Exigenţele urmării lui CRISTOS: semnificaţia Crucii pentru credinciosul creştin

Tema şi icoana Sfintei Cruci sunt o prezenţă permanentă în viaţa Bisericii: în cultul liturgic; în spiritualitatea creştină, de care ţine şi arta creştină; în viaţa de zi cu zi a fiecărui creştin conştient de datoria de a-L urma pe Mântuitorul la chemarea Lui; a-L urma cu propria cruce, a fiecăruia dintre noi, însă nu oricum, nu din resemnare în faţa neputinţei omeneşti de a înţelege şi rezolva definitiv problema suferinţei şi a morţii, ci din convingerea  - credinţa-încredere – că urmarea (consecinţa) crucii este Învierea, gloria cerească.

Biserica aminteşte Crucea şi Pătimirile Mântuitorului în fiecare zi de miercuri şi de vineri; la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii, a Jertfei Euharistice, vestim moartea şi Învierea Domnului. De altfel întregul an liturgic este străbătut de amintirea crucii Mântuitorului, cruce dătătoare de viaţă, de Înviere. La 14 septembrie, încă din primele veacuri creştine se celebrează praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în timp ce sărbătoarea Adorării Crucii de Viaţă Făcătoare, cea pe care o celebrăm astăzi, a intrat în cultul creştin mai târziu.

Cântând troparul de azi, încrezători în Înviere, ne închinăm şi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-o oferă prin Crucea Fiului Său.

[Semnificaţia crucii]

Îi mulţumim pentru că prin Crucea Fiului Său ne-a mântuit, şi pentru că prin cruce, numai prin cruce, există înviere; crucea şi învierea se explică una prin cealaltă: nu este înviere fără cruce şi nici cruce asumată liber, fără înviere la viaţa veşnică în fericire. Troparul de azi exprimă această indisolubilă legătură între Crucea şi Învierea lui Hristos: «Crucii tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim»

Dincolo de ideea şi conceptul crucii, există şi realitatea crucii. În Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, în Pătimirea şi moartea Sa, această realitate a devenit pentru noi mântuire.

Spuneam că pentru noi creştinii semnificaţia crucii, în esenţa ei, se reduce la indisolubila legătură dintre Cruce şi Înviere. Învierea, însă, presupune toate celelalte momente ale istoriei mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Viaţa Lui pământească, Pătimirile Lui şi Moartea Lui pe cruce, Înălţarea la cer; toate fac parte din acelaşi unic plan preaînţelept al lui Dumnezeu de a ne mântui. Isus Hristos – viaţa Lui, cuvintele şi faptele Lui, Crucea Lui – Hristos însuşi este acţiunea lui Dumnezeu în lume, pentru a noastră mântuire: «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-născut Fiul său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să aibă viaţa veşnică».

Crucea Mântuitorului, moartea Sa, fac aşadar parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii: Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu a fost scutit de suferinţă şi de moarte: omenitatea sa sfântă a urmat până la capăt condiţia muritoare a omului.

Înţelegerea rolului Crucii în acest plan de mântuire presupune un lucru esenţial: credinţa, înţelegerea pe care o are credinţa, care o dobândim prin credinţă, aceasta ne luminează misterul morţii şi crucii lui Isus şi a noastră.

În versetele 27-30, anterioare textului evanghelic citit azi (Mc 8,34 – 9,1), Isus îi întreabă pe discipolii Săi: «Cine spun oamenii că sunt eu?». Răspunsul vine de la unul singur, de la Petru, Corifeul apostolilor, primul între apostoli: «Tu eşti Hristos, [fiul Dumnezeului celui viu]». Doar după ce primeşte acest răspuns Isus anunţă pentru prima dată moartea şi Învierea Sa. Faptul că Isus pune această întrebare şi faptul că Petru răspunde recunoscând că Isus este Mesia - trimisul lui Dumnezeu este de o importanţă capitală: acum, după mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus poate chema mulţimile împreună cu discipolii. Dacă este credinţă, dacă avem credinţă, atunci şi suferinţa şi moartea primesc sens, nu mai sunt absurde. În baza credinţei Mântuitorul ne poate adresa chemarea la lepădarea de sine (de egoism) şi la urmarea Lui pe calea crucii. Textul evangheliei de azi începe aşa: «Apoi chemă mulţimea cu discipolii săi şi le zise: «Dacă vrea cineva să mă urmeze şi să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească»» (v. 34).

