Pastorale

MINUNATUL SCHIMB
FAMILIA DIVINĂ ŞI FAMILIA UMANĂ

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

«Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos, Cel ce s-a dat pe Sine pentru păcatele noastre» (cf Gal 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment fundamental al credinţei noastre creştine şi al omenirii întregi. De aceea, Biserica sub inspiraţia harului Spiritului Sfânt, prin post şi rugăciune, prin oficii liturgice, prin icoane şi cântări tradiţionale (colinde), pune în fiecare an pe buzele şi în sufletele noastre dorinţele patriarhilor şi prevestirile profeţilor din vechime, în aşteptarea marelui Moment, precum şi cuvintele evangheliilor Naşterii Domnului, ca şi cum ar urma să aibă loc din nou acum, la mai bine de două milenii, sub ochii noştri. Dincolo de strălucirea, opulenţa, zgomotul, cadourile şi bucuria omenească a marii sărbători, există aspectul spiritual, harul pe care îl putem dobândi în fiecare an prin contemplarea misterului Naşterii Domnului. Ce roade spirituale trebuie să culegem din contemplarea acestui mister al Fiului lui Dumnezeu devenit prunc mic în ieslea din Bethleem?

«Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea» (cf Gal 4,4-5).

Prin întruparea Cuvântului divin în sânul Fecioarei Maria, Dumnezeu începe o nouă relaţie cu neamul omenesc. El asumă natura noastră umană, pentru a ne oferi în schimb participarea la natura Sa divină. Părinţii Bisericii l-au numit «schimbul minunat», prin care Preasfânta Treime, «Familia divină» doreşte să pătrundă în firea omenească, în «familia umană», pentru ca oamenii să poată face parte din «familia divină».

1. Minunatul schimb

«Cel ce s-a format în pântecele Fecioarei, a îmbrăcat blestemul şi acolo s-a făcut înfricoşătorul schimb, căci dând spirit a primit trup» (Sf. Proclu al Constantinopolului).

Părinţii Bisericii vorbesc despre un schimb care se produce. Dumnezeu asumă prin întrupare natura noastră umană, pentru ca în schimb, să ne ofere participarea la natura Sa divină, dumnezeiască. «Suntem chemaţi să devenim părtaşi la divinitatea cu care natura noastră umană s-a unit în persoana lui Hristos şi să primim acest dar prin natura umană», scrie Fericitul Columba Marmion. Acesta este harul legat de celebrarea măritei sărbători a Naşterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos. Pruncul ce astăzi se naşte rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, iar prin natura umană pe care o asumă, Dumnezeu ne oferă dumnezeirea Sa.

Să contemplăm acest «minunat schimb» dintre Creator şi creatură, dintre cer şi pământ, dintre divin şi uman, ce constituie fundamentul misterului Naşterii Domnului.

E noaptea sfântă în cetatea Bethleem. O stea străluceşte deasupra unei peşteri din care păstorii şi-au făcut un adăpost de animale. Aflaţi pe câmp în jurul focului, păstorii pornesc grăbiţi spre mica grotă care se umple deodată de lumină. Să ne închipuim că suntem şi noi alături de păstori şi să privim spre ieslea în care Pruncul înfăşat a fost aşezat. Să căutăm să desluşim cum a fost perceput de cei prezenţi, acest eveniment deosebit.

Să începem de la ultimii veniţi: trecătorii curioşi care au venit doar atraşi de lumină, zgomot şi înghesuială. Ei au văzut un simplu prunc, o nouă viaţă ce îşi începe drumul în istoria şi tradiţia poporului Israel: o clipă de fascinaţie şi uimire, un sentiment de milă pentru Cel născut în sărăcie, după care s-au întors la drumul lor.

La grotă au ajuns şi păstorii, oameni simpli, care, păzind oile lor, primiseră vestea cea bună de la mesagerul divin şi văzând strălucirea Gloriei divine au dorit să «vadă Cuvântul» (cf Lc 2,15). Acolo au văzut semnul oferit de înger: «un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf Lc 2,12). Primind vestea divină, ei au crezut că micul prunc nou-născut este Mântuitorul, Hristos Domnul (cf Lc 2,11), Cel proorocit în Scripturi, Cel aşteptat de către întregul popor ca Mesia – Eliberator. De aceea, văzându-L, îl privesc cu nesaţ, înfricoşaţi dar şi înduioşaţi la vederea acestui Mesia, Prunc mic, neputincios. Bucuria lor este atât de mare încât vestesc tuturor cuvântul primit de la înger, «preamărind şi lăudând pe Dumnezeu» (cf Lc 2,20). Sufletele acestea simple au fost atinse de har şi s-au înălţat spiritual la un nivel de înţelegere supranatural.

Lângă ieslea pruncului stă mama Sa, Maria. Ea care cu înfricoşare primise vestea îngerească, ea, slujitoarea smerită a Domnului adumbrită de puterea Celui Preaînalt, cea care îl purtase în sânul ei feciorelnic, acum îl priveşte cu dragoste gingaşă de mamă. Întărită în credinţă, vede acum împlinirea cuvântului îngeresc. În faţa ei e Pruncul pe care l-ar strânge-n braţe ca orice mamă, dar e şi Creatorul ei, în faţa căruia s-ar prosterna în adoraţie, cu înfricoşare. Fecioara Maria rămâne în contemplaţie în faţa marelui mister, păstrând cu grijă cuvintele pe care păstorii le spun despre Pruncul divin.

Dreptul Iosif stă şi el lângă iesle, privind cu drag spre Pruncul mic. Îi revin acum în minte cuvintele mesagerului divin: «vei chema numele lui Isus, căci el va mântui poporul Său de păcatele lor» (Mt 1,21). Îl priveşte şi el cu acelaşi sentiment al tatălui ocrotitor ce l-ar purta pe braţe şi în acelaşi timp al credinciosului ce priveşte cu frică şi cutremur, văzând în pruncul mic din iesle pe însuşi Emanuel, «Dumnezeu cu noi».

Îngerul Domnului, spirit pur, cunoscător al tainelor divine, atât cât îi era dat, îşi împlineşte misiunea de vestitor pentru a contempla mai apoi din înalt misterul Cuvântului întrupat, cântând împreună cu «oştirile cereşti» laudă lui Dumnezeu pentru «minunatul schimb» ce s-a petrecut: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (cf Lc 2,14).

Pentru ca tabloul celor prezenţi să fie complet ar trebui cu smerenie să încercăm să intuim ceva din privirea Tatălui ceresc. Din înaltul gloriei Sale El contemplă pe Fiul Său, Unul născut mai înainte de toţi vecii, de o fiinţă cu El. Cuvântul prin care toate s-au făcut a devenit acum chipul Său vizibil (cf Col 1,15), icoana Sa pe pământ, dar nu sub înfăţişarea unui rege puternic ci cuprins în micimea unui nou născut, neputincios, aşezat în ieslea animalelor. Zămislit prin tainica lucrare a Spiritului Sfânt, după încuviinţarea Fecioarei Maria, «Cuvântul născut din veşnicie fără de mamă, se naşte acum pe pământ, mai presus de fire, fără de tată».

Să încercăm şi noi, creştinii de astăzi, să privim spre Pruncul din iesle cu «ochii sufletului», în lumina credinţei pe care am primit-o prin Botez. Ce percepem, ce înţelegem şi ce vom putea spune?

Vom spune ceea ce credinţa ne învaţă: acest Prunc este cu adevărat Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Cuvântul întrupat, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, care (…) s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om» (cf Simbolul credinţei). Acest copilaş are un suflet ca şi al nostru, un chip şi un trup asemănător nouă, dar a rămas în acelaşi timp şi Dumnezeu, aşa cum explică Sfântul Pavel: «Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om» (cf Fil 2,6-7). În noul-născut convieţuiesc două naturi: cea divină, pe care o posedă prin naşterea veşnică din Tatăl şi cea umană, dobândită, la timpul rânduit, prin întruparea de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria. Între cele două naturi coexistente în persoana Pruncului divin nu există nici amestecare, nici schimbare, nici împărţire, nici despărţire (cf Conc. Efes; CBC 467). Prin urmare, Pruncul din iesle este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, sau, altfel spus, «a rămas ceea ce era şi a asumat ceea ce nu era» (cf Sf. Leon cel mare; Sf. Grigore de Nazianz). Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-se, rămâne ceea ce este (păstrând natura divină), iar ceea ce nu este preia de la neamul omenesc. Este primul act al «minunatului schimb»: Dumnezeu primeşte de la noi firea noastră omenească pentru a se uni cu ea.

Dar ce ne va oferi în schimb Dumnezeu? El ne va oferi tuturor marele dar al mântuirii, adică participarea reală şi intimă la natura Sa divină. Este «minunatul schimb» evocat de Părinţii Bisericii din Orient şi din Occident: «Hristos Isus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt devine fiul omului pentru ca la rândul Său omul să devină fiu al lui Dumnezeu» (cf Sf. Irineu din Lyon, Sf. Atanasie, Sf. Augustin).

Prin acest Prunc divin, Dumnezeu şi om adevărat, se realizează intrarea lui Dumnezeu în istoria familiei umane, deschizându-i acesteia calea şi posibilitatea de a participa la viaţa «Familiei divine» a Preasfintei Treimi.

Această posibilitate fusese deja oferită primelor fiinţe umane, create după «chipul şi asemănarea lui Dumnezeu» (cf Gen 1,26). Adam îl vedea pe Dumnezeu, comunica şi colabora cu El. Tatăl creator doreşte ca omul să fie fericit să iubească şi să se simtă iubit. De aceea, nu rămâne indiferent la singurătatea lui Adam şi îi oferă un ajutor pe potrivă (cf Gen 2,18-22).

Nerespectarea poruncii divine prin acceptarea ispitei, este păcatul care distruge comuniunea «familiei umane» cu «Familia divină», alungând-o din grădina raiului (cf Gen 3). Astfel suferinţa, boala şi moartea pătrund în marea familie a neamului omenesc.

Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu, fac parte din minunatul Plan divin menit să restabilească acea comuniune dintru început între Dumnezeu şi «familia umană».

Micul prunc înfăşat în iesle, în care «locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii» (cf Col 2,9) şi în care «sunt adunate comorile divinităţii» (cf Col 2,3), doreşte să ne împărtăşească această viaţă divină, căci misiunea Sa în lume este aceea de a dărui viaţa, pentru a deveni şi noi «fii şi împreună moştenitori prin Fiul» (cf Rom 8,17). Acest Prunc mic va deveni «poarta» spre viaţa «Familiei divine», după cum El însuşi va spune: «Eu sunt uşa de va intra cineva prin Mine, se va mântui» (cf Io 10,9).

