Iubirea învinge ura
În dimineaţa zilei de Vinerea Mare, Satana s-a
trezit cu un rânjet maliţios pe faţă.
Astăzi era ziua mult aşteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini
curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri şi ruşine.
Diavolul era bucuros:
totul fusese bine pregătit. Aghiotanţii săi semănaseră deja seminţele
discordiei printre cei puternici ai Sinedriului, înnăbuşindu-le inimile cu
dorinţa de siguranţă: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In
18,14). Petru îşi mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta
cocoşul: „Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalţi apostoli fugiseră şi ei. După
răsărit, mulţimea nerecunoscătoare îi smulge laşului Pilat sentinţa la moarte:
„Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”
„Oh, dulce răzbunare, se
gândea Diavolul, Cel care nu a cunoscut păcatul acum îl va cunoaşte, chiar dacă
numai prin efectele lui: răutatea oamenilor şi, la sfârşit, moartea.”
Pe la ora douăsprezece,
întunericul, prevestitor al morţii, învăluia Golgota, grămada de gunoi a
Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de graţie şi să îl
învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest
Fiu îmbrăcat în carne umană va fi aruncat în derâdere şi ucis. Un dar nedorit
şi străin în faţa micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, le dădea.
Trei ore interminabile a
durat bătălia. Trei ore lungi, Cel nevinovat, Sfinţenia însăşi, era spânzurat
între cer şi pământ, încercând să le unească. În timp ce viaţa se scurgea din
el, cu un efort pentru încă o respiraţie, Isus a zis: „Femeie iată fiul tău”.
Şi Diavolul a râs cu cinism: „Ca şi cum o mamă ar putea să depăşească momentul
morţii premature a unicului copil primind un înlocuitor de ultim moment.”
„S-a sfârşit, într-adevăr
s-a sfârşit” s-a gândit regele demonilor, când a auzit ultimul strigăt al lui
Isus. Dar înainte de a putea să îşi deschidă buzele într-un strigăt de bucurie,
pământul s-a cutremurat şi zidurile
locuinţei morţilor clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Şi
sufletele din locuinţa morţilor au ieşit toate să îşi întâmpine Mântuitorul.
Isus era învingător.
„Cum e posibil aşa ceva?”
s-a întrebat cu disperare Cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să
învingă puterea? Binele să supună răul? Şi diavolul şi-a amintit acel cuvânt pe
care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăşi.
Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită nu a ştiut
să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuşi.
Şi de atunci, iubiţi
credincioşi, din acea Vinere Sfântă şi noi putem cuceri moartea, păcatul şi
slăbiciunea proprie, şi putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: „Noi avem
această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu
şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi;
suntem în cumpănă dar nu disperaţi, persecutaţi dar nu abandonaţi, doborâţi dar
nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate
şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10).
Proclamarea patimii lui
Isus, aşadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi
şi nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor,
care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat
„Daca aş fi fost acolo cu francii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea
evangheliei lui Ioan cu relatarea patimii lui Isus are un singur scop:
proclamarea iubirii lui Dumnezeu şi acceptarea crucii şi a iubirii în viaţa
noastră. Aceasta trebuie să facem în Vinerea Mare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, era la
catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea
inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un
fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr
care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi
multe alte ofense. Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să îl calmeze,
însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis:
„Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi
cu toată puterea şi nu îmi pasă deloc
>.”
Tânarul a întrat şi a strigat cât a putut de tare
„Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc.” „Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o
dată.” Şi tânarul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul
l-a îndemnat: „Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul,
privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.
Continuă episcopul: „Acel tânăr eram eu.”
Iubiţi credincioşi, misterul crucii
l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop. În această
seară să spunem şi noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi mie îmi pasă.
Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viaţa. Isus şi-a împlinit misiunea: a
umplut rezervorul Calvarului cu viaţa dumnezeiască, dar noi trebuie să
deschidem stăvilarele ca să curgă viaţa divină în noi. Cristos a pus temelia,
noi trebuie să construim pe ea. El stă la uşă şi bate, noi trebuie să îi
deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtăşim. El ne-a dat
iubirea, noi trebuie să o primim.
Vă îndemn ca peste câteva momente când vom venera
crucea să facem această rugăciune. „Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire
pentru mine. Fă ca iubirea ta să imi schimbe viaţa pentru a fi mereu cu tine.
Amin.”
Pr. Lucian Păuleţ