Respins de ai săi şi încredinţat de mărturisirea lui Petru, Isus adresează peste veacuri chemarea de a-L urma pe drumul crucii, chemare adresată tuturor, întregii omeniri, chemare care are în vedere libertatea omului. Isus spune: «Dacă vrea cineva… ». Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă vrem şi ne hotărâm să-L urmăm pe calea suferinţei (suferind pentru El şi pentru semeni) atunci trebuie să o facem în mod liber, adică din iubire faţă de Dumnezeu, nu din interes, fie acesta chiar şi cel al mântuirii. Asumarea crucii de fiecare zi are sens şi valoare doar în orizontul iubirii, al dezinteresului, al dăruirii libere, nu din teamă, nu din constrângere.

Adeziunea la planul de mântuire al lui Dumnezeu, plan care implică suferinţa şi crucea are nevoie de două daruri (libere): 1) acţiunea divină a lui Dumnezeu care ne dă harul credinţei fără de care mântuirea nu este decât o iluzie; 2) colaborarea noastră la acest plan. Dumnezeu îşi face datoria întotdeauna, El îşi ţine promisiunea negreşit pentru că este singurul care nu ne minte niciodată (Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor - ne spune Domnul prin Profetul Ieremia (31,34)). Rămâne ca noi să vrem să participăm la acest plan asumându-ne suferinţa şi durerile, chiar dacă tendinţa noastră naturală este să o evităm cu toate că vedem şi ştim că fiecare dintre noi trăim suferinţe fizice şi morale de multe feluri, în funcţie de condiţiile şi momentele vieţii. Suntem perfect conştienţi că durerea face parte din viaţa noastră. Suntem la fel de conştienţi de semnificaţia ei şi de valoarea ei pentru mântuirea noastră?!

Dragi credincioşi, de fapt, problema noastră nu este suferinţa în sine: o experimentăm, o trăim, ne putem obişnui cu ea. Problema este asumarea ei; ce sens îi dăm?

Exemplul lui Isus: viaţa sa pământească şi mai ales al Sfinte sale Pătimiri purtate în sfânta sa omenitate sunt modelul de urmat. Crucea este condiţia Învierii. Aşa a ales Dumnezeu să fie. Acesta este mesajul evangheliei de azi.

Să-l rugăm pe Dumnezeul milostivirii  a cărui Chip se oglindeşte în Cruce (moartea şi Învierea lui Isus sunt chipul Milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii) să ne dea harul tăriei de a ne purta crucea cu demnitate, cât mai senini şi cât mai încrezători în Înviere. Crucea noastră pământească, ale cărei braţe, orizontal şi vertical, simbolizează întâlnirea omului cu Dumnezeu, a umanului cu divinul, dacă o vom oferi lui Dumnezeu urmându-L pe Hristos, ea va deveni Înviere la Fericirea veşnică. Crucea (Răstignirea) lui Isus sunt întru Înviere.

A lua crucea personală  şi a-L urma pe Isus înseamnă a ne conforma exemplului Său: să iertăm mereu, să iubit fără limite, să trăim deschişi spre Dumnezeu, să rămânem fideli voinţei sale chiar şi atunci când această fidelitate ne-ar duce pe calea morţii. Norma vieţii noastre să fie Isus – adevărata şi ultima normă: mesajul Său şi drumul Său plin de iubire. Astfel se câştigă ceea ce se pierde, adică ceea ce se oferă celorlalţi, ceea ce se sacrifică în beneficiul celuilalt. Tot ce ţinem în mod egoist, pentru noi, pierdem.

Să nu uităm niciodată că toată această viziune creştină asupra vieţii are sens numai în orizontul adevărului, realităţii morţii şi Învierii lui Isus. Fără moartea şi Învierea Sa toate aceste cuvinte nu ar fi decât expresia unui vis lipsit de sens, a unei iluzii.

