sâmbătă, 22 august 2015
vineri, 21 august 2015
I-a îmbolnăvit de cancer, iar acum Samsung vrea să-şi ajute angajaţii
După mai multe cazuri de cancer confirmate la fabricile Samsung, gigantul sud coreean şi-a recunoscut vina şi a iniţiat un fond financiar pentru ajutorarea lor.
Deşi în teorie condiţiile de muncă la fabricile din Coreea de Sud sunt un pic mai bune decât cele din China, mai multe cazuri de cancer înregistrate la fabricile Samsung din teritoriu te-ar face să crezi altceva. Timp de aproape un deceniu, mai mulţi angajaţi au ajuns să dea în judecată compania sud coreeană după ce s-au îmbolnăvit cu diverse forme de cancer, precum leucemie şi alte afecţiuni cu concesinţe la fel de grave. Nu a durat mult până să fie evident că de vină au fost expunerile prelungite la radiaţii şi alte forme de substanţe chimice periculoase în fabricile Samsung de ecrane şi cipuri.
Din păcate, Samsung abia în mai 2014 şi-a recunoscut vina în respectivele cazuri şi şi-a cerut scuze oficial bolnavilor şi familiilor acestora. Încercând în continuare să intre din nou în graţiile angajaţilor îmbolnăviţi, aceeaşi companie a iniţat zilele trecute un fond de ajutorare al bolnavilor şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă din fabrici în valoare de aproximativ 86 de milioane de dolari. Printre altele, banii respectivi vor fi folosiţi pentru compensarea financiară mult mai rapidă a bolnavilor de cancer de la fabricile Samsung şi a familiilor lor. De asemenea, aceeaşi bani vor fi facilita angajarea de experţi şi cercetarea metodelor prin care poate fi îmbunătăţită siguranţa angajaţilor la fabricile cu probleme.
Ca să înţelegeţi mai bine amploarea acestei probleme grave, un grup de activişti din Coreea de Sud, după interviuri cu foşti angajaţi şi membrii ai familiilor acestora aproximează că s-au înregistrat aproape 200 de cazuri la fabricile Samsung, dintre care 70 au decedat ca urmare a condiţiilor de muncă improprii. Decizia realizării acestui fond financiar vine după negocierii prelungite dintre reprezentanţii companiei şi experţi obiectivi care sperau să responsabilizeze în vreun fel cea mai mare companie sud coreeană.
joi, 20 august 2015
SFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX
Astăzi, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Bernard. S-a născut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin şi Aletta de Montbard, un cuplu ideal şi profund creştin, în sânul căreia au fost şapte fii, şase băieţi şi o fată, şi în care au trăit ca într-un mic paradis. Faţă de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grijă deosebită, simţind că el este un copil cu totul special; o afecţiune la care fiul a ştiut să răspundă la rândul său.
În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.
În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.
În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi - le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?
Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”
Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea... Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”.
Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.
La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa
Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.
Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.
Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.
În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena..., şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea spuneau contemporanii a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?
“Bernard, într-o celebră predică, spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr... era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei”. Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă... pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”.
Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti
Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.
Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.
“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic... Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”.
Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.
Maestru de viaţă
Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena..., aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.
În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”.
Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când - suspina Bernard - se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”.
Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”.
Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”... Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine... O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”.
Nu numai mănăstirea...
Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.
Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.
În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera spune el să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta... Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”.
“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.
Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.
Femeile şi Maria
Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor - mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.
Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”.
Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată... cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”.
Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor.
În serviciul Bisericii Universale
În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.
După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.
Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”.
În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.
Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro...es. Călugărul-cavaler - conform acestei reguli - nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.
Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi... Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.
Omul tuturor timpurilor
Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise - cum o spunea el însuşi - “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.
A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:
“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.
Sursa:www.calendarcatolic.roÎn timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.
În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.
În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi - le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?
Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”
Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea... Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”.
Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.
La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa
Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.
Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.
Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.
În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena..., şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea spuneau contemporanii a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?
“Bernard, într-o celebră predică, spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr... era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei”. Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă... pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”.
Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti
Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.
Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.
“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic... Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”.
Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.
Maestru de viaţă
Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena..., aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.
În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”.
Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când - suspina Bernard - se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”.
Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”.
Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”... Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine... O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”.
Nu numai mănăstirea...
Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.
Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.
În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera spune el să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta... Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”.
“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.
Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.
Femeile şi Maria
Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor - mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.
Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”.
Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată... cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”.
Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor.
În serviciul Bisericii Universale
În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.
După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.
Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”.
În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.
Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro...es. Călugărul-cavaler - conform acestei reguli - nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.
Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi... Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.
Omul tuturor timpurilor
Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise - cum o spunea el însuşi - “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.
A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:
“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.
miercuri, 19 august 2015
Inaugurarea magazinului second-hand «dinȘifonier»
Asociația Caritas Eparhial Oradea a inaugurat astăzi magazinul second-hand «dinȘifonier», situat în Oradea, str. Decebal, nr. 76, bl. C6 parter (vis-a-vis de fosta fabrică Înfrățirea). La deschidere au participat reprezentanți ai Asociației Caritas Eparhial Oradea, ai partenerului SC Public Euroconsulting SRL, potențiali clienți și reprezentanți ai presei.
