Dumnezeu este fericirea celor nefericiţi

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus umblând şi căutând ucenici pentru împărăţia cerurilor, duminica aceasta îl vedem pe Isus rostind pentru ucenicii de atunci, dar şi pentru toţi cei care în decursul veacurilor vor răspunde chemării lui de a intra în împărăţia cerurilor, "o constituţie regală", o constituţie diferită de constituţiile omeneşti, o constituţie după ale cărei legi "de fericire" va trăi şi el însuşi.

Evanghelia de astăzi ne prezintă această nouă "constituţie regală", care e formată din opt fericiri, opt cărări sigure, care ne conduc în drumul deschis de Dumnezeu spre împărăţia sa veşnic fericită.

Şi dacă am fost atenţi la citirea la citirea "constituţiei lui Isus", am putut vedea că accentul este pus pe "împărăţia cerurilor", unde trebuie să ajungă fiecare chemat care răspunde cu "da" la chemarea lui. Când ai răspuns cu "da" lui Isus şi împărăţiei sale, mergi după el înfruntând orice obstacole: sărăcie, răutăţi, violenţe, lipsuri, respingere, pericole, duşmănii, prigoane şi chiar moarte. Dar toate aceste obstacole, pentru ucenicul lui Isus, devin căi care conduc la fericirea cerului. Ce contează toate aceste obstacole în faţa unei veşnicii fericite? Sfântul Paul spunea: "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ne va fi descoperită" (Rom 8,18).

Profetul Sofonia, cu mulţi ani înainte, a anticipat constituţia regală a lui Isus, atunci când a rostit din partea lui Dumnezeu: "Căutaţi pe Domnul, căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa, căutaţi refugiul în numele Domnului" (Sof 2,3).

Psalmul responsorial 145 de astăzi ne spune că "fericirile divine" sunt pentru cei "săraci în spirit"; adică sunt pentru cei care din drag pentru împărăţia cerurilor, acceptă să fie: flămânzi, însetaţi, prizonieri, persecutaţi, condamnaţi pe nedrept, străini; exact cum sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii credincioşi.

De aceea, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, cheamă pe toţi care cred în Isus să privească la ei înşişi şi să vadă că "între ei nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. Căci Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari" (1Cor 1,26-27).

Sfântul Ambrozie (337-397) descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu: Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, nu de argint şi nu lucruri preţioase, ci de virtuţi! Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea şi odihna? Cel care nu doreşte nimic, cel care nu se tulbură de nimic, cel care nu se plictiseşte de ceea ce are? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (cf. Sermo 10).

Iată câteva cazuri de oameni care au iubit mult pe Isus şi "împărăţia cerurilor" şi de aceea suferinţa şi nefericirea trupeasca nu le-au tăiat aripile bucuriei spirituale: Ludwig van Beethoven (1770-1827), ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei, "Simfonia a noua". Dostoievski (1821-1881) şi-a scris romanele sale între două crize de epilepsie. John Milton (1608-1674) a scris "Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit", când era bolnav şi complet orb. Christian Johann Heinrich Heine (1797-1856) a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil şi pe jumătate paralizat. Oscar Wilde (1854-1900), a scris cele mai frumoase poezii, ca "De profundis", într-o închisoare nedreaptă. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, "Cântarea creaturilor", cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua.

Deşi Isus, profeţii, apostolii şi sfinţii Bisericii ne chemă la fericirile lui Dumnezeu, totuşi oamenii le caută şi le urmează pe cele ale diavolului.

Sunt creştini şi din aceea, care deşi ştiu că îi aşteaptă osânda, slujesc diavolului, în opera sa de pierdere a lumii. Unui bătrân paroh din Italia i-a fost dat să observe, într-o viziune, cum diavolii îi ispiteau pe copiii care se jucau pe stradă. Erau de toate felurile. Toţi lucrau fără tihnă pentru a-i împinge pe copii la rău, până când a apărut un alt copil. Atunci toţi diavolii au şters-o veseli. Bunul paroh s-a gândit că este vorba despre un mare sfânt şi a întrebat cine este noul venit. Diavolii i-au răspuns: "Acum putem merge să ne odihnim liniştiţi. El face mai mult decât noi toţi la un loc!" (cf. Rivista del clero, noiembrie 1953).