Prin Crucea şi Învierea lui Isus suntem destinaţi Împărăţiei Tatălui, Împărăţie prezentă în El, la care participăm încă de acum, într-un mod misterios, în măsura în care participăm la Pătimirea şi Crucea sa mântuitoare, oferindu-I suferinţele noastre şi de ce nu şi bucuriile noastre (tot ce este viaţa noastră), căutând mereu să rămânem cu El, cât mai mult, în această viaţă, pentru a ne putea duce crucea mai uşor, şi crezând cu tărie în milostivirea Tatălui ceresc, sperând, de asemenea, în participarea noastră, în viaţa veşnică, la însăşi viaţa lui Dumnezeu - Treime Sfântă, căreia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea, acum şi în vecii vecilor.

Pr. Florian Guțiu

Sursa

4 modalități prin care diavolul e ținut departe

De Philip Kosloski

După un exorcism, ce trebuie să facă o persoană ca diavolul să nu se reîntoarcă?

În Evanghelii se amintește de o persoană care după ce a fost exorcizată era atacată din nou de o întreagă  legiune de demoni, care încercau să reintre în ea cu mult mai mare forță (cfr. Mt 12, 43-45). Ritualul exorcizării alungă demonii dintr-o persoană, dar nu-i împiedică să se reîntoarcă.

Pentru a se asigura că diavolul nu se reîntoarce, exorciștii recomandă patru modalități care țin sufletul unei persoane în pace și în mâinile lui Dumnezeu:

1. Confesare deasă și împărtășanie

Obișnuința de a trăi în starea de păcat facilitează intrarea demonilor în viața oamenilor. Cu cât „divorțăm” de Dumnezeu păcătuind, cu atât suntem mai vulnerabili agresiunii diavolului. Chiar și păcatele veniale pot să știrbească relația noastră cu Dumnezeu și să ne expună atacului celui rău. Confesarea păcatelor este modalitatea prin care punem punct vieții noastre în păcat și începem un nou drum. Nu este întâmplător că diavolul a încercat cu înverșunare să-l descurajeze pe Sf. Ioan Maria Vianney de la ascultarea spovedaniilor păcătoșilor indiferenți. Vianney știa că un mare păcătos sosea în oraș dacă diavolul îl necăjea în noaptea precedentă. Spovedania are o putere și un har așa de mare încât diavolul e nevoit să se îndepărteze de persoana care se spovedește.

Sacramanetul Sfintei Euharistii este și mai puternic în  a-l îndepărta pe diavol. Acest lucru cu siguranță  are sens, deoarece în Sfânta Euharistie este prezent real Isus Cristos și demoni nu au nicio putere în fața lui Dumnezeu. Mai ales atunci când Euharistia este primită în starea de har imediat după confesare, demonul poate doar să se întoarcă de unde a venit. Sfântul Toma de Aquino a confirmat acest lucru în Summa Theologiae când a scris că Euharistia „respinge toate atacurile demonilor”.

2. O viață coerentă de rugăciune

O persoană care frecventează sacramentul confesării și al Euharistiei trebuie să aibă și o viață de rugăciune zilnică coerentă.  Cuvântul cheie este „coerență”, ceea ce ajută persoana să rămână zilnc în stare de har și în raport cu Dumnezeu. O persoană care se roagă regulat lui Dumnezeu nu trebuie să aibă niciodată frică de diavol. Exorciștii sugerează mereu celor posedați să ducă o viață spirituală intensă, cum ar fi lectura cât mai deasă a Scripturii și recitarea Rozariului și  altor rugăciuni. Un program regulat de rugăciune este util și pune demonii cu spatele la zid.

3. Postul

Fiecare dintre noi trebuie să discearnă care tip de post este cheamat să practice. Pentru noi care trăim în lume și avem diferite responsabilități este bine să ținem cont de propria vocație. În același timp, dacă dorim să ținem departe demonii trebuie  să ne forțăm să postim dincolo de a renunța la ciocolată în Post.

4. Sacramentalele

Exorciștii  nu doar că folosesc sacramentalele (ritul însuși de exorcizare este un sacramental), dar îndeamnă pe cei posedați să le folosească. Sacramentalele sunt arme puternice în lupta de zi cu zi pentru evitarea reîntoarceri demonului. Exorciștii sugerează nu dor ținerea în casă a sacramentalelor precum sarea binecuvântată sau apă sfințită, ci și să le purtăm cu noi oriunde meregem. Și sacramentalele au o mare putere contra demonilor.

Dacă doriți să țineți departe puterea răului, luați în serios aceste patru metode. Nu doar că vor împiedica pe diavol să aibă putere asupra voastră, ci și  vă vor pune pe calea sfințeniei.

