4 argumente pro-alegere ce amintesc de argumentele pro-sclavie

Unele dintre argumentele folosite azi împotriva mişcării pro-viaţă amintesc de argumentele folosite în secolul 19 împotriva abolirii sclaviei. Iată o listă sumară a doar patru dintre aceste argumente:

Argumentul nr. 1

Astăzi: Activiştii pro-viaţă sunt obsedaţi de ideea scoaterii avortului în afara legii, dar nu manifestă niciun fel de grijă faţă de copii, după ce aceştia vin pe lume.

În secolul 19: Susţinătorii abolirii sclaviei sunt obsedaţi de ideea scoaterii sclaviei în afara legii, dar nu manifestă nici un fel de grijă faţă de sclavi, după ce aceştia îşi obţin libertatea.

După ce au amăgit acele docile şi credule creaturi cu promisiunile lor satanice şi cuvintele bine meşteşugite, i-au abandonat în voia nefericitei lor sorţi… Negroteiul este un pervertit, un vagabond şi un proscris, constituind în permanenţă obiectul laudei de sine pentru ipocriţi… Oamenii nu îl înţeleg şi nu sunt interesaţi de el. Nu sunt interesaţi în mod special de persoana lui şi nici nu simt milă sau compasiune faţă de el, în afara situaţiei în care aceste emoţii au o determinare pur obiectivă. Oamenii îl tratează numai ca pe o sursă de tulburare „morală”. (T. W. MacMahon, Motiv şi Contramotiv: Eseu asupra crizei din America, 67-68)

Reacţie: Chiar dacă susţinătorilor abolirii sclaviei nu le păsa de soarta sclavilor ieşiţi de sub jugul stăpânilor lor, acest fapt nu schimba cu nimic caracterul barbar al sclaviei şi faptul că trebuia să fie scoasă în afara legii. În mod analog, chiar dacă activiştilor pro-viaţă nu le pasă de soarta copiilor născuţi, asta nu schimbă cu nimic caracterul barbar al avortului.

Că veni vorba, activiştilor pro-viaţă le pasă de soarta copiilor născuţi. În sprijinul acestei afirmaţii vine Helen Alvaré, prin intermediul articolului său intitulat „Defăimarea mişcării pro-viaţă, cu paşi mărunţi şi siguri”. Vă invităm să-l citiţi.

Argumentul nr. 2

Astăzi: Susţinătorii mişcării pro-viaţă pretind că acţiunile lor se bazează pe motive umanitare dar, în realitate, baza lor de acţiune o constituie partizanatul politic.

În secolul 19: Susţinătorii abolirii sclaviei pretind că acţiunile lor se bazează pe motive umanitare dar, în realitate, acţiunile lor au ca motivaţie partizanatul politic.

Nu religia, ci politica este sectorul asupra căruia oamenii se apleacă acum cu tot sufletul lor. Iar duşmanul nostru ascuns [Satana] – care se adaptează cu multă măiestrie oricăror schimbări – îmbracă acum haina creştinismului şi a filantropiei pentru a păcăli mai uşor minţile pioşilor, însă tot pe fanatismul lor politic se bazează, pentru a-i determina să treacă la fapte. Iată de ce materialele publicate de mine împotriva ereziei mişcării ultra-aboliţioniste nu au trezit nici o reacţie în dumneavoastră sau în preoţii dumneavoastră, până în clipa în care Partidul Democrat nu a considerat oportună utilizarea acestora. Din acel moment, lupii bisericii au început să urle în întreg Vaticanul din Pennsylvania! Şi tot în acel moment, sub puternica presiune a directivelor de la nivel politic, temutul fulger al protestului vostru a fost îndreptat, fără nici o întârziere, asupra capului meu plecat! (John Henry Hopkins, O perspectivă biblică, bisericească şi istorică asupra sclaviei, 352)

Reacţie: Chiar dacă susţinătorii abolirii sclaviei ar fi fost însufleţiţi de cauze mai puţin nobile decât veritabila grijă şi iubire faţă de oameni, asta nu schimba cu nimic esenţa barbară a sclaviei şi faptul că trebuia să fie scoasă în afara legii. În mod analog, chiar dacă susţinătorii mişcării pro-viaţă sunt însufleţiţi de cauze mai puţin nobile decât adevărata grijă şi iubire faţă de oameni, asta nu schimbă cu nimic esenţa barbară a avortului şi faptul că ar trebui să fie scos în afara legii.