Acestea sunt cele două momente ale minunatului schimb pe care Dumnezeu îl realizează cu neamul omenesc. Mai întâi asumă firea noastră omenească, pentru ca apoi, pe noi oamenii să ne facă părtaşi la firea Sa divină. Dumnezeu «se face om pentru a ne îndumnezei» scrie Sf. Augustin. Astfel putem afirma că Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om, devine izvorul naşterii noastre la viaţa divină. Pe de o parte, prin întruparea Sa, Dumnezeu se arată între oameni, «Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi» (cf Io 1,14), oferindu-ne modelul practic de urmat şi învăţându-ne ceea ce El cunoaşte de la Tatăl. Pe de altă parte, având un trup în Fiul Său, Dumnezeu devine capabil de suferinţă (în natura sa umană) şi astfel poate înlătura ofensa adusă de Adam prin păcat. Umanitatea acestui mic prunc din iesle va fi cea care, la timpul rânduit, va suferi şi va ispăşi. Natura Sa divină va conferi o valoare infinită acestor suferinţe, pentru a putea dobândi răscumpărarea lumii.

De acum înainte în noi, oamenii, va exista atât viaţa naturală primită prin naşterea după rânduiala firii, cât şi viaţa supranaturală primită prin Botez, «baia naşterii a doua» (cf Tit 3,5). Este harul făpturii noi prin Hristos (cf 2Cor 5,17; Gal 6,16) care ne transformă în copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos şi demni de moştenirea vieţii veşnice (cf Rom 8,16-17). «Ceea ce Hristos este din veşnicie prin natură, adică Fiu al lui Dumnezeu, noi putem deveni prin har» (Fer. Colomba Marmion).

Se dezvăluie din nou măreţia «admirabilului schimb»: Cuvântul asumă o fire omenească găsind modalitatea de ispăşire a păcatelor tuturor oamenilor (de pretutindeni şi dintotdeauna), pentru ca firea omenească să poată primi firea divină.

2. Familia sfântă, model şi ideal

«Au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc culcat în iesle» (cf. Lc 2,16).

Fiul lui Dumnezeu îmbracă firea noastră omenească intrând astfel în istoria umanităţii pe calea firească, printr-o familie. Nu este o familie bogată, ci una de oameni simpli, dar uniţi în credinţă, speranţă şi iubire, cu dorinţa de a împlini întru toate voinţa lui Dumnezeu. O familie de oameni sfinţi, care a dorit să păstreze comuniunea cu «familia divină» oferind tuturor familiilor umane un model de viaţă şi un ideal. «După planul plin de milă al lui Dumnezeu,- scrie Ioan Paul al II-lea -, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulţi ani Fiul lui Dumnezeu, deci această Sfântă Familie este prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine» (cf FC 86).

În această modestă familie din Nazaret, a dorit Domnul să se nască, să crească şi să fie educat până la maturitate, momentul în care s-a desprins de familie pentru a se dedica total misiunii Sale mântuitoare.

Ne vom opri în continuare asupra unor momente semnificative din viaţa acestei modeste familii, încercată de sărăcie, de persecuţie, de exil, care a trăit supusă legilor tradiţiei religioase şi civile ale vremii, reuşind să-şi păstreze armonia, echilibrul şi stabilitatea chiar şi în momente dificile.

Urmărind firul evangheliilor de la Matei şi de la Luca, înţelegem că familia din Nazaret îşi începe împreună vieţuirea după momentul Buneivestiri, dar mai înainte de drumul de la Nazaret la Bethleem. Maria este logodită cu Iosif (cf Lc 1,27), fără a locui însă împreună. Doar după momentul în care Iosif primeşte în vis porunca divină de a o lua la el pe logodnica sa (cf Mt 1,20), va începe convieţuirea castă cu Fecioara Maria în casa din Nazaret. Nu este vorba doar de iubirea şi voinţa umană, ca fundament al acestei familii, ci este în primul rând voinţa divină exprimată clar prin porunca mesagerului ceresc.

La momentul rânduit, Iosif şi Maria se supun legilor stăpânirii romane. Chiar dacă Maria este deja aproape de momentul naşterii, călătoresc împreună câteva zile spre Bethleem, acceptând dificultăţile inerente unui astfel de drum. Ne putem imagina grija şi atenţia lui Iosif faţă de Maria şi preţiosul dar pe care ea îl poartă în sânul ei imaculat. Ajunşi la Bethleem, osteniţi, însetaţi şi înfometaţi nu găsesc nici un adăpost pentru a petrece noaptea. Fiind refuzaţi de cei din cetate, se îndreaptă spre un câmp al păstorilor, unde se vor sălăşlui într-o peşteră, un adăpost de animale. Aici, în frig, în întuneric şi în deplină sărăcie, vine pe lume Cel pe care Iosif şi Maria îl ştiau ca fiind «Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu» (cf Lc 1,32.35), «Mântuitorul, Hristos Domnul» (cf Lc 2,11), «Emanuel, Dumnezeu cu noi» (cf Mt 1,23). Ce umilire, ce suferinţă şi ce durere sufletească pentru aceşti părinţi care ar fi dorit să pregătească un loc cât mai plăcut şi potrivit Pruncului divin ce venea în lume. Fără a se lăsa tulburaţi de răutatea şi dispreţul oamenilor, ei acceptă cu smerenie «peştera străină rece, peştera de dobitoace» ca sălaş momentan al familiei lor. Toată atenţia lor se îndreaptă acum spre noul membru al familiei. Maria şi Iosif privesc cu duioşie părintească dar şi cu omenească înfiorare spre Pruncul din iesle. În inimile lor se împleteşte într-o perfectă armonie adoraţia creaturii faţă de Creator şi iubirea părinţilor faţă de fiul lor, întărind comuniunea dintre ei. Acum avem imaginea completă a Familiei sfinte: Fecioara Maria, mama iubitoare, dreptul Iosif, tatăl ocrotitor şi Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este imaginea pe care au văzut-o păstorii şi, mai târziu, şi magii. Ceea ce însă doar Maria şi Iosif vedeau cu «ochii credinţei» era dimensiunea spirituală a familiei lor, legătura ei profundă cu «Familia divină». Prin comuniunea de naturi, Pruncul Isus, ca Dumnezeu şi om, este persoana comună ambelor familii, care, fără să fi părăsit Preasfânta Treime, a pătruns acum pe deplin şi în familia neamului omenesc.

Continuând lectura Evangheliei de la Luca vedem sfânta Familie supunându-se prescripţiilor rituale religioase. La opt zile de la naştere, Pruncul este tăiat împrejur şi i se pune numele primit prin revelaţie divină: Isus (cf Lc 1,31; Mt 1,21). La patruzeci de zile, împlinindu-se zilele curăţirii, Iosif şi Maria duc Pruncul la templul din Ierusalim pentru a fi «pus înaintea Domnului» (cf Lc 2,22), oferit Părintelui ceresc, aşa cum cerea legea pentru cel întâi-născut de parte bărbătească din orice familie iudaică. După gestul ritual, pruncul era «răscumpărat» printr-un dar oferit de către familia din care făcea parte, după posibilităţile materiale. Pe plan spiritual, aceste prescripţii practice nu obligau pe Maria şi cu atât mai puţin pe Isus, însuşi Fiul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui (cf Io 8,42). Profeţiile bătrânului Simeon şi ale Prorociţei Ana îi vor însoţi în timp pe Iosif şi pe Maria, amintindu-le că fiul lor nu are doar o zămislire şi o naştere supranaturală, dar are şi o misiune cu totul specială pentru întregul neam omenesc, o misiune pentru care ei sunt chemaţi să-L pregătească şi să-L «formeze», încă din copilărie.

Familia sfântă este pusă din nou la încercare când tiranul Irod porunceşte uciderea pruncilor din Bethleem, cu dorinţa de a-L ucide şi pe Pruncul Isus. Înştiinţat în vis, Iosif împlineşte porunca îngerească, şi, de îndată, noaptea, luând Pruncul şi pe mama Lui, Maria, se îndreaptă spre Egipt, abandonându-se total în mâinile Domnului (cf Mt 2,14). După moartea lui Irod, Iosif, înştiinţat în vis, se întoarce în «pământul lui Israel» împreună cu Maria şi Pruncul Isus (cf Mt 2,20).

Comuniunea sufletească este atât de puternică încât mica familie împlineşte îndată voinţa divină ca şi cum ar fi o singură persoană, cu o singură voinţă de bine pentru toţi. Maria nu se îndoieşte nici o clipă de ceea ce Iosif îi cere şi se supune în toate cu iubire şi încredere. Între ei rămâne mereu aceeaşi legătură de iubire bazată pe caritate, fidelitate şi respect, alimentată prin gesturi modeste de atenţie şi de grijă, de dăruire şi primire reciprocă ce caută mereu binele, bucuria şi fericirea celuilalt, într-adevăr o familie umană inspirată de modelul «Familiei divine».

După întoarcerea din Egipt, Iosif, Maria şi Pruncul Isus se stabilesc din nou în Nazaret. În acest cadru familial, Isus creşte, se roagă, primeşte noţiunile de credinţă, învaţă să-L iubească şi să-L laude pe Dumnezeu-Tatăl, să-şi iubească părinţii, rudele şi pe semenii săi. Astfel, El se întăreşte spiritual şi devine plin de înţelepciune şi har (cf Lc 2,40). Isus va cunoaşte şi legea aspră a trudei zilnice pentru dobândirea hranei ajutându-şi părinţii, ascultându-i şi fiind supus lor. Va cunoaşte toate aspectele vieţii acestei familii iudaice din Galileea începutului erei creştine.

«Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala evangheliei (…) este o lecţie de viaţă de familie. Nazaretul trebuie să ne reamintească ceea ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil» (Paul al VI-lea).

Isus va rămâne în Nazaret, împreună cu familia sa până la treizeci de ani (cf Lc 3,23).

Din timpul adolescenţei lui Isus ne-a rămas doar un singur episod în textul Evangheliei Sf. Luca: pierderea şi regăsirea lui Isus la templul din Ierusalim (Lc 2,41-52).

Este întâia oară când Isus, Fiul lui Dumnezeu, pătrunde în templul Tatălui, asistă la ceremoniile rituale, ascultă lecturile Scripturilor şi cântările psalmilor. Pentru El toate aceste manifestări cultuale au un ecou spiritual mult mai profund, tocmai pentru că sunt închinate laudei şi preamăririi Tatălui Său ceresc. După încheierea zilelor de sărbătoare Isus a rămas la Ierusalim fără ca părinţii Lui să fi ştiut. El răspunde părinţilor ce-l căutau îngrijoraţi, cu sinceritatea şi candoarea adolescentului: «De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» (cf Lc 2,49). Răspunsul lui Isus dezvăluie deja conştiinţa dumnezeirii Sale (atât cât un adolescent de 12 ani o putea înţelege) şi întâietatea legăturii Sale cu Dumnezeu-Tatăl asupra legăturii cu părinţii Săi din familia Sa umană. Treptat, crescând în înţelepciune şi în har, tânărul Isus va înţelege că este deosebit faţă de semenii Săi şi are o misiune diferită de a oricăruia dintre ei.