„Asociația Caritas Eparhial Oradea, pe lângă toate intervențiile și serviciile sociale pe care le oferă, pe lângă faptul că îngrijește persoane vârstnice și hrănește persoane fără adăpost, se preocupă și de a produce schimbare socială în rândul grupurilor dezavantajate, prin crearea de locuri de muncă pentru aceștia”, a declarat părintele Olimpiu Todorean, președintele Asociației Caritas Eparhial Oradea. „Clienții «dinȘifonier» vor avea ocazia ca, prin achiziționarea produselor din cadrul magazinului, care vor fi comercializate la prețuri foarte bune, să beneficieze atât de produsul achiziționat, cât și să contribuie la o schimbare socială, având în vedere că profitul generat de magazin va fi utilizat exclusiv în scop social”, a declarat Monica Suciu, manager proiect.
„Magazinul «dinȘifonier» este un concept de magazin second-hand ce furnizează articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilier, obiecte de uz casnic și accesorii de înaltă calitate prin personal calificat, având prețuri accesibile tuturor cumpărătorilor. Programul de funcționare a magazinului va fi de luni până vineri, în intervalul orar 10.00-18.00″, a declarat Bianca Ghețe, administrator al magazinului. Magazinul «dinȘifonier» este un nume nou în rândul magazinelor second-hand din Oradea, acesta fiind o structură de economie socială, creată în cadrul proiectului „Implicare activă pentru dezvoltare comunitară”, finanțat prin Fondul Social European, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.
Începând cu data de 5 ianuarie 2015, Asociația Caritas Eparhial Oradea, în parteneriat cu SC Public Euconsulting SRL, implementează proiectul „Implicare activă pentru dezvoltare comunitară”, finanțat prin Fondul Social European, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane. Obiectivul general al proiectului îl constituie facilitarea accesului pe piața muncii a unui număr de 60 de persoane aparținând grupurilor vulnerabile, motiv pentru care în cadrul proiectului au fost inițiate trei forme de economie socială, care au creat 16 locuri de muncă pentru persoane vulnerabile: firma de construcții SC CEO CONSTRUCT SRL, firma de comerț cu amănuntul SC CEO STORE SRL precum și un atelier de producție lumânări SC ARDDOR D-LUXE SRL.
Pr. Olimpiu Todorean
președinte Caritas Eparhia Oradea
președinte Caritas Eparhia Oradea
marți, 18 august 2015
Familia mea m-a salvat de mine însămi
de Costanza Miriano
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.
Încep să fac proiecte
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.
În cele din urmă, dar apoi?
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).
Familia mea m-a salvat de mine însămi
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.
Traducere: Liviu Ursu
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.
Încep să fac proiecte
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.
În cele din urmă, dar apoi?
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).
Familia mea m-a salvat de mine însămi
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.bastabugie.it
luni, 17 august 2015
Tolkien: secretul pentru o căsătorie fericită
De Sam Guzman
Tolkien pe când a întâlnit-o pe cea care era să-i devină soție, Edith, la vârsta de 16 ani, s-a îndrăgostit imediat de ea. Când preotul care-i era tutore a descoperit povestea de iubire i-a interzis să țină legătura cu Edith până la vârsta de 21 de ani, pentru a nu-l distrage de la studii. Tolkien chiar dacă nu era de acord se supuse și timp de cinci ani a așteptat. În seara când a împlinit 21 de ani i-a trimis frumoasei Edith o scrisoare în care îi mărturisea iubirea și prin care o cerea de soție. O săptămână mai târziu erau logodiți și așteptau să se căsătorească. În timpul vieții sale, Tolkien a scris multe poezii de iubire pentru soția sa, iar în scrisorile către prieteni scria despre ea în cuvintele cele mai alese. Probabil lucrul cel mai de preț pe care-l putea oferi iubitei sale soții a fost întrepătrunderea istoriei lor de iubire cu povestea dintre Beren și Luthien.
Scria fiului său Christopher: „Nu i-am zis niciodată Edith Luthien- dar ea a fost sursa povestei care a devenit în acele timpuri partea principală din Silmarillion. A fost gândită la început într-o mică pădure la Roos în Yorkshire (unde am fost pentru o perioadă și unde ea a putut să fie cu mine pentru un scurt timp). În acele zile ea putea să cânte și să danseze fără griji, și îmi mintesc că avea părul foarte frumos, tenul clar, ochii strălucitori cum nu i-am văzut niciodată”.
Nici după moarte, Tolkien nu a lăsat-o pe Edith. A fost îngropat lângă ea, iar pe o unică lespede era scris Beren și Luthien.
J.R.R. Tolkien a fost căsătorit timp de 55 de ani. În contrast, rata modernă a divorțurilor este înspăimântător de ridicată, iar unii renunță complet la căsătoria monogamă, susținând simplu că nu e posibilă. Ce avea Tolkien ce multe căsătorii nu au? Cum făcea ca lucrurile să meargă? Răspunsul este simplu: a înțeles că adevărata iubire implică abnegație.