Argumentul nr. 3

Astăzi: Susţinătorii mişcării pro-viaţă îşi pun întreaga energie în slujba încercării de a scoate avortul în afara legii, ignorând în acelaşi timp fenomene sociale cu mult mai grave.

În secolul 19: Susţinătorii abolirii sclaviei îşi pun întreaga energie în slujba încercării de a scoate sclavia în afara legii, ignorând în acelaşi timp fenomene sociale cu mult mai grave.

Filantropia a fost, sau este, mult prea preocupată de problema negroteilor, pentru a-şi mai putea întinde aripa grijulie şi asupra albilor nenorociţi şi flămânzi [muncitori săraci de origine europeană], care au stat, sau încă mai stau la uşa ei, tremurânzi şi aproape fără viaţă în ei. Închizând ochii la sclavia cumplită la care sunt supuşi aceşti oameni, susţinătorii abolirii sclaviei nu-şi exprimă înţelegerea şi mila decât faţă de negroteii Americii, care, oricum, nu numai că sunt bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, dar sunt şi bine îngrijiţi.”. (T. W. MacMahon, Motiv şi Contramotiv: Eseu asupra crizei din America, 74-75)

Reacţie: Chiar dacă susţinătorii abolirii sclaviei erau ipocriţi, asta nu schimba cu nimic esenţa barbară a sclaviei şi faptul că trebuia să fie scoasă în afara legii. În mod analog, chiar dacă susţinătorii mişcării pro-viaţă ar fi ipocriţi, asta nu schimbă cu nimic esenţa barbară a avortului şi faptul că ar trebui să fie scos în afara legii.

Argumentul nr. 4

Astăzi: Susţinătorii mişcării pro-viaţă prezintă în mod dezgustător de exagerat gradul de cruzime al avortului; procedurile dureroase de întrerupere a sarcinii aflate în stare avansată de dezvoltare sunt foarte rare.

În secolul 19: Susţinătorii abolirii sclaviei prezintă în mod dezgustător de exagerat gradul de cruzime al sclaviei; cazurile de maltratare a sclavilor sunt foarte rare.

În general, nu avem nici un motiv să punem la îndoială asigurările pe care ni le oferă biserica Sudistă cu privire la corectitudinea şi blândeţea cu care sunt trataţi sclavii de către stăpânii lor. Ocazional există, desigur, şi excepţii. (John Henry Hopkins, O perspectivă biblică, bisericească şi istorică asupra sclaviei, 350)

Reacţie: Asta este o prostie colosală! Sclavia nu a însemnat niciodată aplicarea de tratamente blânde şi corecte asupra sclavilor, iar în America au loc, anual, peste 12.000 de avorturi efectuate în luna a şasea de sarcină, sau chiar mai târziu de şase luni. Mai mult decât atât, chiar dacă asemenea atrocităţi s-ar întâmpla rareori, asta nu înseamnă că, în mod automat, ar trebui să fie şi legale! Să nu uităm cuvintele rostite de Harriet Beecher Stowe: Se spune că „Este foarte posibil ca astfel de întâmplări [de violenţă extremă a stăpânilor faţă de sclavii lor] să aibă loc din când în când, dar asta nu înseamnă că s-a ajuns la o practică generalizată.” Dacă legile Noii Anglii ar fi în aşa fel elaborate încât un meşter să aibă dreptul de a-şi tortura, „din când în când”, ucenicii până îi omoară, fără ca acesta să poată fi adus în faţa justiţiei, oare fenomenul de tortură asupra sclavilor ar mai fi privit cu aceeaşi indulgenţă? Oare s-ar mai spune că „Aceste cazuri sunt rare şi nu constituie dovada unei practici generalizate”? (Coliba unchiului Tom)

Sursa:stiripentruviata.ro

Nevoia de entuziasm

Studiile din ultimii ani au arătat că, peste doar câțiva ani, a doua boală ca răspândire pe glob, după suferințele cardio-vasculare, va fi depresia. Boala continuei tristeți sau, îndrăznesc să adaug, boala lipsei de entuziasm.