Răspunsul lui Isus, ne spune Luca, nu a fost înţeles pe deplin de părinţii Săi, dar cuvintele Sale au rămas păstrate cu sfinţenie în sufletele lor (cf Lc 2,50).

După acest episod, Isus se întoarce la Nazaret şi rămâne supus părinţilor Săi. Maria şi Iosif îşi vor înţelege progresiv rolul lor de educatori şi formatori, pentru ca, în respect şi libertate, personalitatea fiului lor, Isus, să se poată dezvolta armonios, ajutat de sfaturile şi exemplul lor personal şi fără a împiedica prioritatea misiunii primită de la Tatăl ceresc. Astfel participă şi ei la împlinirea Planului divin al misterului «minunatului schimb», pentru că prin Familia sfântă, Isus, Fiul lui Dumnezeu, se integrează perfect în istoria umană, Dumnezeu coboară între oameni, Emanuel.

De fapt, Fiul lui Dumnezeu are rolul principal în acest «minunat schimb», care se realizează în El, prin El şi cu El, chiar dacă El Însuşi va dobândi doar treptat conştiinţa acestui mare mister.

Început la Bunavestire, dezvăluit la Naşterea Domnului «minunatul schimb» îşi urmează cursul firesc în casa din Nazaret. După ce Dumnezeu – Cuvântul, «înjosindu-se» din infinitatea şi eternitatea fiinţei Sale, s-a lăsat cuprins în sânul feciorelnic al Mariei, pentru a îmbrăca «haina omenească», iar apoi s-a arătat Prunc mic în ieslea din Bethleem, acum petrece «ascuns» până la timpul rânduit în familia din Nazaret.

«Această Familie din Nazaret, care a avut o existenţă ascunsă, într-un mic târguşor din Palestina, încercată de sărăcie, de persecuţie şi de exil, nu va înceta să asiste familiile creştine şi toate familiile lumii, să împlinească statornic datoriile şi încercările vieţii, deschizând cu generozitate inima la lipsurile altora şi la împlinirea cu bucurie a planului lui Dumnezeu cu ele» (cf FC 86).

3. Familia astăzi, responsabilitate şi fidelitate în societatea actuală

«De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup» (cf. Gen 2,24; Mt 19,5).

Dumnezeu care este iubire, l-a creat pe om din iubire şi l-a chemat să trăiască în iubire, împărtăşind iubirea Sa. Atunci când vede singurătatea lui Adam, Tatăl ceresc îi dă un ajutor pe potrivă. Privind cu bucurie şi uimire această nouă fiinţă umană Adam remarcă atât asemănarea, cât şi complementaritatea cu ea. Acestea două, unitatea şi complementaritatea, sunt caracteristicile primului cuplu uman, în libertatea iubirii binecuvântate de Dumnezeu cu un scop precis: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi» (cf Gen 1,28). Tatăl creator le va adresa încă un cuvânt care va rămâne ulterior la originea căsătoriei şi a familiei umane: «de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup» (cf. Gen 2,24). Isus însuşi reia acest fragment şi adaugă un element esenţial, indisolubilitatea acestei legături ca instituţie divino-umană: «aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup; deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (cf Mt 19,6). Sf. Pavel reluând acelaşi citat al cărţii Genezei (Gen 2,24), priveşte căsătoria ca un semn al iubirii dintre Hristos şi Biserică: «Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică» (cf Ef 5,32).

Ce este deci familia astăzi? Biserica ne învaţă că familia este comuniunea instituită de către Dumnezeu, fondată pe căsătoria indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie, rânduită spre binele soţilor, pentru procreare şi educarea copiilor (cf CBC 456). La temelia familiei creştine se află sacramentul Căsătoriei, prin care doi botezaţi (bărbat şi femeie), prin consimţământul personal, liber şi irevocabil constituie o alianţă de convieţuire în unitate şi indisolubilitate (cf CCEO can 776). Scopul căsătoriei şi implicit al familiei creştine este binele membrilor familiei, procrearea şi creşterea şi educarea copiilor, urmând poruncii Creatorului (cf Gen 1,28).

Familia creştină, fiind o comunitate de persoane cu roluri specifice, constituie un semn şi o imagine a comuniunii ideale din Preasfânta Treime, «Familia divină». Colaborând la actul creaţiei Tatălui, prin procreare, alăturând suferinţa şi jertfa vieţii de familie lucrării mântuitoare a Fiului şi împărtăşind iubirea, izvorul comuniunii, prin lucrarea Spiritului Sfânt, familia umană, poate participa la «minunatul schimb», păstrând comuniunea spirituală cu «Familia divină», după modelul sfintei Familii din Nazaret.

Am văzut armonia şi colaborarea care era între membrii sfintei Familii. Care trebuie să fie astăzi relaţiile din cadrul unei familii? Membrii familiei sunt persoane egale în demnitate, chemaţi, fiecare după darul său, să construiască zilnic comuniunea interpersonală, bazată pe iubire şi respect reciproc, având responsabilităţi, drepturi şi îndatoriri specifice (cf CBC 2203). Ne vom opri în continuare asupra două aspecte ale acestor relaţii: îndatoririle copiilor faţă de părinţi şi cele ale părinţilor faţă de copiii lor. În privinţa primului aspect, Biserica subliniază respectul copiilor faţă de părinţi, recunoştinţa faţă de aceia care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi a muncii lor, şi-au adus copiii pe lume, i-au crescut, educat şi susţinut material şi moral (cf Ecl 7,28-29); devenind adulţi, copiii trebuie să acorde ajutor material şi moral părinţilor care se află în situaţii de lipsă, de boală, de singurătate sau de bătrâneţe (cf Ecl 3,3-8; CBC 2214-2220).

La al doilea aspect, (îndatoriri ale părinţilor faţă de copii), se evidenţiază obligaţia de educaţie a copiilor în familie, care îşi are rădăcina în vocaţia soţilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că, aducând la viaţă o nouă persoană din iubire, îşi asumă implicit datoria de a o ajuta să trăiască o viaţă deplină (cf FC 36). De aceea, părinţii au obligaţia gravă de a-şi educa copiii; ei sunt primii şi principalii lor educatori. Funcţiunea educativă a părinţilor este atât de importantă, spun documentele Bisericii, încât acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită (cf GE 3; FC 36; CBC 2221). De asemenea, părinţii au obligaţia de a-i privi pe copii ca fii ai lui Dumnezeu şi de a-i respecta ca persoane umane, îngrijindu-se de nevoile lor materiale, spirituale şi de formare. Familia este şi cadrul potrivit pentru deprinderea virtuţilor (iubirea, iertarea, fidelitatea, respectul, slujirea generoasă, smerenia, etc.), precum şi a libertăţii adevărate (deprinderea stăpânirii de sine, a judecăţii sănătoase, a exprimării propriei opinii, etc.). În acest sens, părinţii trebuie să le ofere un exemplu bun prin propriul comportament, să-i ajute cu sfaturi prudente în situaţii deosebite (alegerea profesiunii, alegerea stării de viaţă), dar şi să-i corecteze şi să-i îndrepte atunci când e cazul» (cf Ecl 30,1-2; CBC 2221-2223).

Pontiful roman Benedict al XVI-lea oferea familiilor de astăzi modelul sfintei Familii, spunând: «Familia formată din Isus, Maria şi Iosif a fost considerată întotdeauna o şcoală a iubirii, a rugăciunii şi a muncii». Iată cele trei caracteristici esenţiale pe care familia de astăzi trebuie să le aibă, după modelul sfintei Familii.

Familia ca «şcoală a iubirii» trebuie să ajute fiii şi fiicele să cunoască iubirea autentică încă de mici. Să simtă afecţiunea oferită şi primită reciproc de părinţi, precum şi a părinţilor faţă de ei. Să perceapă dimensiunea respectului şi a carităţii reciproce în relaţiile dintre părinţi. Să întrevadă bogăţia şi demnitatea instituţiei familiei, care asigură echilibru interior, linişte, pace şi bucurie. Modelul iubirii dintre părinţi şi afecţiunea părinţilor faţă de proprii copii, vor constitui fundamentul noii familii pe care copilul o va întemeia la rândul său.

Familia trebuie să fie şi o «şcoală a rugăciunii». Din marele mister nupţial derivă responsabilitatea părinţilor faţă de fiii lor de a le transmite şi mărturisi sensul vieţii în Hristos. Astfel prin fidelitatea şi unitatea vieţii de familie, soţii sunt pentru proprii copii primii vestitori al cuvântului lui Dumnezeu (cf VD 85). Este important ca fiii şi fiicele să-şi vadă părinţii rugându-se împreună, citind împreună sfânta Scriptură, să-i vadă frecventând Biserica, participând la sfintele Sacramente. Prin căsătorie părinţii au datoria şi misiunea de a-şi educa în credinţa creştină copiii. Ei îi vor iniţia încă din primii ani de viaţă în tainele credinţei, iar apoi prin rugăciune, prin cateheza în familie îi vor asocia la viaţa Bisericii (cf CBC 2225; CBCc 461). Părinţii au misiunea de a-şi învăţa copiii să se roage să mediteze împreună Cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi descopere, astfel, vocaţia de fii ai lui Dumnezeu. Prin comuniunea în iubire, credinţă şi speranţă, familia trebuie să încerce să devină acea «ecclesia domestica», biserica în miniatură, în care prin ascultarea şi trăirea Cuvântului divin, Isus să fie mereu prezent spiritual (cf FC 21; 49; CBC 2205). Rugăciunea zilnică şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu întăresc nucleul credinţei familiei şi prin aceasta şi iubirea dintre membrii ei (cf CBC 2205). Familia trebuie să aibă un «colţ sacru», un loc de rugăciune, frumos împodobit dar simplu, în care familia să se reunească pentru rugăciune zilnic. Ar fi de dorit ca în fiecare casă, familia să aibă propria Biblie pe care să o păstreze cu demnitate, astfel încât să o poată citi şi utiliza pentru rugăciune. Se recomandă chiar şi formarea unor mici comunităţi de familii în care să se cultive rugăciunea şi meditarea în comun a unor fragmente corespunzătoare din Sfânta Scriptură. Soţii să nu uite că în situaţii de dificultate a vieţii conjugale şi familiale, cuvântul lui Dumnezeu constituie mereu un sprijin preţios (cf VD 85).