Traducere: AMR

Sursa:it.aleteia.org

Simțul umorului, o posibilă cale de a deveni sfinți?

 Bucuria de a fi salvați și de a ne ști iubiți sunt considerate semne externe și simptome obiective ale unei credințe vii și nu doar teoretice, până în punctul în care lipsa bucuriei stârnește suspiciuni. Friedrich Nietzsche spunea că, probabil, ar fi crezut în Dumnezeu dacă creștinii ar fi avut chip de înviați.

          Bucuria sfinților are un numitor comun: înainte de a fi recunoscuți pentru sfințenia lor, a trebuit să fie recunoscuți pentru bucuria lor. Mi se pare că simțul umorului este încă foarte ignorat de către creștini, în special de catolici. Creștinii trebuie convinși că simțul umorului este un instrument de sfințenie prin excelență.

          În primul rând, acesta ne permite să ne umanizăm existența pe acest pământ, menținându-ne fermi în fața loviturilor vieții și ajutându-ne să privim răul în față, fără a cădea în disperare. În al doilea rând, contribuie la convertirea inimilor noastre în așteptarea vieții veșnice. Adevărurile pe care dorim mai puțin să le ascultăm sunt acelea de care avem nevoie cel mai mult, iar simțul umorului ne oferă un acces, fără durere datorită parodiei, la aceste adevăruri fundamentale, care adesea par prea paradoxale și, prin urmare, inacceptabile, deoarece critică lumea de iluzii și de minciuni în care trăim.

Simțul umorului este mai întâi de toate o tehnică de supraviețuire.

          Simțul umorului îndepărtează inhibițiile care ne paralizează atunci când ne confruntăm cu persoane de ale căror opinii ne temem. De asemenea, reprezintă ieșirea de urgență care ne permite să ne exprimăm emoțiile și convingerile fără să ieșim distruși.

          În cazul agresiunii psihologice, verbale sau fizice, cel care este complet lipsit de umor sau care nu reușește să recurgă la umor pentru a replica, nu are altă opțiune decât fuga, supunerea sau rebeliunea, iar niciuna dintre aceste situații nu-l va lăsa neatins emoțional. Cine folosește umorul ca și tehnică de auto-apărare va ieși victorios la nivel emoțional. Va scăpa de umilirea voluntară, mutând conflictul pe un teren în care va fi într-o poziție de superioritate. Acest lucru îi va perimite să nu cadă în defăimarea de sine sau să rămână cu amintiri traumatice. Chiar dacă este maltratat în exterior va rămâne protejat în interior, iar centrul integrității sale morale și emoționale vor rămâne intacte. Grăbiți-vă să râdeți pentru a nu fi nevoiți să plângeți: aceasta este calea înțelepciunii.

Simțul umorului - o artă marțială non-violentă.

          Este vorba despre o formă de non-violență activă care amintește de filozofia japoneză aikido sau de sistemul rusesc. Reprezintă o modalitate de a da drumul „balastului” care nu ne scutește de durerea sistematică, ci doar îi reduce intensitatea.

          S-ar putea spune că umorul este eleganța disperării. Expresia este interesantă, deoarece sugerează că, chiar dacă suntem disperați, putem să păstrăm o stimă de sine suficientă pentru a da o imagine bună și a menține o eleganță morală.

          Acest lucru presupune faptul de a conveni asupra sensului cuvintelor și de a fi capabili să distingem sensul umorului de ridicol, care încearcă doar să-i rănească pe ceilalți. Simțul umorului constă în faptul de a face față tragediei lumii și existenței, subliniind aspectele comice, absurde sau neobișnuite.

          Este o modalitate de a accepta durerea și de a o îndrepta spre ieșire, pentru a o împiedica să se așeze într-un mod permanent. Este o sursă inepuizabilă de speranță pentru cei care suferă și o modalitate de a înlocui durerea cu plăcerea.

          Când umilința se unește cu iubirea, naște umorul. În mod similar, umorul se bazează pe umilință: în primul rând trebuie să accepte să vadă realitatea așa cum este, iar apoi să se privească pe sine așa cum este. Această condiție prealabilă a lucidității presupune faptul de a avea curaj în fața propriilor limite și puncte slabe, pentru a putea apoi să și râdă. Fericiți aceia care reușesc să râdă de ei înșiși, pentru că nu vor înceta niciodată să se distreze!