Specialiștii se întreabă dacă nu cumva, în goana globală după profit și îndeplinirea obiectivelor materiale, ființa umană pierde din vedere repaosul pe care trebuie să și-l acorde sieși. Capacitatea de reflecție asupra propriei persoane pare să se fi redus drastic. Nu mai contează cine suntem, contează cât dovedim în bătălia zilnică pe care o ducem cu obstacolele cotidianului mărunt care par tot mai greu de trecut.

Ca neurochirurg, văd în cabinet sau în sala de operație chipul suferinței. Intervențiile neurochirurgicale sperie mai mult decât o apendicită, și pe bună dreptate. Familiile pacienților sunt și acestea marcate de stresul intervenției pe creier sau pe coloana vertebrală. Echipele care mi se alătură sunt și ele marcate de efort și concentrare. Creierul nu este un organ pe care să îl ții în mână... sau să-l repari, sau să-l coși și să-l pui la loc!

De mulți ani trăiesc însă cu sentimentul că fiecare român are pe cineva internat la spital (de ce?!). Chipurile pe care le întâlnesc pe stradă sunt tot mai abătute. Luminița de la capătul tunelului despre care vorbea un fost premier pare că s-a stins demult. Un cenușiu trist s-a înfiripat în cotidian, societatea așază, în funcționarea ei, angoasă după angoasă.

Pe bună dreptate! Cine lucrează pentru noi? Unde sunt salariile decente din țara noastră europeană? De ce sunt apele poluate, de ce sunt tăiate pădurile, de ce avem baroni și beizadele, unde sunt autostrăzile, unde e civilizația, de ce au fost închise spitale, de ce sunt scumpe medicamentele, cine are grijă de vârstnici, ce înseamnă agricultura de supraviețuire...? Dar de ce costă atât de mult gazul nostru, apa noastră, energia noastră electrică?! Lista întrebărilor este interminabilă...

Problema spaimei interioare vine din lipsa răspunsurilor. Din neputința de a face ceva, concret, simplu, clar. Din lipsa de interes a celor care se luptă pentru voturile noastre, apoi uită nu numai ce au promis, dar și motivul pentru care au ajuns în funcții publice – să lucreze pentru oameni (NU să fure!!!). Și din lipsa de răgaz pe care ar trebui să ni-l acordăm nouă înșine.

Au fost sărbătorile. Crăciunul mediatic a fost o continuă avalanșă de reclame, reduceri și îndemnuri la cumpărături. Acum, a început un nou an și ne-am apucat din nou de treabă. Reintrăm în ritmul cotidian, suntem iarăși prinși în traficul îngreunat de ninsoare, suntem din nou cu ochii pe calendar în așteptarea zilei de salariu, copiii încep curând școala și au nevoie de bani pentru tichetul de metrou sau pentru cardul de autobuz, televiziunile reîncep atacul pe frontul neliniștii – un front pe care îl alimentează foarte bine. Angoasele o iau din nou înaintea vieții...

Așa cum creierul are nevoie de odihnă, sufletele noastre au nevoie de bucuria de a trăi, pe care eu o traduc în entuziasm. Cercetătorii au descoperit că nașterile sunt mai ușoare, iar copiii mai liniștiți atunci când, pe perioada sarcinii, mamele ascultă Mozart. Muzica lui Mozart stimulează emoțiile pozitive, iar creierul are nevoie de stimuli pozitivi. Creierul nu doarme, dar sunt metode consacrate pentru a-l odihni și stimula. Dormiți fără telefonul mobil în apropiere, priviți cerul sau peisajul dimineața, pentru a vă stimula centrii vizuali, ascultați o melodie care vă place pentru a vă stimula centrii auditivi, beți, din când în când, un pahar de vin roșu (ajută la curățirea vaselor capilare din creier), priviți cât mai puțin la televizor, nu deveniți victime ale știrilor, dar fiți oameni informați.