Familia este numită şi «şcoală a muncii», pentru că în acest cadru cei mici învaţă disciplina unui program de viaţă regulat şi sănătos. Ei trebuie să înţeleagă că adevărata libertate nu constă în a face ceea ce îţi place, când îţi place şi cum îţi place, ci a învăţa de la părinţi ce trebuie făcut, cum şi când este momentul potrivit. Copilul trebuie să perceapă importanţa şi demnitatea muncii pentru o vieţuire decentă. Părinţii trebuie să-i explice că bunurile materiale pe care le utilizează presupun o muncă cinstită şi demnă pentru obţinerea lor. Această muncă este depusă acum de părinţi, dar va veni momentul în care el însuşi, (fiul sau fiica), va trebui să-şi dobândească singur mijloacele de trai. De aceea este bine să ştie utiliza cumpătat bunurile de care dispune, mulţumind pentru ele Creatorului de la care provin, utilizându-le cu discernământ şi fără a le acumula egoist, ci oferind cu caritate şi celor care duc lipsă. Începând cu mici acţiuni casnice, se pot dobândi bune deprinderi pentru întreaga viaţă.

Care este locul familiei în societatea actuală?

La cea de-a V-a Întâlnire mondială a Familiilor, Pontiful roman Benedict al XVI-lea spunea: «Familia este un bine necesar pentru popoare, un fundament indispensabil pentru societate, un mare tezaur al soţilor pe durata întregii vieţi şi un bine de neînlocuit pentru copii». Familia constituie fundamentul societăţii, fiind celula originară a societăţii umane şi a vieţii sociale. Între familie şi societate există o strânsă legătură tocmai pentru că autoritatea, stabilitatea şi relaţiile interpersonale din cadrul familiei constituie temelia libertăţii, a siguranţei şi a fraternităţii în societate. În acest sens se poate afirma că viaţa de familie este o şcoală de iniţiere la viaţa societăţii (cf CBC 2207; CBC 457).

Din partea ei, societatea are datoria de a recunoaşte, a respecta, a ocroti şi a sprijini adevărata natură a căsătoriei şi familiei, apărând astfel şi moralitatea publică (cf CBC 2210).

Familia creştină, la rândul ei, este chemată să ofere tuturor mărturia unei dăruiri generoase şi dezinteresate în probleme sociale, cu precădere faţă de cei săraci şi marginalizaţi (cf FC 47).

Familia şi societatea trebuie să se completeze reciproc în apărarea şi promovarea binelui tuturor oamenilor. Societatea şi statul trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru a asigura familiei toate acele ajutoare economice, sociale, politice, educative şi culturale de care are nevoie, pentru a face faţă problemelor vieţii în lume în mod uman şi cu toată responsabilitatea (cf FC 45).

Fidelitatea trăirii după cuvântul lui Dumnezeu face ca familia, astăzi, să fie supusă diferitelor atacuri ale mentalităţii lumii. În faţa dezordinii atât de răspândite din domeniul afectivităţii şi al apariţiei unor noi modalităţi de gândire care banalizează corpul omenesc şi diferenţa dintre sexe, cuvântul lui Dumnezeu reafirmă bunătatea originară a omului creat bărbat şi femeie, chemat la o iubire fidelă, reciprocă şi fecundă (cf VD 85).

Având în vedere importanţa deosebită pe care instituţia familiei o are în Biserică şi societate, mai cu seamă în actualul context de criză a valorilor morale (ce a condus şi la actuala criză financiară), după evaluarea stării generale a Eparhiei noastre, în urma consultării celor în drept, s-a propus ca tema pastorală pentru anul calendaristic 2011 să fie FAMILIA. Astfel, prin consolidarea instituţiei familiei sperăm să întărim «celula fundamentală» a Bisericii noastre. Prin aceasta dorim să ajutăm societatea actuală, suferindă spiritual, să se însănătoşeze şi, redescoperind valoarea importantă a familiei, să o ajute să-şi recapete demnitatea pe care trebuie să o aibă, conform voinţei divine.

Modelul sfintei familii din Nazaret şi a multor familii creştine «sfinte» din timpurile noastre, care îşi trăiesc cu curaj şi perseverenţă, în credinţă şi speranţă, adevărata vocaţie la iubire fidelă şi responsabilă, ne arată că este posibil să se trăiască valorile autentice ale familiei creştine chiar şi în condiţii de sărăcie, marginalizare sau migraţie.

Aceste aspecte sunt armonios reunite şi în cuvintele Servului lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea: «Fie ca sfânta Familie, icoana şi modelul oricărei familii umane, să poată ajuta fiecare familie să trăiască spiritul din Nazaret; să poată ajuta fiecare familie să aprofundeze misiunea ei în societate şi în Biserică, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin împărtăşirea frăţească a vieţii! Fie ca Maria, Maica frumoasei iubiri şi Iosif purtătorul de grijă al Mântuitorului, să ne însoţească pe toţi cu ocrotirea lor neîncetată!» (cf SCF 23).

Iubiţi credincioşi,

Am încercat să ne apropiem, atât cât ne-a fost dat, de misterul «marelui schimb» prin care Dumnezeu acceptă să fie cuprins în «haina trupească» umană pentru ca noi oamenii să putem moşteni «purpura regalităţii» Sale, «haina de fii» prin Fiul. Să ne lăsăm pătrunşi de bucuria de a fi regăsit comuniunea «familiei divine» pierdută prin Adam, pentru că astăzi ni s-a născut nouă un Mântuitor (cf Lc 2,11), un prunc mic înfăşat în iesle dar care este Răscumpărătorul păcatelor noastre şi calea adevărată spre Viaţa divină. A păstra bucuria sărbătorii înseamnă pentru noi astăzi a rămâne statornici harului primit prin «minunatul schimb». «Creştine, scrie Sf. Leon cel mare, cunoaşte-ţi demnitatea! O dată devenit părtaş la dumnezeire fereşte-te să nu cazi dintr-o stare atât de sublimă!»

Să-L primim şi să-L păstrăm cu bucurie în «casa» sufletelor noastre, în «casa familiei» noastre, în casa Bisericii noastre. Chiar dacă şi astăzi atâtea suflete resping prezenţa Pruncului în casele lor, sau rămân indiferente în faţa Lui, preferând să transforme această mare sărbătoare a «familiei umane» într-un ospăţ al satisfacerii propriilor plăceri, orgolii sau dorinţe.

Contemplând «minunatul schimb» al misterului Întrupării şi Naşterii Domnului, să ne deschidem sufletele Celui care vine să renască în familia noastră umană pentru a ne face părtaşi la familia Sa divină, căci «Dumnezeu fiind, de mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi din fecioară sfântă întrupându-se, s-a micşorat pe Sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi pe o formă cu chipul măririi Sale» (din Liturghia Sf. Vasile cel Mare).

Să ne aşezăm acum împreună, în familie, în «colţul de rugăciune», în jurul ieslei Pruncului divin şi cu glas duios să-i cântăm colindul vederii minunate a «schimbului minunat», aşa cum tradiţia noastră din strămoşi ne-a învăţat:

«… În coliba păstorească vrut-a Domnul să se nască
Fiul Său cel sfânt nouă pe pământ, să ne mântuiască.
Pe Fiul în al Său nume, Tatăl l-a trimis în lume,
să se nască şi să crească, să ne mântuiască».

Cel ce Prunc mic în iesle s-a născut pentru noi şi pentru mântuirea noastră, să renască în sufletele şi în familiile noastre, să vă binecuvânteze cu bogate şi alese haruri cereşti şi să vă ofere tuturor bucuria sfântă a fiilor lui Dumnezeu, renăscuţi prin Fiul Său spre fericirea vieţii veşnice!

Sărbători cu bucurie sfântă, cu sănătate sufletească şi trupească şi împlinirea tuturor dorinţelor care sunt spre mântuire!

Mulţi ani sfinţi în har şi binecuvântaţi!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2010, al 310-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al şaselea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi în al şaselea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al şaselea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 14-lea an al episcopatului nostru şi al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Ce-aţi văzut păstori

Ce-aţi văzut păstori,
Sculaţi până-n zori?
Am văzut pe nou născutul
Prunc Isus din cer venitul
Fiu Dumnezeiesc (bis).

Ce palat era
Unde Domnul sta?
Peşteră săracă rece
Peşteră de dobitoace
Palatul era (bis).

Ce avea de-aşternut
Micul nou născut?
Ieslea îi era culcuşul
Fân şi paie aşternutul
Micului Isus (bis).

Cine sta cu el,
Domnul mititel?
Sta Maria maica sfânta,
Sta Iosif cu faţa blândă
Sta şi se-nchina (bis).

Cine îi cânta,
Cine-L preamărea?
Îngerii din cer veniră
Vesele cântări doiniră
Pruncului Isus (bis).

------------------------------------

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-ps-florentin-2010

------------------------------------

Dies Domini - partea 4

"Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Gen 2,3)

13. Preceptul sabatului, care pregăteşte în primul Legământ duminica noului şi veşnicului Legământ, îşi are aşadar rădăcinile în profunzimile planului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu a fost pus alături de celelalte prescripţii pur cultuale, ca atâtea alte precepte, ci în interiorul Decalogului, al "celor zece cuvinte" care descriu pilonii vieţii morale, universal înscrisă în inimile oamenilor. Situând această poruncă în perspectiva structurilor fundamentale ale eticii, Israelul, apoi Biserica, au arătat că nu o consideră o simplă dispoziţie privind disciplina religioasă comunitară, ci o expresie constitutivă şi indispensabilă a relaţiei cu Dumnezeu vestită şi propusă de revelaţia biblică. În aceeaşi ordine de idei trebuie redescoperit astăzi acest precept şi de creştini. Chiar dacă el prezintă o convergenţă naturală cu nevoia omenească de odihnă, totuşi credinţa este cea la care trebuie să recurgem pentru a sesiza sensul profund, evitând riscul banalizării sau al deturnării.

14. Ziua de odihnă este aşadar ceea ce este, în primul rând pentru că este ziua "binecuvântată" de Dumnezeu şi "sfinţită" de El, altfel spus, deosebită de celelalte pentru a fi, dintre toate, "ziua Domnului".

Pentru a înţelege pe deplin sensul acestei "sfinţiri" a sabatului din prima relatare biblică a creaţiei, trebuie să privim ansamblul textului, din care reiese clar că orice realitate, fără excepţie, trebuie raportată la Dumnezeu. Şi timpul şi spaţiul îi aparţin. El nu este Dumnezeul unei singure zile, ci Dumnezeul tuturor zilelor omului.

Dacă, aşadar, El "sfinţeşte" cea de-a şaptea zi printr-o binecuvântare specială şi dacă face din ea "ziua lui" prin excelenţă, trebuie să înţelegem aceasta în dinamica profundă a dialogului legământului, şi chiar a dialogului "sponsal". Este un dialog de iubire neîntrerupt, fără a fi, pentru aceasta, monoton: într-adevăr, el se desfăşoară potrivit feluritelor registre ale iubirii, de la manifestările obişnuite şi indirecte până la cele mai intense, pe care cuvintele Scripturii şi mărturiile numeroşilor mistici nu se sfiesc să-l descrie cu imagini luate din experienţa iubirii nupţiale.