          Un alt punct pe care se bazează simțul umorului este adevărul: exprimă adevărul care se dorește să fie ascuns. Demască minciunile noastre, chiar și pe acelea pe care le spunem pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu. De asemenea, simțul umorului se bazează și pe caritate, deoarece se bazează pe o bună voință față de ceilalți. Este ceea ce distinge bătaia de joc sau batjocura față de alții. Batjocura este la fel de naturală ca și păcatul originar, dar simțul umorului nu. Sensul batjocurii nu este niciodată o expresie a unei motivații de umor sau un atribut strălucitor al spiritului, dar doare. 

          Cristos însuși ne oferă un exemplu: după ce un grup de farisei au încercat să-i întindă o capcană, aruncându-i la picioare o femeie adulteră și întrebându-L ce trebuie să facă, Isus nu acceptă provocarea, dar nici nu o ignoră. Răspunde simplu și clar: „Care dintre voi este fără de păcat, să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi, după ce toți acuzatorii au plecat rușinați, Isus o întreabă pe femeie: „Femeie, unde sunt pârașii tăi? Nu te-a osândit niciunul? (In 8, 7-10).

Simțul umorului nu este natural, ci cultural.

          A râde de noi înșine nu este un exercițiu natural. Bineînțeles, ne este rușine pentru slăbiciunile noastre, iar tendința spontană este aceea de a le ascunde și de a distrage atenția celor din jurul nostru. Acest lucru este cu totul contrar simțului umorului, care este expresia unui spirit dispus să expună propriile slăbiciuni și să le submineze prin râs.

          În unele culturi, simțul umorului este chiar o artă: umorul englezesc sau cel evreiesc sunt succesele civilizației și fără îndoială una dintre explicații pentru capacitatea colectivă de a repropune propriile idei și de a le inova. Simțul umorului este cultural și de aceea se educă, se cultivă și mai presus de toate se practică. Asemenea vieții spirituale, simțul umorului este alimentat pentru ca să se dezvolte și să se extindă, pentru ca să crească în maturitate, în umanitate și în inteligența de viață.

Simțul umorului acționează ca un revelator de adevăruri paradoxale.

          Simțul umorului este și un mod minunat de dezvăluire a acelor adevăruri paradoxale care sunt neglijate sau uitate. Arta paradoxului este arta distrugerii paradigmelor, capacitatea de a realiza schimbări de perspectivă, așa cum a făcut Tristan Bernard în timpul ocupației naziste. Fiind arestat pentru că era evreu, ar fi trebuit să fie internat în lagărul de la Drancy. Înainte de a fi luat de poliție, și-a găsit un moment pentru a dedica un cuvânt de consolare soției sale întristate. I-a șoptit la ureche: „De ce plângi? Până acum am trăit în frică, de acum încolo vom trăi în speranță”.

          Având în vedere că luminează colțurile întunecate și dezvăluie semnificațiile ascunse, umorul ne protejează de situațiile false și ne protejează de aparențe. Îi predispune pe cei care îl practică să primească Vestea cea Bună, care este schimbarea de paradigmă supremă, în ceea ce privește condiția umană și destinul nostru individual.

          Este și un balsam pe care creștinii îl pot turna pe inimile celor care se tem, fug sau resping conceptul de Dumnezeu răzbunător și furios, care le-a fost prezentat într-un mod greșit.

          C.S. Lewis ameliorează agoniile existențiale ale multor cititori, scriind despre judecata finală: „La sfârșit, omenirea se împarte în două categorii de persoane: cele care îi spun lui Dumnezeu „facă-se voia Ta” și cele cărora Dumnezeu le spune „facă-se voia ta”. Toți aceia care vor merge în iad fac parte din a doua categorie.

          Pentru creștini este și un antidot împotriva tentației fanatismului. O credință condusă de simțul umorului este o credință care aduce rațiune în loc să se transforme într-un catalog de considerente interzise. De asemenea, simțul umorului este instrumentul pedagogic prin excelență și, prin urmare, cel mai bun mod de a-L proclama pe Isus Cristos. Dincolo de virtuțile sale pedagogice este în primul rând un mod de a trăi în lume. Este o modalitate de a se împăca cu lumea și de a o iubi, fără a fi clevetitor.