Puneți-vă ideile în ordine și scrieți, cu creionul pe hârtie, lucrurile pe care le aveți de făcut. Veți fi mai relaxați și mai siguri pe voi.

Apoi, aprindeți luminița de la capătul tunelului și nu permiteți nimănui să o stingă! Să ne bucurăm că există miracole în viață, pe stradă, la munte sau în sala de operații! Sau...de ce să nu ne bucurăm pentru că suntem sănătoși? Oameni care nu mai sperau vreodată să meargă sunt acum în picioare. Noi, cei care mergem, de ce nu am putea depăși angoasele și frustrările? Dacă stăm pe valori, dacă suntem în rosturi, dacă muncim, avem tot dreptul să fim entuziaști. În Predica de pe Munte, Iisus Hristos a spus: “Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei, 6.34). Poate nu ar fi rău să reflectăm la aceste cuvinte înainte de a ne lua la trântă cu anul ce tocmai a început.

La mulți ani cu sănătate!   

Prof. univ. dr. MSC A.V. Ciurea, director ştiințific, şef Departament Neurochirurgie, Spitalul Sanador, București

Sursa:m.romanialibera.ro

Cartea papei Francisc despre milostivire apare în limba română

Va apărea în curând în limba română cartea-interviu a papei Francisc intitulată ”Numele lui Dumnezeu este milostivirea. Un dialog cu Andrea Tornielli”: informează un comunicat primit la redacție din partea Editurii Trei din București care a cumpărat drepturile de publicare pentru limba română. Cartea este lansată la nivel mondial în 12 ianuarie 2016 și a fost realizată în contextul Anului Sfânt al Milostivirii, proclamat de papa Francisc de la 8 decembrie 2015 la 20 noiembrie 2016.

”Pornind de la propria sa experienţă ca preot şi păstor”, se subliniază în comunicatul de presă, ”papa Francisc ne dezvăluie temeiul învăţăturilor sale:îndurarea, mila, milostivirea. El intră într-un "dialog profund, simplu şi intim" cu noi prin intermediul lui Andrea Tornielli, jurnalist şi expert vaticanist.

Este o carte pentru oricine se află în căutarea "unui sens în viaţă", "unui drum de pace" sau "vindecării rănilor fizice şi spirituale"; atât pentru cei din interiorul cât şi din afara bisericii. Papa Francisc explică motivele pentru care a decretat 2016 "Anul Sfânt al Milostivirii", cunoscut ca un an jubiliar, numit astfel pentru binecuvântarea şi iertarea primite de la Dumnezeu.

Editura Trei va publica volumul, în cursul acestei luni, simultan cu lansarea la nivel mondial.

Directorul editorial Trei, Magdalena Mărculescu, a declarat că cu această ocazie că "într-o lume marcată de viteză şi, prin urmare, de neputinţa de a ne găsi un răspuns prompt la întrebările iscate de sensul acţiunilor noastre, de rostul fundamental pe care fiecare dintre noi este dator să şi-l definească în viaţă, avem nevoie şi astăzi, aşa cum am avut în orice alt moment al istoriei, de un ghid spiritual”; de o voce înţeleaptă care să ne însoţească de-a lungul aventurii spirituale pe care o trăim zi de zi. Un îndrumător care să ne ajute să ne definim şi armonizăm scopurile în raport cu responsabilitatea faţă de ceilalţi. Papa Francisc – a încheiat Magdalena Mărculescu - ne invită la acest dialog ideatic intim, printr-o mărturisire care porneşte de la el către noi, investindu-ne astfel cu forţa de a ne confrunta cu noi înşine şi cu provocările cărora suntem nevoiţi să le facem faţă". 

(rv - A. Dancă)

Sursa:ro.radiovaticana.va

Benzile de alergare...