15. În realitate, întreaga viaţă a omului şi tot timpul lui trebuie trăite ca laudă şi rugăciune de mulţumire aduse Creatorului. Însă relaţia dintre om şi Dumnezeu are nevoie şi de momente de rugăciune explicită, în care legătura să devină un dialog intens care să angajeze persoana sub toate aspectele ei. "Ziua Domnului" este, prin excelenţă, ziua acestei relaţii în care omul îşi înalţă cântarea spre Dumnezeu, devenind vocea întregii creaţii.

Tocmai de aceea este şi ziua odihnei: întreruperea ritmului deseori apăsător al ocupaţiilor traduce, în limbajul expresiv al "noutăţii" şi al "detaşării", recunoaşterea dependenţei propriei persoane şi a cosmosului faţă de Dumnezeu. Totul vine de la Dumnezeu! Ziua Domnului afirmă necontenit acest principiu. "Sabatul" a fost deci interpretat într-o manieră sugestivă ca un element determinant în acea "arhitectură sacră" a timpului, ce caracterizează revelaţia biblică.^[13] Rolul său este de a reaminti că istoria şi cosmosul îi aparţin lui Dumnezeu, şi că omul nu se poate dedica lucrării sale de colaborator al Creatorului în lume fără a fi mereu conştient de acest adevăr.

"A aminti" pentru "a sfinţi"

16. Porunca din Decalog prin care Dumnezeu impune respectarea sabatului este formulată, în cartea Exodului, într-o manieră caracteristică: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca s-o sfinţeşti." (20,8). Mai departe, textul inspirat prezintă şi motivaţia, atunci când aminteşte lucrarea lui Dumnezeu: "Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt în ea şi s-a odihnit în ziua a şaptea. De aceea a binecuvântat Domnul ziua sabatului şi a sfinţit-o." (v. 11). Înainte de a impune un anume lucru de făcut, porunca semnalează ceva care trebuie reamintit. Ea cere să fie rememorată lucrarea lui Dumnezeu, măreaţă şi fundamentală, care este creaţia. Această amintire trebuie să însufleţească întreaga viaţă religioasă a omului pentru a duce la ziua în care omul este chemat să se odihnească. Odihna pare în acest fel a avea o valoare sacră caracteristică: credinciosul este invitat să se odihnească nu doar aşa cum s-a odihnit şi Dumnezeu, ci să se odihnească în Domnul, oferindu-i întreaga creaţie, prin laude, rugăciuni de mulţumire, intimitate filială şi prietenie sponsală.

17. Tema "amintirii" faptelor minunate ale lui Dumnezeu, în legătură cu odihna din sabat, apare şi în textul Deuteronomului (5,12-15), unde fundamentul preceptului se situează nu atât în lucrarea creaţiei cât în cea a eliberării înfăptuite de Dumnezeu în Exod: "Aminteşte-ţi că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea Domnul Dumnezeul tău ţi-a poruncit să păzeşti ziua sabatului" (Dt 5,15).

Această formulare este complementară precedentei: luate împreună, ele dezvăluie sensul "zilei Domnului" într-o perspectivă unitară de teologie a creaţiei şi a mântuirii. Conţinutul preceptului nu constă în primul rând într-o simplă întrerupere a lucrului, ci într-o celebrare a faptelor minunate ale lui Dumnezeu.

În măsura în care această "amintire", pătrunsă de recunoştinţă şi laudă faţă de Dumnezeu, este vie, odihna omului, ziua Domnului, îşi dobândeşte întregul sens. O dată cu ea, omul intră în dimensiunea "odihnei" lui Dumnezeu şi participă profund la aceasta, devenind astfel capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuşi l-a simţit în urma creaţiei, văzând că toate câte le făcuse "erau foarte bune" (Gn 1,31).

De la sabat la duminică

18. Dat fiind că cea de-a treia poruncă depinde în esenţa ei de rememorarea faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, creştinii, percepând originalitatea timpurilor noi şi veşnice inaugurate de Cristos, au ales ca zi de sărbătoare prima zi de după sabat, pentru că în acea zi s-a petrecut învierea Domnului. Misterul pascal al lui Cristos constituie, într-adevăr, deplina revelare a misterului originilor, culmea istoriei mântuirii şi anticiparea împlinirii eshatologice a lumii. Ceea ce a înfăptuit Dumnezeu prin creaţie şi ceea ce a făcut pentru poporul său în Exod şi-a găsit împlinirea în moartea şi învierea lui Cristos, chiar dacă expresia definitivă nu va avea loc decât la parusie, prin venirea lui Cristos în slavă. În El se realizează pe deplin sensul "spiritual" al sabatului, după cum subliniază sfântul Grigore cel Mare: "Noi considerăm că persoana Mântuitorului nostru, Domnul nostru Isus Cristos, este adevăratul sabat".^[14]De aceea, bucuria cu care Dumnezeu contemplă, în primul sabat al omenirii, creaţia scoasă din neant, este de acum exprimată prin bucuria cu care Cristos li s-a arătat alor săi în duminica Paştilor, aducându-le darul păcii şi al Duhului (cf. In 20,19-23). Într-adevăr, în misterul pascal, condiţia omului, şi o dată cu ea, întreaga creaţie, care "suspină şi geme în durerile facerii până acum" (Rm 8,22), şi-a aflat un nou "exod" spre libertatea fiilor lui Dumnezeu care pot să strige, cu Cristos, "Abba, Tată!" (Rm 8,15; Gal 4,6). În lumina acestui mister, sensul preceptului veterotestamentar privind ziua Domnului este reluat, integrat şi dezvăluit plenar în slava care străluceşte pe chipul lui Cristos înviat (cf. 2 Cor 4,6). De la "sabat" se trece la "prima zi de după sabat", de la a şaptea zi, la prima zi: dies Domini devine dies Christi!

NOTE

^[13] Cf. A. J. Heschel, The sabbath. Its meaning for modern man (ed. a XXII-a, 1995), pp. 3-24.

^[14] "Verum autem sabbatum ipsum redemptorem nostrum Iesum Christum Dominum habemus": Ep 13,1: CCL 140 A, p. 992.

---

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro

Dan Puric

REȚETA PENTRU UN AN MAI BUN!

Se iau 12 luni si se curata foarte bine de amaraciune, mandrie, ura, invidie, frica, irascibilitate si stress.

Se imparte fiecare luna in 28 - 31 zile, dupa caz, astfel ca proviziile sa ajunga exact 1 an!

Fiecare zi se prepara separat: 1 parte munca, 1 parte liniste, 1 parte veselie si umor. Se mai adauga 3 linguri optimism, 1 lingurita toleranta, o priza de bun simt si... o picatura de speranta! Peste aluatul astfel obtinut se toarna apoi dragoste din belsug! Preparatul gata facut se impodobeste cu un buchetel de curaj si incredere in sine.

Se serveste zilnic, cu bucurie, la o ceasca de cafea invioratoare si cu incredere inepuizabila in Dumnezeu! Prezenta reteta nu se compenseaza, ea este gratuita si se transmite liber, insotita de LA MULTI ANI!!

Pastorale

P A S T O R A L Ă
la Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos
Anul Domnului 2010

ALEXANDRU

Din mila lui Dumnezeu
şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei
Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei Lugojului

Iubiţi fraţi întru preoţie,
Iubiţi credincioşi,
Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns să petrecem împreună şi anul acesta, 2010, Sărbătoarea Sfântului Crăciun, cu mesajul său veşnic de simplitate şi iubire.

Când Tatăl Ceresc îl prezintă pe Fiul Său lumii zice: „Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut” (Ps 2,7) sau „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps 110,3), iar Evanghelistul Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14).

Dragi credincioşi,

Niciuna dintre sărbătorile creştine nu are atâtea cântece şi atâta folclor ca Naşterea Domnului. Aceasta este cea mai mare taină de bucurie. Când s-a născut Isus, la Roma era împărat Octavian August, care dorea să ştie câte oraşe are imperiul, câţi soldaţi poate înrola şi câte impozite poate percepe.

Preacurata Fecioară Maria era din familia regelui David, ca şi Sfântul Iosif. În Iudeea s-a făcut recensământul poruncit de împărat. Aici fiecare trebuia să se ducă în localitatea de unde se trăgea. Fiind din Betleem, de unde era regele David, ei au mers acolo. Cum nu au aflat pe nimeni să-i primească în casă, au ieşit afară din oraş, unde au aflat o peşteră; poate că Sfântul Iosif o cunoştea din copilărie. Aici s-a născut Dumnezeu ca om.

Maica Sfântă l-a născut pe Isus fără dureri: Ea „l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle” (Lc 2,7). Ea a născut fără dureri, pentru că a fost scutită de păcatul strămoşesc, adică şi de pedeapsa „în dureri vei naşte copii” (Fac 3,16). Sfântul Augustin spune: „Cel ce ţine Universul este culcat într-o iesle. Cel ce este hrana îngerilor este hrănit de o femeie. Atotputernicia s-a făcut slăbiciune ca să devină putere. Un mare doctor s-a coborât din cer, pentru că pe pământ este un infirm grav bolnav, pe care-l vindecă, luând slăbiciunea omului”. Iar Sfântul Pavel spune: „Isus, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Cor 8,9).

Iubiţi credincioşi,

Prin naşterea Sa, Isus ne învaţă sărăcia. Dumnezeu Creatorul, care a făcut din nimic întreg universul: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In 1,3), se naşte într-o peşteră, pe când şi cel mai sărac om se naşte cel puţin într-un cort. Putea să-şi aleagă cel mai frumos palat, să-şi ia de mamă pe fiica celui mai mare împărat, dar a ales o fecioară săracă.

Isus s-a născut la Betleem, care înseamnă „casa pâinii”, pentru că El este „pâinea vieţii care s-a coborât din cer” (In 6, 42). S-a născut în Betleem, pentru că aşa scrie profetul Miheia: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (cf. Mt 2, 6). Putea să fie adorat de împăraţi, dar s-a născut sărac, în mijlocul păstorilor, pentru că El va fi Păstorul cel bun. Este un necunoscut, pentru a putea cere ca faptele bune să fie ţinute în secret: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt 6,3).

Iubiţi credincioşi,

Isus este culcat în iesle, pentru că El va fi hrana sufletelor. A fost aşezat în ieslea din lemn, pentru că El va fi înălţat pe Cruce şi în chivot sub forma pâinii şi a vinului. S-a născut iarna, pentru că inimile oamenilor erau reci, lipsite de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. S-a născut când era pace, pentru că el va fi regele păcii.