Am găsit pe un site fericirile diavolului pentru amăgiţii săi. Iată-le: 1. Ferice de creştinii care sunt prea obosiţi şi prea ocupaţi pentru a petrece timp cu cei aflaţi în dificultate; ei sunt cei mai potriviţi candidaţi la alunecare spirituală. 2. Ferice de creştinii care aşteaptă să fie rugaţi mult pentru a face puţin bine; ei vor încetini mult înaintarea altora. 3. Ferice de creştinii care se supără şi se lasă repede de sfânta Liturghie duminicală; ei sunt misionarii mei şi-i vor determina şi pe alţii să se lase. 4. Ferice de creştinii care se cred religioşi, fără să facă nimic, dar care calcă pe nervii celorlalţi; ei sunt cele mai bune pietre de poticnire pe care le am la dispoziţie. 5. Ferice de creştinii care aduc tulburare; ei sunt echipa mea de produs stricăciune. 6. Ferice de creştinii care nu se roagă; ei sunt o pradă uşoară pentru atacurile mele. 7. Ferice de creştinii care se plâng tot timpul de una şi de alta; ei sunt descurajatorii mei preferaţi. 8. Ferice de tine care citeşti aceste rânduri şi crezi că mă refer la alţii, nu şi la tine; te-am prins!

Sfântul Augustin (354-430), în celebra sa lucrare De civitate Dei, vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu şi din invidie: Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Primul cetăţean, pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu, este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a prigonit şi l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu şi din invidie; i s-a părut că Dumnezeu priveşte cu mai multă plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?

Ce trist! Să doreşti să fii fericit, să ştii şi calea, dar să mergi pe o cale străină fericirii! Poate acesta e motivul pentru care oamenii nu ajung niciodată la fericire.

Cei "săraci în duh" sunt toţi acei care s-au întors la Isus, ca fiul risipitor la tatăl său; care nu mai au nimic, ci doar încredere în iubirea lui Dumnezeu.

În autobiografia sa, Istoria primăverii unei mici flori albe, sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), scrie: "Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el".

Agostino Gemelli (1878-1959) a fost întemeietorul celebrei Universităţi "Sacro Cuore" din Milano. Fiind medic, în timpul Primului Război Mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Deşi era ateu, conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizita medicală, bolnavul îi zise: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea, mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, i-a zis bolnavul. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Agostino Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Atunci s-a simţit pentru prima dată în viaţă, fericit. Aceasta este istoria doctorului Agostino Gemelli, care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan, conducând mulţi oameni la fericire.

Sfântul Augustin (354-430) avea să spună în Confesiunile sale: "Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; m-ai atins şi ard dorind pacea ta" (cf. Confesiuni X, 27, 38).

De ce sunt fericiţi, creştinii în suferinţă? Pentru că Isus suferă şi merge alături de ei şi pentru că ştiu că-i aşteaptă fericirile promise. Jacques Maritain (1882-1973), cu câţiva ani înainte de a muri, scria: "Dacă oamenii ar şti că Dumnezeu suferă cu ei, că el luptă cu răul care devastează pământul şi că dincolo îi aşteaptă fericirile promise, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate".