„Eu aş alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu I-aş spune necazul meu.” – Iov 5:8

Există în toate sălile de sport şi este folosită de persoanele care vor să slăbească sau doar să se menţină în formă. Doar că istoria benzii de alergare dezvăluie că acest aparat are un trecut întunecat.

La începutul anilor 1800, benzile de alergare au fost create pentru a-i pedepsi pe prizonierii englezi. În acea perioadă, sistemul penitenciar britanic era foarte sever. Execuţiile şi deportările erau pedepse frecvente aplicate deţinuţilor, iar cei care scăpau, îndurau condiţii mizere în celule. Mişcările sociale, conduse de grupuri religioase sau de celebrităţi, precum Charles Dickens, au reuşit să schimbe metodele de reabilitare a prizonierilor. Atunci a fost introdusă banda de alergare, inventată de inginerul Sir William Cubitt, fiul unui morar. Acesta a propus ca deţinuţii să meargă pe benzi care să propulseze morile, să macine cereale sau să pompeze apa.

Banda lui Cubitt se învârtea în jurul unui ax orizontal, astfel că cei care o foloseau erau obligaţi să păşească în sus, ca pe o scară fără capăt. Dispozitivul era văzut ca un aparat ideal pentru a-i ţine în formă pe prizonieri, care au ajutat, prin punerea în mişcare a morilor, la reconstrucţia economiei britanice, decimată de războaiele cu Napoleon. Se estimează că deţinuţii petreceau în jur de şase ore pe zi, cinci zile pe săptămână, pe benzile de alergare. Asta înseamnă că ar fi urcat 4267 de metri, aproape jumătate din înălţimea Everestului.

Ideea lui Cubitt s-a răspândit repede şi, în numai 10 ani de la invenţia ei, banda de alergare a fost folosită şi în Statele Unite. În 1884, James Hardy, un gardian de la o închisoare din New York a afirmat că nu asprimea acestui aparat îi terorizează pe prizonieri, ci rutina, faptul că nu există o finalitate.

Benzile au rezistat în Anglia până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când au fost interzise, pe motiv că sunt prea chinuitoare.

Sursa

„Războiul stelelor" pe insula călugărilor irlandezi

Scena finală din “Star Wars: Trezirea Forței” v-a fascinat? Surprinzător, frumosul peisaj și anticele ruine nu au fost parte dintr-un decor al unui platou special pregătit pentru film, ci o insulă reală. Mai intrigant este faptul că ruinele antice pe care le vedeți în film sunt rămășițele unei mănăstiri creștinedine din Irlanda secolului al șaselea. În acest context, simbolismul scenei finale ne vorbește, nu numai subliniind temele fundamentale spirituale ale filmului, dar, de asemenea, oferind o interesantă meditație despre lupta invizibilă care zguduie lumea noastră.

Dacă alegerea filmării pe insula Skellig Michael a fost motivată în principal de panorama impresionantă, J.J. Abrams a declarat deasemenea: "am fost onorați să primim permisiunea de a filma acolo. Am respectat locul cât mai mult posibil pentru că am știut că a fost un loc sacru."

Mănăstirea de pe insulă a fost fondată de unul dintre cei mai mari sfinți irlandezi, Sfântul Finnian în secolul al VI-lea. Sfântul Finnian a fost format de ucenicii Sfântului Patrick, și a devenit un maestru influent care de-a lungul secolelor a inspirat mulți sfinți irlandezi. Sfântul Finnian și călugări au trăit timp de secole pe Skellig Michael imitând exemplul Părinților deșertului care s-au retras din lume pentru a se dedica rugăciunii, postului și ascezei. Încercau să oprească valul de rău din lume, ghidați de cuvintele rostite de Isus ucenicilor Săi: "Acest tip de demoni nu se poate alunga decât prin rugăciune" (Marcu 9, 29).

Pentru noi cei de astăzi, asta înseamnă că dacă vrem cu adevărat să luptăm cu forțele răului din prezent, trebuie să reînnoim viața noastră de  rugăciune și de post. Avem nevoie de un răspuns spiritual la întunericul care a căzut asupra lumii noastre.