El a venit copil, nu om matur, pentru că de un om matur te poţi teme, dar faţă de un copil ce plânge ai compătimire. A venit sărac, pentru a ne învăţa că în rai nu se ajunge prin plăceri trupeşti, ci prin suferinţe şi renunţări. Este prietenul săracilor, cărora le aduce vestea cea bună. Isus face să strălucească lunca Betleemului de o lumină pătrunzătoare, ca să ne arate că El este lumina care a venit în lume. Prin cântarea îngerilor: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2,14), nu îngâmfaţilor farisei şi cărturari le vesteşte, ci celor umili, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor umili le dă har” (cf. 1 Pt 5,5). El a chemat mai întâi pe păstori, apoi pe magi, ca să arate că toate neamurile sunt chemate la mântuire.

Păstorii, care vegheau asupra turmei, au fost anunţaţi de îngeri despre naşterea lui Isus. Cei trei magi au fost anunţaţi printr-o stea miraculoasă, care i-a condus până la casa unde era Pruncul (Mt 2,9). Steaua nu era un astru obişnuit, care are traiectoria sa, căci se mişca în direcţii diferite. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că a fost un înger sub forma stelei. Din darurile magilor deducem calităţile celor care îl adorau. Aurul reprezintă regalitatea, tămâia – dumnezeirea, iar smirna – preoţia lui Isus. Magii s-au întors în ţara lor pe altă cale, să ne înveţe că pentru a intra în rai trebuie să părăsim drumul păcatului şi să luăm o altă cale, a iubirii lui Dumnezeu.

Sfântul Bernard spune: „Isus a venit să aducă vindecare sufletelor noastre. Naşterea Sa a purificat-o pe a noastră, viaţa Sa este o continuă învăţătură pentru viaţa noastră, iar moartea Lui a nimicit moartea noastră”.

Iubiţi credincioşi,

Convinşi că fără ajutorul Cuvântului Întrupat nu putem face nimic (cf. In 15,5), de aceea ne adresăm Pruncului Isus din peştera din Betleem, şi încredinţându-ne mijlocirii materne a Preacuratei Fecioare Maria, slujitoarea umilă a Domnului, care ne aminteşte mereu că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37).

Cu aceste gânduri vă adresez cele mai sincere urări de Crăciun şi Anul Nou 2011.

Darul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit să fie cu voi cu toţi! Amin!

+ ALEXANDRU
Episcop de Lugoj

Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj la Praznicul Naşterii Domnului 2010

Însemnare: Această pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Crăciun, iar în filii a doua zi.

------------------------------------

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-ps-alexandru-2010

------------------------------------

Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XLIV-a Zi Mondială a Păcii

“Libertatea religioasă, cale pentru pace”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
(1 ianuarie 2011)

1. La începutul unui An Nou urarea mea vrea să ajungă la toţi şi la fiecare; este o urare de seninătate şi de prosperitate, dar este mai ales o urare de pace. Şi anul care îşi închide porţile a fost marcat, din păcate, de persecuţie, de discriminare, de acte teribile de violenţă şi de intoleranţă religioasă.

Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre iubita ţară a Irakului, care, în drumul său spre mult dorita stabilitate şi reconciliere, continuă să fie scenariu de violenţe şi atentate. Vin în minte recentele suferinţe ale comunităţii creştine şi, în mod special, atacul josnic împotriva catedralei siro-catolice “Stăpâna Noastră a Ajutorului Perpetuu” la Bagdad, unde, la 31 octombrie 2010, au fost ucişi doi preoţi şi peste 50 de credincioşi, în timp ce erau adunaţi pentru celebrarea sfintei Liturghii. După el au urmat, în zilele următoare, alte atacuri, chiar împotriva caselor private, provocând frică în comunitatea creştină şi dorinţa, din partea multor membri ai ei, să emigreze în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă. Lor le manifest apropierea mea şi cea a întregii Bisericii, sentimente care au avut o exprimare concretă în recenta Adunare Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. De la această adunare a venit o încurajare, pentru comunităţile catolice din Irak şi din întregul Orient Mijlociu, să trăiască comuniunea şi să continue să ofere o mărturie curajoasă de credinţă în acele ţinuturi.

Le mulţumesc din inimă guvernelor care se străduiesc să aline suferinţele acestor fraţi în omenitate şi îi invit pe catolici să se roage pentru fraţii lor în credinţă care îndură violenţe şi intoleranţe şi să fie solidari cu ei. În acest context, am simţit deosebit de vie oportunitatea de a împărtăşi cu voi câteva reflecţii despre libertatea religioasă, cale pentru pace. De fapt, este dureros de constatat că în unele regiuni din lume nu este posibilă mărturisirea şi exprimarea în mod liber a propriei religii, decât cu riscul vieţii şi al libertăţii personale. În alte regiuni există forme mai silenţioase şi sofisticate de prejudecată şi de opoziţie faţă de cei care cred şi faţă de simbolurile religioase. Creştinii sunt actualmente grupul religios care îndură cel mai mare număr de persecuţii din cauza propriei credinţe. Mulţi îndură zilnic ofense şi trăiesc adesea în frică din cauza căutării adevărului, a credinţei lor în Isus Cristos şi a apelului lor sincer ca să fie recunoscută libertatea religioasă. Toate acestea nu pot fi acceptate, deoarece constituie o ofensă adusă lui Dumnezeu şi demnităţii umane; în afară de asta, sunt o ameninţare la adresa siguranţei şi păcii şi împiedică realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale¹.

De fapt, în libertatea religioasă îşi are exprimare specificitatea persoanei umane, care prin ea poate îndrepta propria viaţă personală şi socială spre Dumnezeu, în lumina căruia se înţeleg pe deplin identitatea, sensul şi scopul persoanei. A nega sau a limita în manieră arbitrară această libertate înseamnă a cultiva o viziune reductivă despre persoana umană; a întuneca rolul public al religiei înseamnă a genera o societate nedreaptă, pentru că nu este proporţionată cu adevărata natură a persoanei umane; asta înseamnă a face imposibilă afirmarea unei păci autentice şi durabile a întregii familii umane.

Aşadar, îndemn bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă să reînnoiască angajarea pentru construirea unei lumi în care toţi să fie liberi să mărturisească propria religie sau propria credinţă şi să trăiască propria iubire faţă de Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul (cf. Mt 22,37). Acesta este sentimentul care inspiră şi călăuzeşte Mesajul pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondială a Păcii, dedicat temei: Libertatea religioasă, cale pentru pace.

Dreptul sacru la viaţă şi la o viaţă spirituală

2. Dreptul la libertatea religioasă este înrădăcinat în însăşi demnitatea persoanei umane², a cărei natură transcendentă nu trebuie să fie ignorată sau neglijată. Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27). Pentru aceasta, orice persoană este titulară a dreptului sacru la o viaţă integră şi din punct de vedere spiritual. Fără recunoaşterea propriei fiinţe spirituale, fără deschiderea la transcendent, persoana umană se concentrează asupra ei însăşi, nu reuşeşte să găsească răspunsuri la întrebările inimii sale cu privire la sensul vieţii şi să cucerească valori şi principii etice durabile, şi nu reuşeşte nici să experimenteze o libertate autentică şi să dezvolte o societate dreaptă³.

Sfânta Scriptură, în sintonie cu însăşi experienţa noastră, revelează valoarea profundă a demnităţii umane: “Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: “Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui” (Ps 8,4-7).

În faţa realităţii sublime a naturii umane putem experimenta aceeaşi uimire exprimată de psalmist. Ea se manifestă ca deschidere la mister, drept capacitate de a ne întreba până la capăt despre noi înşine şi despre originea universului, ca rezonanţă intimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, al oricărei persoane şi al popoarelor⁴. Demnitatea transcendentă a persoanei este o valoare esenţială a înţelepciunii iudaico-creştine, însă, graţie raţiunii, poate să fie recunoscută de toţi. Această demnitate, înţeleasă drept capacitate de a transcende propria materialitate şi de a căuta adevărul, trebuie recunoscută ca un bun universal, indispensabil pentru construirea unei societăţi orientate spre realizarea şi spre plinătatea omului. Respectarea elementelor esenţiale ale demnităţii omului, cum sunt dreptul la viaţă şi dreptul la libertatea religioasă, este o condiţie a legitimităţii morale a oricărei norme sociale şi juridice.

Libertatea religioasă şi respectul reciproc

3. Libertatea religioasă este la originea libertăţii morale. De fapt, deschiderea spre adevăr şi spre bine, deschiderea spre Dumnezeu, înrădăcinată în natura umană, conferă demnitate deplină fiecărui om şi este garantă a respectului reciproc deplin între persoane. De aceea, libertatea religioasă trebuie înţeleasă nu numai ca imunitate de la constrângere, ci mai întâi drept capacitate de a orândui propriile alegeri conform adevărului.

Există o legătură indisolubilă între libertate şi respect; de fapt, “în exercitarea drepturilor sale, fiecare fiinţă umană şi grup social de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi precum şi de binele comun al tuturor”⁵.

O libertate duşmană sau indiferentă faţă de Dumnezeu ajunge să se nege pe ea însăşi şi nu garantează respectarea deplină a celuilalt. O voinţă care se crede în mod radical incapabilă să caute adevărul şi binele nu are motivaţii obiective, nici motive pentru a acţiona, decât cele impuse de interesele sale momentane şi contingente, nu are o “identitate” de păstrat şi construit prin alegeri cu adevărat libere şi conştiente. Aşadar, nu poate reclama respectul din partea altor “voinţe”, dezlipite şi ele de propria lor fiinţă mai profundă, care deci pot să impună alte “motive” sau chiar nici un “motiv”. Iluzia de a găsi în relativismul moral cheia pentru o convieţuire paşnică este în realitate originea dezbinării şi a negării demnităţii fiinţelor umane. Se înţelege deci necesitatea de a recunoaşte o dublă dimensiune în unitatea persoanei umane: cea religioasă şi cea socială. În această privinţă, este de neconceput ca aceia care cred “să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi – credinţa lor – pentru a fi cetăţeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi”⁶.

Familia, şcoală de libertate şi de pace

4. Dacă libertatea religioasă este cale pentru pace, educaţia religioasă este drumul privilegiat pentru a abilita noile generaţii să recunoască în celălalt pe propriul frate şi pe propria soră, cu care să meargă împreună şi să colaboreze pentru ca toţi să se simtă membre vii ale uneia şi aceleiaşi familii umane, din care nimeni nu trebuie să fie exclus.