Noțiunea modernă a iubirii este pur sentiment, și se concentrează cel mai mult pe EU. Dacă cineva te excită, te face să tremuri, dacă știe să pună în valoare Eul și dorințele tale, atunci într-adevăr poți spune că ești îndrăgostit conform definițiilor moderne.
Datorită faptului că era profund atașat de soție Tolkien respingea această idee despre iubire. El îmbrățișa idea catolică a adevăratei iubiri fundamentată pe celălalt - ceva ce necesită sacrificiu instictelor naturale și o acțiune determinată asupra voinței.
Punctul de vedere a lui Tolkien în ce privește iubirea conjugală îl regăsim într-o scrisoare către fiul său Michael Tolkien. Este o parte din Tolkien pe care mulți nu o cunosc. Celor care au o viziune excesiv sentimentală asupra iubirii, cuvintele sale pot părea șocante. Totuși, vorbește despe adevăruri care dacă sunt înțelese și asumate duc la adevăr și la fericire întărind căsătoria.
„Oamenii nu sunt (monogami). Monogami de la natură nu sunt. Monogamia este o alegere etică și de credință și nu a trupului. Esența într-o lume decăzută este că mai bine nu se poate obține prin plăcere gratuită sau cu ceea ce se cheamă ”realizare eului”, ci cu efort și suferință.
...Pentru creștin nu există scăpare. Căsătoria poate să-l ajute să se sfințească și să-și gestioneze impulsurile sexuale, harul divin poate să-l întărească în luptă, dar lupta rămâne... Niciun bărbat nu poate să o iubească pe mireasa sa în trup și suflet fără un exercițiu conștient și deliberat al conștiinței, fără abnegație. Am auzit acestea de foarte puține ori în Biserică, rar în afară...
Când fascinația pentru celălalt se sfârșește, sau simplu lucrurile nu merg spre bine, bărbatul se gândește că a făcut o eroare, și că adevăratul ”suflet pereche” trebuie încă să-l caute. În realitate, adevăratul suflet pereche va fi prima persoană pe care o va întâlni și care-l va atrage din punct de vedere sexual...
Și natural, doar ca și principiu are dreptate: a făcut o eroare. Doar un om foarte înțelept la sfârșitul vieții sale ar putea exprima o judecată sănătoasă după care, între toate riscurile posibile, alegerea cea mai bună a fost să se căsătorească. Toate căsătoriile, chiar și cele fericite, sunt o eroare: în sensul că aprope fiecare dintre parteneri ar fi putut să găsească un tovarăș mai potrivit. Dar, în realitate, ”adevăratul suflet pereche” este persoana cu care s-au căsătorit.. În această lume decăzută avem ca și unice îndrumătore prudența și înțelepciunea (așa de puțină în tinerețe, prea târziu la bătrânețe), un suflet pur și fidelitate în adevăr...” (Scrisori de J.R.R Tolkien, p 51-52)...
Iubirea este sacrificiu, deoarece adevărata iubire este o luptă contra iubirii pentru noi înșine. Este un sacrificiu contra naturii noastre care este decăzută și egoistă. Ceea ce ne dă viață este renunțarea la noi înșine. Și mulți oameni onești cu ei înșiși admit că Tolkien avea dreptate. Lupta pentru păstrarea castității și a fidelității nu se sfârșește niciodată, nu contează cât o iubești pe soția ta.
Esența iubirii este un act de voință. Sentimentele vin și pleacă în căsnicie. Ceea ce au căsătoriile fericite e ceea ce aleg – aleg să-și iubească soțiile mai mult decât pe ei înșiși, aleg să-și sacrifice dorințele lor” pentru o fericire de lungă durată, ”aleg să dăruiască decât să primească”.
Și știi ceva? Când alegi să fii fidel, fericirea inevitabil va sosi. Așa de mulți renunță când lucrurile devin dificile – dacă în acel moment ar fi ales să rămână fideli și să lupte, ar fi găsit adevărata fericire așteptând sfârșitul luptei.
Cum scria un alt catolic căsătorit și fericit, ”am cunoscut multe cupluri căsătorite și fericite, dar niciunul compatibil. Unicul scop al căsătoriei este lupta și supraviețuirea momentului când incompatibilitatea devine indiscutabilă. ”Adevărata bucurie și fericire fără sfârșit în căsătorie sunt posibile. Numeroase căsătorii inclusă cea a lui Tolkien demonstrează aceste lucru. Dar nu o să găsim bucuria niciodată dacă rămânem blocați asupra persoanei noastre. Parodoxul constă în faptul că trebuie să uiți de tine însuți ca să găsești fericirea pe care o cauți.
Bărbați, dacă doriți o căsnicie în fidelitate și fericire, trebuie să renunțați la voi înșivă. Trebuie să puneți pe soția voastră pe primul plan. Trebuie să o iubiți cu sacrificiu și abnegație – la fel cum Cristos iubește mireasa sa, Biserica.
Traducere:AMR
Sursa:aleteia.org
Abonați-vă la:
Postări (Atom)