Traducere: LCP

Sursa:aleteia.org

Un „overview effect" al pontificatului Papei Francisc

De Luis Badilla

"Overview effect" este expresia engleză folosită pentru a descrie starea sufletească şi percepţia astronauţilor atunci când, suspendaţi la mii de kilometri în afara atmosferei terestre, pot vedea din exterior planeta şi s-o perceapă în întregimea şi unitatea sa organică şi panoramică. Expresia, creată de Frank White (1987 - "The Panoramica Effect") are desigur un sens foarte precis: efecte perceptive în individ, aşadar conceptul include emoţii, sentimente, empatii şi elaborări personale.

La aproape trei ani distanţă de la începutul său probabil este posibil unoverview effect al pontificatului lui Francisc. După părerea noastră, încercând să "planăm" peste 33 de luni de pontificat, acestea, prezentate mai jos, sunt câteva dintre punctele principale chiar dacă nu sunt unicele:

(1) Doctrina şi reforma

Biserica Catolică tranzitează - cu papa Francisc - în cadrul unui timp crucial şi al unui parcurs care ar putea profila caracteristicile sale esenţiale pentru următoarele decenii. Papa Francisc a demarat o reformă treptată, dar fermă care, dacă este dusă până anumite puncte de neîntoarcere, va face din procesul în curs o schimbare epocală ireversibilă. Pentru acest "program" nu există un model sau proiect bergoglian. Orizontul şi şinele sunt simple: întoarcerea la esenţialitate, la Isus şi la Evanghelia sa. Francisc a spus asta cu aceste cuvinte: "Doctrina creştină nu este un sistem închis incapabil să genereze întrebări, îndoieli, interogative, ci este vie, ştie să neliniştească, ştie să însufleţească. Are un chip care nu e rigid, are trup care se mişcă şi se dezvoltă, are carne fragedă: doctrina creştină se numeşte Isus Cristos" (Firenze, 10 noiembrie 2015). Iată aşadar marea reformă adevărată a papei Francisc şi dacă nu se percepe global în întregimea sa totală acest orizont nu este posibil să se înţeleagă pontificatul lui Francisc; mai mult, se riscă să se ia cărări greşite relatând lucruri marginale şi fără adevărată importanţă şi mai ales se riscă să se confunde forma cu fondul problemei.

(2) Milostivirea şi umanismul

Sufletul acestei tentative a papei are un singur nume şi acest nume dezvăluie spiritul său ultim şi integral: Milostivirea Tatălui, "care iartă totul şi mereu". Francisc spune: "În lumina acestui Judecător al milostivirii, genunchii noştri se pleacă în adoraţie şi mâinile noastre şi picioarele noastre se revigorează. Putem vorbi despre umanism numai pornind de la centralitatea lui Isus, descoperind în el trăsăturile chipului autentic al omului. Contemplarea chipului lui Isus mort şi înviat este cea care recompune omenitatea noastră, chiar şi a celei fragmentate datorită trudelor vieţii, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea chipului lui Cristos. Chipul este imaginea transcendenţei sale. Este misericordiae vultus. Să ne lăsăm priviţi de el. Isus este umanismul nostru. Să ne lăsăm neliniştiţi mereu de întrebarea sa: «Voi, cine spuneţi că sunt eu?» (Mt 16,15)" (Firenze, 10 noiembrie 2015).