Pr. Ioan Lungu

Sursa

Iudeii distingeau un samaritean aşa cum un român distinge un ţigan (ţigan adevărat, nu din cei de pe trotuarul bucureştean, copios corcit cu rumâni!) – îl distingeau şi îl dispreţuiau. De aceea, aluziile pe care le face Iisus, în cele patru Evanghelii, la samariteni îmi par de o însemnătate majoră.
Cînd Iisus se află singur lîngă un puţ, că şi-a trimis ucenicii să cumpere merinde în satul vecin, vine o samariteancă la puţ cu găleata ei(…) Iisus îi cere să-i dea şi lui de băut. Samariteanca se miră tare: „Cum? Tu, un iudeu, îmi ceri mie, o samariteancă, apă?…“ Mai extraordinar încă: ei îi va destăinui, prima oară în Evanghelii, că El este Mesia! Apropiind aceste pasagii din Evanghelii de Parabola Samariteanului milostiv, interpretarea mea devine „incontournable“, cum ar fi zis Jacques Chirac: parabola Samariteanului milostiv e o parabolă cu intenţie antirasistă.
Dacă transpunem povestea în vremea noastră, am putea relata istorisirea astfel: un cetăţean din Bucureşti e agresat, spre seară, de cîţiva pungaşi care-l despoaie de tot ce avea, îi trag o bătaie soră cu moartea şi-l lasă pe trotuar, mai mult mort decît viu. Vine întîmplător un profesor, vede pe acest nenorocit, îşi zice: „Dă-l naibii pe beţivul acesta…“ şi trece pe trotuarul celălalt. După o vreme trece şi un preot, consilier la Patriarhie, traversează şi el, de asemenea. După o vreme trece un negustor ţigan cu căruţa lui de marfă, se opreşte, îl oblojeşte pe nenorocit şi-l duce cu căruţa lui la un hotel unde îi plăteşte o cameră… Acesta-i tîlcul acestei parabole, după părerea mea, adică, repet: o parabolă antirasistă.
Altfel, pilda parabolei, învăţătura ei rămîne, vorba aia, „la mintea cocoşului“ (un milostiv e, fireşte, mai aproape de Dumnezeu decît nepăsătorii)… Nu dădea Iisus un răspuns atît de simplu, de elementar. Mă obstinez a crede că numai interpretarea de mai sus îi dă sens Parabolei: la întrebarea „Cine e aproapele meu?“, „Iată, ţiganul ăla e aproapele meu!“

Neagu Djuvara şi bunul samaritean, Dilema veche,18 ianuarie 2013

Sursa: https://solascriptura.ro/ganduri (20 mai 2018)

Care este semnificația altarului unei biserici?

Cuvântul „altar” înseamnă în ebraică „jertfelnic” (Ies 27,1). În limba greacă înseamnă „locul de sacrificiu”. În limba latină, cuvântul altar derivă din „altus”, care înseamnă „platformă înaltă”. De aceea, încă din antichitate, altarul este un loc înalt sau o piatră consacrată (în latină „ara”), care se folosea pentru celebrarea ritualurilor religioase adresate divinității, cum sunt ofrandele și sacrificiile.

Primul altar evreiesc pe care îl găsim în istoria biblică, a fost construit de Noe după ce a părăsit arca (Fac 8, 20). Tot din Biblie aflăm că primii oameni au adus pe altare sacrificii de animale și au oferit fructe Dumnezeului Creator - este cazul lui Cain și Abel.

Următoarele altare au fost construite de Avraam, de Isac, de Iacob, de Moise și de Iosua. Mai târziu, odată cu construirea Cortului, altarele erau edificate pentru a arde tămâia și pentru a oferi jertfe. Odată ce se aprindea focul pe altar, nu trebuia să se stingă (Lev 6, 13).

Cu trecerea timpului, așa cum se poate vedea în Cartea Leviticului, poporul lui Israel îi oferea lui Dumnezeu jertfe de miei și de alte animale, în semn de recunoaștere a divinității sale și pentru ispășire.

Jertfele Legii Vechi reprezentau o prefigurare a jertfei lui Isus pe altarul crucii, dar în sine erau imperfecte. Acesta este motivul pentru care autorul Scrisorii către Evrei spune: „ Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut. Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evr 10, 5-7).

În noul și veșnicul legământ, Dumnezeu, făcându-se om, a luat un trup muritor și asemenea omului a putut să sufere, iar ca Dumnezeu a putut da propriei suferințe o valoare infinită, capabilă să plătească orice păcat al ființei umane.

Isus este capabil să-l reconcilieze definitiv pe om cu Dumnezeu, oferindu-se jertfă. De aceea El este marele și veșnicul preot. Cu toate acestea, Isus Cristos, pe lângă faptul că este preot este și victimă și altar (Misalul Roman).