Familia întemeiată pe căsătorie, expresie a unirii intime şi a complementarităţii dintre un bărbat şi o femeie, se inserează în acest context ca prima şcoală de formare şi de creştere socială, culturală, morală şi spirituală a copiilor, care ar trebui să găsească mereu în tata şi în mama pe primii martori ai unei vieţi orientate spre căutarea adevărului şi spre iubirea lui Dumnezeu. Părinţii înşişi ar trebuie să fie mereu liberi să transmită fără constrângeri şi cu responsabilitate propriul patrimoniu de credinţă, de valori şi de cultură copiilor. Familia, prima celulă a societăţii umane, rămâne locul primar de formare pentru relaţii armonioase la toate nivelurile de convieţuire umană, naţională şi internaţională. Acesta este drumul care trebuie parcurs cu înţelepciune pentru construirea unui ţesut social solid şi solidar, pentru a-i pregăti pe tineri să-şi asume propriile responsabilităţi în viaţă, într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere şi de pace.

Un patrimoniu comun

5. S-ar putea spune că, printre drepturile şi libertăţile fundamentale înrădăcinate în demnitatea persoanei, libertatea religioasă se bucură de un statut special. Atunci când libertatea religioasă este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina ei, şi se întăresc ethosul şi instituţiile popoarelor. Viceversa, atunci când libertatea religioasă este negată, atunci când se încearcă să se împiedice mărturisirea propriei religii sau a propriei credinţe şi trăirea în conformitate cu ele, se ofensează demnitatea umană şi, în acelaşi timp, se ameninţă dreptatea şi pacea, care se întemeiază pe ordinea socială dreaptă construită în lumina supremului adevăr şi a supremului bine.

Libertatea religioasă este, în acest sens, şi un câştig de civilizaţie politică şi juridică. Ea este un bun esenţial: orice persoană trebuie să poată exercita în mod liber dreptul de a mărturisi şi de a manifesta, individual sau comunitar, propria religie sau propria credinţă, atât în public cât şi în privat, în învăţământ, în practici, în publicaţii, în cult şi în respectarea riturilor. N-ar trebui să întâlnească obstacole dacă ar vrea, eventual, să adere la o altă religie sau să nu mărturisească nici o religie. În acest domeniu, orânduirea internaţională este emblematică şi este o referinţă esenţială pentru state, deoarece nu permite nici o derogare de la libertatea religioasă, cu excepţia exigenţei legitime a ordinii publice inspirată din dreptate⁷. Orânduirea internaţională recunoaşte astfel drepturilor de natură religioasă acelaşi status cu al dreptului la viaţă şi la libertatea personală, ca dovadă a apartenenţei lor la nucleul esenţial al drepturilor omului, la acele drepturi universale şi naturale pe care legea umană nu le poate nega niciodată.

Libertatea religioasă nu este patrimoniu exclusiv al celor care cred, ci al întregii familii a popoarelor de pe pământ. Este element de care nu se poate face abstracţie al unui stat de drept; nu poate fi negată fără a dăuna, în acelaşi timp, tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind sinteza şi apogeul lor. Ea este “hârtia de turnesol pentru a verifica respectarea tuturor celorlalte drepturi umane”⁸. În timp ce favorizează exercitarea facultăţilor specific umane, creează premisele necesare pentru realizarea unei dezvoltări integrale, care se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a ei⁹.

Dimensiunea publică a religiei

6. Libertatea religioasă, ca orice libertate, deşi pornind de la sfera personală, se realizează în relaţia cu alţii. O libertate fără relaţie nu este libertate împlinită. Şi libertatea religioasă nu se epuizează numai în dimensiunea individuală, ci se realizează în propria comunitate şi în societate, în mod coerent cu fiinţa relaţională a persoanei şi cu natura publică a religiei.

Relaţionalitatea este o componentă decisivă a libertăţii religioase, care stimulează comunităţile de credincioşi să practice solidaritatea pentru binele comun. În această dimensiune comunitară fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi, în acelaşi timp, se completează şi se realizează pe deplin.

Nu se poate nega contribuţia pe care comunităţile religioase o aduc societăţii. Sunt numeroase instituţiile caritative şi culturale care atestă rolul constructiv al credincioşilor pentru viaţa socială. Şi mai importantă este contribuţia etică a religiei în domeniul politic. Ea n-ar trebui să fie marginalizată sau interzisă, ci înţeleasă ca aport valoros pentru promovarea binelui comun. În această perspectivă trebuie menţionată dimensiunea religioasă a culturii, ţesută de-a lungul secolelor graţie contribuţiilor sociale şi mai ales etice ale religiei. Această dimensiune nu constituie în nici un fel o discriminare a celor care nu împărtăşesc credinţa, ci, mai degrabă, întăreşte coeziunea socială, integrarea şi solidaritatea.

Libertatea religioasă, forţă de libertate şi de civilizaţie: pericolele instrumentalizării ei

7. Instrumentalizarea libertăţii religioase pentru a masca interese oculte, ca de exemplu răsturnarea ordinii constituite, acapararea de resurse sau întreţinerea puterii din partea unui grup, poate provoca daune uriaşe societăţilor. Fanatismul, fundamentalismul, practicile contrare demnităţii umane nu pot fi niciodată justificate şi cu atât mai puţin nu pot fi justificate dacă sunt înfăptuite în numele religiei. Mărturisirea unei religii nu poate să fie instrumentalizată, nici impusă cu forţa. Aşadar, este nevoie ca statele şi diferitele comunităţi umane să nu uite niciodată că libertatea religioasă este condiţie pentru căutarea adevărului şi adevărul nu se impune cu violenţa, ci cu “forţa adevărului însuşi”¹⁰. În acest sens, religia este o forţă pozitivă şi propulsoare pentru construirea societăţii civile şi politice.

Cum să negăm contribuţia marilor religii ale lumii la dezvoltarea civilizaţiei? Căutarea sinceră a lui Dumnezeu a dus la o respectare mai mare a demnităţii omului. Comunităţile creştine, cu patrimoniul lor de valori şi principii, au contribuit puternic la conştientizarea persoanelor şi a popoarelor cu privire la propria identitate şi demnitate, precum şi la cucerirea de instituţii democratice şi la afirmarea drepturilor omului şi a respectivelor sale obligaţii.

Şi astăzi, creştinii, într-o societate tot mai globalizată, sunt chemaţi, nu numai cu o responsabilă angajare civilă, economică şi politică, ci şi cu mărturia propriei carităţi şi credinţe, să ofere o contribuţie preţioasă la angajarea obositoare şi exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea umană integrală şi pe orânduirea dreaptă a realităţilor umane. Excluderea religiei din viaţa publică sustrage acesteia un spaţiu vital care deschide la transcendenţă. Fără această experienţă primară este greu de orientat societăţile spre principii etice universale şi devine dificil de stabilit orânduiri naţionale şi internaţionale în care drepturile şi libertăţile fundamentale să poată fi pe deplin recunoscute şi realizate, aşa cum îşi propun obiectivele – din păcate încă neluate în seamă sau contrazise – Declaraţiei universale a drepturilor omului din anul 1948.

O problemă de dreptate şi de civilizaţie: fundamentalismul şi ostilitatea împotriva celor care cred prejudiciază laicitatea pozitivă a statelor

8. Aceeaşi determinare cu care sunt condamnate toate formele de fanatism şi de fundamentalism religios trebuie să însufleţească şi opoziţia faţă de toate formele de ostilitate împotriva religiei, care limitează rolul public al credincioşilor în viaţa civilă şi politică.

Nu se poate uita că fundamentalismul religios şi laicismul sunt forme extreme de refuzare a pluralismului legitim şi a principiului de laicitate. De fapt, ambele absolutizează o viziune reductivă şi parţială despre persoana umană, favorizând, în primul caz, forme de integralism religios şi, în al doilea caz, de raţionalism. Societatea, care vrea să impună sau, dimpotrivă, să nege religia cu violenţa, este nedreaptă faţă de persoană şi faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de ea însăşi. Dumnezeu cheamă la el omenirea cu un plan de iubire care, în timp ce implică întreaga persoană în dimensiunea sa naturală şi spirituală, cere să-i corespundă în termeni de libertate şi de responsabilitate, cu toată inima şi cu toată fiinţa sa, individuală şi comunitară. Aşadar, şi societatea, ca expresie a persoanei şi a ansamblului dimensiunilor sale constitutive, trebuie să trăiască şi să se organizeze în aşa fel încât să favorizeze deschiderea spre transcendenţă. Tocmai pentru aceasta, legile şi instituţiile unei societăţi nu pot fi configurate ignorând dimensiunea religioasă a cetăţenilor sau în aşa fel încât să facă abstracţie de orice. Ele trebuie să se măsoare – prin opera democratică a cetăţenilor conştienţi de propria lor vocaţie înaltă – după fiinţa persoanei, pentru a o putea însoţi în dimensiunea sa religioasă. Aceasta nefiind o creaţie a statului, nu poate să fie manipulată, trebuind mai degrabă să primească recunoaştere şi respect.

Orânduirea juridică la toate nivelurile, naţional şi internaţional, atunci când permite sau tolerează fanatismul religios sau antireligios, nu-şi îndeplineşte misiunea, care constă în a tutela şi a promova dreptatea şi dreptul fiecăruia. Aceste realităţi nu pot fi lăsate în voia alegerii arbitrare a legislatorului sau a majorităţii, pentru că, aşa cum învăţa deja Cicero, dreptatea constă în ceva mai mult decât un simplu act de producere a legii şi aplicarea ei. Ea implică a recunoaşte fiecăruia demnitatea sa¹¹, care, fără libertate religioasă, garantată şi trăită în esenţa ei, este mutilată şi ofensată, expusă riscului de a cădea în predominarea idolilor, a bunurilor relative transformate în absolute. Toate acestea expun societatea riscului de totalitarisme politice şi ideologice, care scot în evidenţă puterea publică, în timp ce sunt mortificate sau constrânse, ca şi cum ar fi concurenţiale, libertăţile de conştiinţă, de gândire şi de religie.

Dialogul dintre instituţiile civile şi religioase

9. Patrimoniul de principii şi de valori exprimate de o religiozitate autentică este o bogăţie pentru popoare şi pentru ethos-urile lor. El vorbeşte direct conştiinţei şi raţiunii bărbaţilor şi femeilor, aminteşte de imperativul convertirii morale, motivează pentru a cultiva practicarea virtuţilor şi pentru apropierea unul de celălalt cu iubire, sub semnul fraternităţii, ca membri ai marii familii umane¹².

În respectarea laicităţii pozitive a instituţiilor statele, dimensiunea publică a religiei trebuie să fie recunoscută mereu. În acest scop este fundamental un dialog sănătos între instituţiile civile şi cele religioase pentru dezvoltarea integrală a persoanei umane şi a armoniei societăţii.

