cum ar putea alte persoane să-și dezvolte gustul pentru adorație? Cum putem să vorbim celui care este încercat în trup și suflet? Iată de ce pentru preot este esențial să aibă un raport zilnic cu Isus în Sfântul Sacrament, stînd în adorație. Doar dacă sufletul nostru e înflăcărat putem să vedem înflăcărarea din sufletele credincioșilor. Pentru aceasta sunt convins că dacă Biserica ar înceta să propună explicit ca și izvor de vindecare și eliberare Euharistia, persoanele vor căuta să-și vindece rănile în altă parte apelând la New Age sau alte surogate. Caută acolo ceea ce nu găsesc la noi. Ar trebui ca fiecare parohie să aibă o capelă pentru adorație perpetuă.

Din punctul dumneavostră de vedere de ce mulți dintre păstori reușesc cu greu să propună adorația euharisitică?

”Deoarece uneori preoții înșiși nu au fost atinși în profunzime de Isus prezent în Euharistie. Când sunt atinși și încep să propună adorația nocturnă, se întâmplă lucruri interesante: tineri, bătrâni, bolnavi, oameni care au serviciu sau șomeri vin la adorație, se trezesc în toiul nopții fără să ezite deoarece găsesc în capelele de adorație euharistică perpetuă locuri pline de har. Pot să amintesc istoria unor tineri distruși de droguri sau oameni care erau în pragul sinuciderii salvați de întâlnirea cu Sfântul Sacrament. Adorația este metoda cea mai bună pentru a redescoperi măreția Euharistiei. Sfântul Pierre Julian Eymard, fondatorul Congregației Sfântului Sacrament, spunea că timpul petrecut în fața lui Isus este timpul petrecut cel mai bine, și reafirma că aceasta este nevoia timpului nostru, un timp care nu est doar pentru noi, izolat, este pentru salvarea întregii societăți. Răul cel mare este că nu am înțeles acest lucru și că nu mergem foarte des la Isus”.

Care este vindecarea care v-a impresionat cel mai mult și la care ați asistat în anii dedicați adorației euharistice?

”Îmi e greu  să aleg un singur caz. Înainte de toate ministerul meu este o vindecare, născut dintr-un har primit la Medjugorje, apoi cu ajutorul adorației Domnul m-a făcut să înțeleg că cu cât petreceam timpul cu El, în fața Euharistiei, cu atât mai mult iubirea Sa intra în mine și puteam să ating multe suflete. Astfel, exprimentînd eu însumi, înțelegeam importanța adorației nocturne, care eliberează și vindecă. ”Lăsați să lucreze Isus” zicea Sfântul Pierre Julien Eymard și avea dreptate, deoarece doar în acest mod se salvează lumea.

Personal am asistat la multe momente de eliberare: adulți care începeau să plâng precum copiii, persoane asuprite ușurate de greutăți insuportabile ce apăsau pe sufletul lor. Îmi vine în minte cazul unei fete care a fost vindecată de scleroză multiplă, și apoi cazul unui preot care mi-a povestit cum în 18 ani nu experimentase în mod real iubirea lui Dumnezeu până când nu i s-a cerut să atingă Sfântul Sacrament. În acel moment a simțit o rază de iubire puternică care l-a lovit, o energie pe care nu putea să o oprească, o iubire pe care nu reușia să o explice în cuvinte, și a început să plângă. Și care l-a făcut așa de puternic încât ceilalți preoți care erau cu el, aproximativ cincizeci, au început să fie tulburați, dar nu reușea să înceteze și a rămas așa fără întrerupere timp de o oră. Iată, întâmplări ca aceasta confirmă că, după cum zice Maica Tereza de Calcutta, timpul petrecut în fața lui Isus în adorație este timpul cel mai bine petrecut de pe pământ. Și dacă a zis acest lucru o sfântă care-și petrecea timpul cu săracii, putem să fim siguri și noi. Un moment petrecut cu Isus face sufletul nostru mai frumos, îl pregătește pentru cer și face mai bună lumea toată. Și Padre Pio o știa și zicea: ”Mii de ani petrecuți în mijlocul gloriei oamenilor nu se compară cu o oră petrecută în dulcele colocviu cu Isus în Preasfântul Sacrament”.

Cum, concret, adorația transformă lumea?

”Când sufletele sunt atinse de iubirea primită, transformă totul. S-a constat că acolo unde sunt capele de adorație perpetuă în lume, numărul de crime scade vizibil. Tot pentru a da un exemplu, în timpul adorației nocturne, chiar și în periferiile degradante ale marilor orașe, nu s-a întâmplat nimic periculos, sau grav, deoarece unde Isus este prezent lumina emanată distruge întunericul. Mulți, când se vorbește de posibilitatea deschideri unei capele pentru adorație perpetuă, oscilează între dorință și frică, zicînd: este imposibil, aici nu poate să funcționeze, este un loc dificil, nu va veni nimeni. Dar ajunge înscrierea pentru prima noapte pentru a elimina dubiul. E o luptă...”

În ce sens?

”O luptă contra Satanei, care nu vrea să fie adoratori. Când Isus zice ”am venit să aduc foc pe pământ și cum aș vrea să fie deja aprins”, există persoane care interpretează ca fiind focul adorației. Iată de ce atunci când un preot începe să se gândească la adorația euharistică începe și o luptă spirituală. În diferite feluri persoanele sunt tentate să renunțe, tot timpul sunt motive. Și e dificil de înțeles însemnătatea acestei rezistențe, a capcanelor pe care le pune demonul dacă nu reușim să fim conștienți de măreția acestui dar de vindecare și de eliberare care e Euharistia”.

Care este primul pas pentru a face o capelă de adorație perpetuă?

”Un preot îndrăgostit de Isus, un suflet care a experimentat direct, în propriul trup. Nu există altceva, nu sunt cuvinte care să convingă dacă nu un suflet care arde de iubire, dacă nu există dorința de a sta cu Cristos. Și când bisericile sunt închise, o capelă de adorație perpetuă permite persoanelor să fie unite mereu cu Domnul, 24 de ore din 24, mai ales în momente de mare nevoie. Când un suflet e atins, când se simte iubit, această iubire aprinde, persoanele devin martori și lumea este contagiată, o văd în fiecare zi cu ochii mei, o experimentez prin ministerul meu și când se întâmplă lucruri surprinzătoare eu subliniez cu tărie că eu nu am de-a face cu nimic. Nu pot să-mi atribui vre-un merit: toate harurile vin de la El, pentru El și prin El”.

Traducere: AMR

Sursa:www.rassegnastampa-totustuus.it