          Simțul umorului ar trebui să fie calea de sfințenie preferată de către creștini.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org

Drum deschis spre beatificare şi canonizare a servei lui Dumnezeu Rafila Găluţ: fecioara stigmatizată de la Bocsig

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Eparhia de Lugoj ar putea avea în viitor o fericită, ridicată la cinstea altarelor. Luni, 4 aprilie 2016 la Palatul Episcopal din Lugoj a avut prima sesiune de deschidere a procesului, faza eparhială pentru beatificarea servei lui Dumnezeu, Rafila Găluţ. (1910-1939), fecioara stigmatizată de la Bocsig.

La întâlnire au participat întreaga comisie constituită pentru această cauză de beatificare: Prea Sfinţia Sa, Alexandru Mesian, Episcop Eparhial de Lugoj – actorul cauzei; rvs. pr. dr. Gabriel Buboi, rectorul Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma – Postulator; Mons. Angelo-Narcis Pop, Vicar General al Eparhiei de Lugoj – Vicepostulator; pr. Alexandru Ploştinaru, Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj – Promotorul justiţiei; pr. dr. Marius-Petru Pop, consilier eparhial şi secretar episcopal – Notar pentru prima sesiune; pr. Gherghel Petrişor, paroh Zorlenţu Mare – Notar actuar; pr. Cristian Chişvasi, paroh Vărădia – Delegat episcopal; dr. Sergiu Soica şi ipod. Raimondo-Mario Rupp – Comisia de experţi în istorie şi arhivistică.

Întâlnirea a început cu un program religios în capela privată a Prea Sfinţiei Sale, Episcop Alexandru, apoi lucrările au continuat în Aula Magna. PS Alexandru a prezentat membrilor comisiei un raport privind biografia servei lui Dumnezeu, Rafila Găluţ, precum şi demersurile care s-au făcut la Congregaţia pentru Bisericile Orientale legat de propunerea cauzei de beatificare. La 2 decembrie 2015, Sfântul Scaun Apostolic al Romei, prin Congregaţia Pentru Cauza Sfinţilor, la cererea episcopului de Lugoj, Alexandru Mesian, a acordat Nulla Osta pentru începerea procesului de beatificare.

În continuare postulatorul cauzei, rvs. pr. dr. Gabriel Buboi a prezentat Prea Sfinţitului Alexandru Mesian scrisoarea prin care a cerut începerea procesului de beatificare a servei lui Dumnezeu, Rafila Găluţ.

Membrii tribunalului au depus jurământ conform procedurilor ce se impun pentru această cauză şi au semnat documentul de deschidere a cauzei.

Deschiderea procesului de beatificare şi canonizare a continuat cu celebrarea Sfintei Liturghii Arhiereşti în catedrala „Coborârea Sfântului Spirit” din Lugoj, de la orele 18.30. La acest moment au participat 50 de preoţi din Eparhia de Lugoj, surori călugăriţe şi foarte mulţi credincioşi.

În Cuvântul de învăţătură PS Alexandru a vorbit credincioşilor despre importanţa deschiderii cauzei de beatificare a servei lui Dumnezeu, Rafila Găluţ. „Dorim să scoatem în evidenţă harurile speciale pe care Dumnezeu le-a acordat Servei Sale, Rafila Găluţ”.

După încheierea procesului la nivel eparhial, dosarul va fi trimis Congregației pentru Cauzele Sfinţilor, la Roma care se va pronunţa asupra cazului.

Raimondo-Mario Rupp

RUGĂCIUNE PENTRU BEATIFICAREA SERVEI LUI DUMNEZEU

RAFILA GĂLUŢ

Doamne Isuse Cristoase care ne-ai arătat mărirea Ta prin virtuţile Servei Tale Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig,

Te rugăm să arăţi vrednicia acesteia pe pământ, ridicându-o la cinstea altarelor.

Te rugăm ca prin mijlocirea Prea Curatei Fecioare Maria, să fie beatificată cât mai curând spre cinstea Bisericii Tale şi spre mântuirea neamului omenesc.

Fă ca prin mijlocirea ei, să dobândim darurile de care avem nevoie …

Amin

Sursa 

Acest dispozitiv poate transforma orice smartphone în imprimantă 3D