A trăi în iubire şi în adevăr

10. În lumea globalizată, caracterizată de societăţi tot mai multietnice şi multiconfesionale, marile religii pot să constituie un important factor de unitate şi de pace pentru familia umană. Pe baza propriilor convingeri religioase şi a căutării raţionale a binelui comun, adepţii lor sunt chemaţi să trăiască în mod responsabil propria angajare într-un context de libertate religioasă. În diferitele culturi religioase, în timp ce trebuie respins tot ceea ce este împotriva demnităţii bărbatului şi a femeii, trebuie preţuit ceea ce este pozitiv pentru convieţuirea civilă.

Spaţiul public, pe care comunitatea internaţională îl face disponibil pentru religii şi pentru propunerea lor de “viaţă bună”, favorizează apariţia unei măsuri comune de adevăr şi de bine, precum şi a unui consens moral, fundamentale pentru o convieţuire dreaptă şi paşnică. Liderii marilor religii, prin rolul, influenţa şi autoritatea lor în propriile comunităţi, sunt primi care sunt chemaţi la respect reciproc şi la dialog.

La rândul lor, creştinii sunt solicitaţi, chiar de credinţa în Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, să trăiască asemenea fraţilor care se întâlnesc în Biserică şi colaborează la edificarea unei lumi în care persoanele şi popoarele nu vor mai avea “nici o nenorocire şi nici un prăpăd [...], căci tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă” (Is 11,9).

Dialogul ca o căutare în comun

11. Pentru Biserică, dialogul dintre adepţii diferitelor religii constituie un instrument important pentru a colabora cu toate comunităţile religioase la binele comun. Biserica însăşi nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în diferitele religii. “Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a adevărului care luminează pe toţi oamenii”¹³.

Drumul indicat nu este cel al relativismului sau al sincretismului religios. De fapt, “Biserica îl vesteşte şi este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos, care este “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine”¹⁴. Totuşi, acest lucru nu exclude dialogul şi căutarea comună a adevărului în diferite domenii vitale, pentru că, aşa cum afirmă o expresie folosită des de sfântul Toma de Aquino, “orice adevăr, de oricine ar fi spus, provine de la Duhul Sfânt”¹⁵.

În anul 2011, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, convocată la Assisi în anul 1986 de venerabilul Ioan Paul al II-lea, împlineşte 25 de ani. Cu acea ocazie, liderii marilor religii din lume au mărturisit că religia este un factor de unire şi de pace, şi nu de dezbinare şi de conflict. Amintirea acelei experienţe este un motiv de speranţă pentru un viitor în care toţi cei care cred să se simtă şi să devină în mod autentic făcători de dreptate şi de pace.

Adevărul moral în politică şi în diplomaţie

12. Politica şi diplomaţia ar trebui să privească la patrimoniul moral şi spiritual oferit de marile religii ale lumii pentru a recunoaşte şi a afirma adevăruri, principii şi valori universale, care nu pot fi negate fără a nega cu ele demnitatea persoanei umane. Dar ce anume înseamnă, în termeni practici, a promova adevărul moral în lumea politicii şi a diplomaţiei? Înseamnă a acţiona în manieră responsabilă pe baza cunoaşterii obiective şi integrale a faptelor; înseamnă a destructura ideologii politice care ajung să trântească la pământ adevărul şi demnitatea umană şi intenţionează să promoveze pseudovalori cu pretextul păcii, dezvoltării şi drepturilor umane; înseamnă a favoriza o angajare constantă pentru a întemeia legea pozitivă pe principiile legii naturale¹⁶. Toate acestea sunt necesare şi coerente cu respectarea demnităţii şi valorii persoanei umane, stabilită de popoarele pământului în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1945, care prezintă valori şi principii morale universale de referinţă pentru normele, instituţiile, sistemele de convieţuire la nivel naţional şi internaţional.

Dincolo de ură şi prejudecată

13. În pofida învăţăturilor istoriei şi a angajării statelor, a organizaţiilor internaţionale la nivel mondial şi local, a organizaţiilor nonguvernamentale şi a tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă care, în fiecare zi, se dedică pentru tutelarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în lume se înregistrează astăzi persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi de intoleranţă bazate pe religie. În mod deosebit, în Asia şi în Africa principalele victime sunt membrii minorităţilor religioase, care sunt împiedicaţi să mărturisească în mod liber propria religie sau s-o schimbe, prin intimidare şi prin încălcarea drepturilor, a libertăţilor fundamentale şi a bunurilor esenţiale, ajungând până la privarea de libertate personală sau chiar de viaţă.

Apoi, sunt – aşa cum am afirmat deja – forme mai sofisticate de ostilitate împotriva religiei, care în ţările occidentale se exprimă uneori cu renegarea istoriei şi a simbolurilor religioase în care se oglindesc identitatea şi cultura majorităţii cetăţenilor. Ele măresc adesea ura şi prejudecata şi nu sunt coerente cu o viziune senină şi echilibrată despre pluralismul şi despre laicitatea instituţiilor, fără a mai spune că noile generaţii riscă să nu intre în contact cu preţiosul patrimoniu spiritual al ţărilor lor.

Apărarea religiei trece prin apărarea drepturilor şi libertăţilor comunităţilor religioase. Liderii marilor religii ale lumii şi responsabilii naţiunilor să reînnoiască, aşadar, angajarea pentru promovarea şi tutelarea libertăţii religioase, îndeosebi pentru apărarea minorităţilor religioase, care nu constituie o ameninţare împotriva identităţii majorităţii, ci, dimpotrivă, sunt o oportunitate pentru dialog şi pentru îmbogăţirea culturală reciprocă. Apărarea lor reprezintă maniera ideală pentru a consolida spiritul de bunăvoinţă, de deschidere şi de reciprocitate cu care să fie tutelate drepturile şi libertăţile fundamentale în toate zonele şi regiunile din lume.

Libertatea religioasă în lume

14. În sfârşit, mă adresez comunităţilor creştine care îndură persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi intoleranţă, îndeosebi în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu şi în special în ?ara Sfântă, loc ales dinainte şi binecuvântat de Dumnezeu. În timp ce reînnoiesc iubirea mea paternă faţă de ele şi le asigur de rugăciunea mea, cer tuturor responsabililor să acţioneze prompt pentru a pune capăt oricărei samavolnicii împotriva creştinilor care locuiesc în acele regiuni. Fie ca discipolii lui Cristos, în faţa adversităţilor actuale, să nu se descurajeze, pentru că mărturisirea evangheliei este şi va fi mereu semn de contradicţie.

Să medităm în inima noastră cuvintele Domnului Isus: “Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi [...]. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi [...]. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri” (Mt 5,4-12). Să reînnoim, aşadar, “angajarea asumată de noi la indulgenţa şi la iertarea, pe care le invocăm în Pater noster de la Dumnezeu, pentru a îndeplini noi înşine condiţia şi măsura milostivirii dorite. De fapt, aşa ne rugăm: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12)”¹⁷. Violenţa nu se depăşeşte cu violenţă. Strigătul nostru de durere să fie mereu însoţit de credinţă, de speranţă şi de mărturisirea iubirii lui Dumnezeu. Exprim şi dorinţa mea ca în Occident, în special în Europa, să înceteze ostilităţile şi prejudecăţile împotriva creştinilor datorită faptului că ei intenţionează să-şi orienteze viaţa în mod coerent cu valorile şi principiile exprimate în evanghelie. Mai degrabă Europa să ştie să se reconcilieze cu propriile rădăcini creştine, care sunt fundamentale pentru a înţelege rolul pe care l-a avut, pe care-l are şi pe care intenţionează să-l aibă în istorie; astfel va şti să experimenteze dreptatea, înţelegerea şi pacea, cultivând un dialog sincer cu toate popoarele.

Libertatea religioasă, cale pentru pace

15. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de valori etice şi spirituale, universale şi împărtăşite, iar religia poate să ofere o contribuţie preţioasă în căutarea lor, pentru construirea unei ordini sociale drepte şi paşnice, la nivel naţional şi internaţional.

Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un proiect de realizat, niciodată terminat complet. O societate reconciliată cu Dumnezeu este mai aproape de pace, care nu este simplă absenţă a războiului, nu este simplul rod al predominării militare sau economice, ci cu atât mai puţin al vicleniilor înşelătoare sau al manipulărilor abile. În schimb, pacea este rezultatul unui proces de purificare şi înălţare culturală, morală şi spirituală a oricărei persoane şi popor, în care demnitatea umană este pe deplin respectată. Îi invit pe cei care doresc să devină făcători de pace, şi mai ales pe tineri, să asculte propriul glas interior, pentru a găsi în Dumnezeu referinţa stabilă pentru cucerirea unei libertăţi autentice, forţa inepuizabilă pentru a orienta lumea cu un spirit nou, capabil să nu repete erorile din trecut. Aşa cum învaţă slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, datorită înţelepciunii şi clarviziunii căruia avem instituirea Zilei Mondiale a Păcii: “Este nevoie înainte de toate de a da păcii alte arme, nu cele destinate să ucidă şi să extermine omenirea. Este nevoie mai ales de armele morale, care dau forţă şi prestigiu dreptului internaţional; acelea, cele dintâi, ale respectării pactelor”¹⁸. Libertatea religioasă este o autentică armă a păcii, cu o misiune istorică şi profetică. De fapt, ea valorizează şi fructifică cele mai profunde calităţi şi potenţialităţi ale persoanei umane, capabile să schimbe şi să facă lumea mai bună. Ea permite hrănirea speranţei spre un viitor de dreptate şi de pace, chiar şi în faţa gravelor nedreptăţi şi a lipsurilor materiale şi morale. Fie ca toţi oamenii şi societăţile la orice nivel şi în orice colţ al pământului să poată experimenta curând libertatea religioasă, cale pentru pace.

Note
¹ Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29.55-57.
² Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
³ Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 78.
⁴ Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, 1.
⁵ Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 7.
⁶ Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (18 aprilie 2008): AAS 100 (2008), 337.
⁷ Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
⁸ Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate 1i Cooperare în Europa (OSCE) (10 octombrie 2003), 1: AAS 96 (2004), 111.
⁹ Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 11.
¹⁰ Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
¹¹ Cf. Cicero, De inventione, II, 160.
¹² Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat reprezentanţilor altor religii din Regatul Unit (17 septembrie 2010): L’Osservatore romano (18 septembrie 2010), pag. 12.
¹³ Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, 2.
¹⁴ Ibidem.
¹⁵ Super evangelium Joannis, I, 3.
¹⁶ Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autorităţilor civile şi corpului diplomatic în Cipru (5 iunie 2010): L=Osservatore romano (6 iunie 2010), pag. 8; Comisia Teologică Internaţională, În căutarea unei etici universale: o privire asupra legii naturale, Citta del Vaticano, 2009.
¹⁷ Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 (1975), 671.
¹⁸ Ibidem, pag. 668.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2010
Publicarea pe acest sit: 19.12.2010
Etichete: Mesaje, Mesaje - Pace, Papa B16

Sursa: http://documente.catholica.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-pacii-2011/