(3) Fericirile şi samariteanul

Pentru papa credibilitatea vestirii şi a mesajului evangheliei se află numai în coerenţa dintre viaţa şi credinţa fiecărui creştin, de la primul până la ultimul, a întregii Bisericii, şi nu există excepţii, scurtături sau alibiuri. Fiecare creştin, dacă este autentic chiar dacă-i păcătos - dar niciodată fără caracter sau de figuraţie - este chemat să reflecte în micimea sa, ba chiar în faptul că este păcătos, faţa lui Isus. Viaţa creştinului samaritean adevărat se realizează în fericiri şi astfel, fiecare devine discipol şi misionar. Samariteanul pune în practică voinţa lui Dumnezeu şi numai aşa poate să strălucească credibilitatea evangheliei. În acest cadru, meditaţiile de dimineaţă ale papei la "Sfânta Marta", scurtele sale omilii (pe care cineva a voit să le declaseze ca gânduri ale zilei), sunt de acum un punct ferm al magisteriului lui Francisc, al pontificatului său. Relevanţa lor determinantă nu poate să fie subevaluată. De la "Sfânta Marta" papa dialoghează cu credincioşii, cu fiecare catolic oriunde s-ar afla.

(4) Familia loc specific al omului şi al Bisericii

Papa Francisc, de acum este foarte clar acest lucru, ia în considerare "familia", ca loc privilegiat al omului şi al Bisericii, trecerea inevitabilă a unei noi evanghelizări. Încheind Sinodul ordinar despre familie Francisc a subliniat: "Am văzut, şi prin bogăţia diversităţii noastre, că provocarea pe care o avem în faţa noastră este mereu aceeaşi: să vestim Evanghelia omului de astăzi, apărând familia de toate atacurile ideologice şi individualiste" (24 octombrie 2015). La 18 noiembrie 2015, Francisc a subliniat în cursul audienţei generale: "Familiile creştine să facă din pragul casei lor un mic mare semn al Porţii milostivirii şi a primirii lui Dumnezeu. Tocmai aşa Biserica va trebui să fie recunoscută, în orice colţ al pământului: ca paznicul unui Dumnezeu care bate la poartă, ca primirea unui Dumnezeu care nu-ţi închide poarta în faţă, cu scuza că nu eşti de-al casei". "O Biserică ce prezintă aceste trei trăsături - umilinţă, dezinteres, fericire - este o Biserică ce ştie să recunoască acţiunea Domnului în lume, în cultură, în viaţa zilnică a oamenilor. Am spus asta de mai multe ori şi vă repet şi vouă astăzi: «prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă datorită închiderii şi comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul şi care ajunge să fie închisă într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri» (Evangelii gaudium, 49)" (Firenze, 10 noiembrie 2015).

(5) Episcop de Roma în drum cu poporul său: conţinut şi formă

Mulţi l-au numit "stilul Bergoglio" şi totul a început în seara zilei de 13 martie 2013, când arhiepiscopul de Buenos Aires de la loja centrală a bazilicii vaticane s-a prezentat astfel: "Voi ştiţi că datoria Conclavului era să dea Romei un episcop. Se pare că fraţii mei cardinali au mers să-l ia aproape de la capătul lumii... dar suntem aici... Vă mulţumesc pentru primire. (...) Şi acum, să începem acest drum: episcop şi popor. Acest drum al Bisericii din Roma, care este ceea care prezidează în caritate toate Bisericile. Un drum de fraternitate, de iubire, de încredere între noi. Să ne rugăm mereu pentru noi: unul pentru altul. Să ne rugăm pentru toată lumea, pentru ca să fie o mare fraternitate". Papa Francisc în aceste 21 de luni a propus un stil al exercitării primatului lui Petru, centrat în simplitatea evanghelică amintită de mai multe ori în documentele Conciliului, dar adesea neglijată intenţionat pentru că este incomodă pentru Biserica-putere. În acest caz stilul este substanţă.

(6) Sentimentele lui Isus şi puterea

Tot la Firenze, în noiembrie 2015, papa Francisc, vorbind întregii Biserici şi nu numai celei din Italia, a voit să reafirme un îndemn său: "Nu trebuie să fim obsedaţi de «putere», chiar şi atunci când aceasta ia chipul unei puteri utile şi funcţionale după imaginea socială a Bisericii. Dacă Biserica nu asumă atitudinile lui Isus, se dezorientează, pierde sensul. În schimb, dacă le asumă, ştie că este la înălţimea misiunii sale. Atitudinile lui Isus ne spun că o Biserică ce se gândeşte la ea însăşi şi la propriile interese ar fi tristă. În sfârşit, Fericirile sunt oglinda în care să ne privim, aceea care ne permite să ştim dacă mergem pe cărarea corectă: este o oglindă care nu minte". Apoi, a doua şi ultima dată când în această alocuţiune papa a rostit cuvântul "putere" a adăugat: "Fie ca Dumnezeu să ocrotească Biserica italiană de orice surogat de putere, de imagine, de bani. Sărăcia evanghelică este creativă, primeşte, susţine şi este bogată în speranţă". Francisc este sigur, susţinut de certitudinile istoriei că putea face ca "Biserica să nu fie umilă, dezinteresată şi fericită".