Isus este preot, deoarece „ ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa”, spune Isaia 53,12.

Isus este victima, deoarece El, ca singurul preot al Noului Legământ, s-a dat pe Sine (1 Tim 2, 6) ca o victimă, pentru a plăti prețul de răscumpărare pentru toți.

Isus este altar. Având preotul și victima, ne servește acum altarul, întotdeauna necesar pentru realizarea jertfei. Altarul evocă deci masa pe care Isus și-a anticipat sacrificiul, care s-a realizat oferindu-se pe altarul crucii.

În acest fel, există un raport direct și intrinsec între masă (altar) și cruce, realizând o unitate sau o fuziune între Isus și cruce, între Isus și altar. De aceea Cina Domnului sau Liturghia - prelungită sau actualizată în timp, prin dorința exprimată de Isus (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24-25) - reprezintă jertfa fără vărsare de sânge care amintește de sacrificiul Său sângeros de pe cruce. Isus le-a spus apostolilor săi: „ Luaţi, mâncaţi, ACESTA ESTE TRUPUL MEU, care se dă pentru voi... ACESTA ESTE SÂNGELE MEU, care pentru mulți se varsă” (Lc 22, 19/ Mt 26, 28).

Cristos este altar, deoarece cu El și în El se realizează și se susține jertfa mântuitoare. Jertfa lui Isus a fost atât de perfectă încât nu ne putem gândi la o alta mai mare.

În Legea cea Nouă, altarul este masa pe care se oferă Jerfa Euharistică. „Însuşi Cristos, Mare Preot veşnic al Noului Legământ, este acela care, acţionând prin slujirea preoţilor, oferă Jertfa Euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice” (CBC, art. 1410).

„Ce este altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos? Altarul este imaginea Trupului lui Cristos, iar Trupul lui Cristos stă pe altar”, spune Sfântul Ambrozie. Liturgia exprimă această unitate a jertfei și a împărtășirii în numeroase rugăciuni (CBC, art. 1383).

Altarul, care trebuie să fie fix, îl simbolizează pe Isus Cristos, Piatra cea Vie, piatra cea din capul unghiului (1 Pt 2,4; Ef 2, 20). Din acest motiv, conceptul potrivit căruia Cristos este altarul mistic al jertfei Sale și piatra de temelie pe care trebuie să se construiască templul spiritual al credincioșilor, a influențat construcția altarului din piatră, fiind astfel simbolul viu al lui Cristos.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:aleteia.it

Foto/Video: O cruce mare și trei îngeri pe fațada Bazilicii Sfânta Familie din Barcelona

„Pătruns fiind de devotamentul față de Sfânta Familie din Nazaret, răspândită de Sfântul José Manyanet în rândul poporului catalan, Antonio Gaudi, inspirat de ardoarea credinței sale creștine, a reușit să transforme această biserică într-o laudă adusă lui Dumnezeu, sculptată în piatră. O laudă adusă lui Dumnezeu care, așa cum s-a întâmplat la nașterea lui Cristos, a avut ca protagoniști oamenii cei mai simpli și mai umili”. Acestea sunt cuvintele rostite de Papa Benedict al XVI-lea la rugăciunea Angelus din data de 7 noiembrie 2010, zi în care capodopera arhitecturală din Barcelona a fost declarată bazilică minoră.

Pe data de 2 iulie 2018, a fost amplasată la înălțimea de 30 de metri „crucea glorioasă”, din granit, 7,5 metri înălțime, 4,25 metri lățime și cu o greutate de 18 tone. Crucea a fost realizată plecând de la desenele aceluiași Gaudi din anul 1892.

A început apoi instalarea altor trei elemente: trei îngeri în adorație. Câte unul de-o parte și de alta a crucii, iar unul la baza acesteia, îngenunchiat și cu un potir cu sângele lui Cristos. Toate lucrările aparțin sculptorului catalan Lau Feliu.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune:

 

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iahve era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului Francisc de la Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Sursa:paxlaur.com