La Firenze, Sfântul Părinte s-a întrebat: "Dar atunci ce trebuie să facem, părinte? - veţi spune voi. Ce anume ne cere papa?". Iată răspunsul său: "Vă revine vouă să decideţi: popor şi păstori împreună".

(7) Sinodalitatea, dimensiune constitutivă a Bisericii

Pentru papa Francisc, "ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este deja conţinut în întregime în cuvântul sinod. A merge împreună - laici, păstori, Episcop de Roma - este un concept uşor de exprimat în cuvinte, dar nu aşa de uşor de pus în practică". Aşa a explicat papa Francisc la 17 octombrie, cu ocazia comemorării celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului prin decizia lui Paul al VI-lea, convingerea sa cu privire la importanţa determinantă a sinodalităţii. Apoi Francisc a afirmat: "Încă de la începutul slujirii mele ca Episcop de Roma a intenţionat să valorizeze Sinodul, care constituie una dintre moştenirile cele mai preţioase ale ultimei adunări conciliare. Pentru fericitul Paul al VI-lea, Sinodul Episcopilor trebuia să repropună imaginea Conciliului ecumenic şi să-i reflecte spiritul şi metoda. Acelaşi Pontif prospecta că organismul sinodal «cu trecerea timpului va putea să fie mai mult perfecţionat»". Francisc a spus în mai multe rânduri şi în diferite contexte că "o Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conştiinţa că a asculta «este mai mult decât a auzi»", explicând că este vorba despre "o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învăţat. Poporul credincios, Colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalţi; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaşte ceea ce el «spune Bisericilor» (Ap 2,7).

Papa nu s-a limitat să prospecteze o cărare subliniind, "chiar drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu", a voit să tragă şi consecinţele în mod clar şi transparent pentru a evita ambiguităţi şi cuvinte inutile. "Primul nivel de exercitare asinodalităţii se realizează în Bisericile particulare. (...) Al doilea nivel este cel al provinciilor şi regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare şi în mod special al conferinţelor episcopale. (...) Ultimul nivel este cel al Bisericii universale. Aici Sinodul Episcopilor, reprezentând episcopatul catolic, devine exprimare a colegialităţii episcopale în cadrul unei Biserici în întregime sinodale. Două cuvinte diferite: «colegialitate episcopală» şi «Biserică în întregime sinodală». Asta manifestă collegialitas affectiva, care poate să devină în unele circumstanţe şi «efectivă», care îi uneşte pe episcopi între ei şi cu papa în grija faţă de poporul lui Dumnezeu".

În acest context, papa Francisc conclude: "În timp ce reafirm necesitatea şi urgenţa de a gândi la «o convertire a papalităţii», cu plăcere repet cuvintele predecesorului meu papa Ioan Paul al II-lea: «Ca Episcop de Roma ştiu bine [...] că comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor comunităţilor, în care în virtutea fidelităţii lui Dumnezeu locuieşte Duhul său, este dorinţa arzătoare a lui Cristos. Sunt convins că am în această privinţă o responsabilitate deosebită, mai ales constatând aspiraţia ecumenică a celei mai mari părţi a comunităţilor creştine şi ascultând cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului care, deşi nu renunţă în niciun mod la esenţialul misiunii sale, să se deschidă la o situaţie nouă»".

(După Vatican Insider, 4 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

ALCHEMIA - No 1 - Ianuarie 2016

Publish at Calameo