Viaţa

Demult, a venit la un călugăr un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi după ce a umplut-o pe jumătate cu apă a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum este această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul – eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Predica de Duminică!!!

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeence)

Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune 'nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel' (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!' (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!'

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: 'Doamne, ajută-mă!', El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: 'Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!' (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de 'câini', adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt 'câini'. Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: 'Aşa este, Doamne!' (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: 'Aşa este, Doamne!', şi îndată a mai adăugat: 'dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor' (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: 'O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela' (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol' (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: 'Doamne, miluieşte pe fiica mea!', ci 'Miluieşte-mă!', adică 'Ai milă de mine!'. De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, 'Miluieşte-mă, Doamne' sau 'Doamne, miluieşte-mă!', a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea 'Doamne, ajută-mă!'. Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

'Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul' - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: 'Doamne, miluieşte-mă!' şi 'Doamne, ajută-mă!'. Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi 'pentru pacea a toată lumea', 'pentru îmbelşugarea roadelor pământului', 'pentru vremuri cu pace', pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, 'pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi', după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, 'pentru tot sufletul necăjit şi întristat', cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este 'iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: 'mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!' (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_xvii_a_dupa_rusalii_2085.html

Dies Domini - partea 9

Cină pascală şi întâlnire frăţească

44. Această calitate comunitară este exprimată în mod special şi prin caracterul de cină pascală, propriu Euharistiei, la care însuşi Cristos se face hrană. Într-adevăr, "în acest scop, Cristos a încredinţat această jertfă Bisericii, pentru ca toţi credincioşii să ia parte la ea, atât în mod spiritual, prin credinţă şi iubire, cât şi sacramental, prin ospăţul sfintei împărtăşanii. Participarea la Cina Domnului este întotdeauna, de fapt, împărtăşirea cu Cristos care se oferă Tatălui ca jertfă pentru noi".^[72] De aceea, Biserica le recomandă credincioşilor să se împărtăşească atunci când participă la Liturghie, dacă se află în dispoziţiile cerute, dacă au primit iertarea lui Dumnezeu în sacramentul spovezii,^[73] în spiritul celor reamintite de sfântul Paul comunităţii din Corint (cf. 1 Cor 11,27-32). Evident, îndemnul la împărtăşanie este valabil în mod deosebit cu ocazia Liturghiilor duminicale sau din sărbători.

În plus, este important să se conştientizeze pe deplin faptul că împărtăşirea cu Cristos este profund legată de comuniunea frăţească. Adunarea euharistică duminicală est un eveniment frăţesc, pe care celebrarea trebuie să-l evidenţieze, respectând totodată stilul propriu al acţiunii liturgice. Modul de primire şi tonul rugăciuinii, atente faţă de nevoile comunităţii, contribuie la aceasta. Schimbul semnului păcii, care este plasat, în ritul roman, în mod semnificativ, înainte de împărtăşirea euharistică, este un gest deosebit de expresiv, pe care credincioşii sunt îndemnaţi să şi-l ofere ca expresie a consensului pe care poporul lui Dumnezeu îl arată faţă de tot ce se împlineşte în cadrul celebrării,^[74] şi a angajamentului de iubire reciprocă pe care şi-l asumă cei care iau parte la unica pâine, în amintirea cerinţei formulate de Cristos: "Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul" (Mt 5,23-24).

De la Liturghie la misiune

45. Primind Pâinea vieţii, ucenicii lui Cristos sunt pregătiţi să abordeze, cu puterea Celui Înviat şi a Duhului lui, sarcinile care îi aşteaptă în viaţa lor obişnuită. Într-adevăr, pentru credinciosul care a înţeles semnificaţia celor împlinite, celebrarea euharistică nu-şi poate epuiza întregul sens doar în interiorul sanctuarului. La fel ca primii martori ai învierii, şi creştinii, convocaţi în fiecare duminică să trăiască şi să proclame prezenţa Celui Înviat, sunt chemaţi să devină, în viaţa lor de toate zilele, evanghelizatori şi martori. În acest spirit, rugăciunea de după împărtăşanie şi ritul de încheiere ! binecuvântarea şi trimiterea credincioşilor ! trebuie să fie redescoperite şi puse mai bine în valoare, pentru ca cei care au luat parte la Euharistie să simtă şi mai profund responsabilitatea care le-a fost încredinţată. După dispersarea adunării, ucenicul lui Cristos se reîntoarce în mediul său obişnuit cu datoria de a face din întreaga sa viaţă un dar, o jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). El se simte dator faţă de fraţii săi pentru ceea ce a primit în timpul celebrării, la fel ca ucenicii din Emaus, care, după ce l-au recunoscut "la frângerea pâinii" pe Cristos înviat (cf. Lc 24,30-32), au simţit imediat nevoia de a merge şi de a împărtăşi cu fraţii lor bucuria întâlnirii lor cu Domnul (cf. Lc 24,33-35).

Preceptul duminical

46. Euharistia fiind cu adevărat inima duminicii, se înţelege de ce, încă din primele secole, păstorii le-au amintit neîncetat credincioşilor lor necesitatea de a participa la adunarea liturgică. "În ziua Domnului, lăsaţi toate ! spune, de exemplu, tratatul din secolul al III-lea, intitulat Didascalia sau Învăţătura Apostolilor ! şi daţi fuga degrabă la adunarea voastră, pentru că este lauda adusă de voi lui Dumnezeu. Altminteri, ce scuză vor putea avea înaintea lui Dumnezeu cei care nu se adună laolaltă să asculte Cuvântul vieţii şi să se hrănească cu Pâinea vieţii care dăinuie în veci?"^[75] În general, apelul păstorilor a întâlnit în inimile credincioşilor o adeziune călduroasă şi, cu toate că nu au lipsit perioadele şi situaţiile în care a slăbit ardoarea de a împlini această îndatorire, nu putem totuşi să nu amintim eroismul autentic cu care preoţii şi credincioşii s-au supus acestei obligaţii în numeroase situaţii de pericole şi restricţii pentru libertatea religioasă, cum se poate constata din primele secole ale Bisericii până în epoca noastră.

În prima sa Apologie adresată împăratului roman Antonin şi Senatului, sfântul Iustin putea descrie cu mândrie practica creştină a adunării duminicale ce reunea laolaltă în acelaşi loc pe creştinii din oraşe şi din sate.^[76] În timpul prigoanei lui Diocleţian, când adunările le-au fost interzise cu cea mai mare severitate, numeroşi au fost creştinii curajoşi care au înfruntat decretul împărătesc şi au preferat să moară decât să lipsească de la Euharistia duminicală. Este cazul martirilor din Bitinia, din Africa proconsulară, care le-au răspuns acuzatorilor lor: "Fără nici o teamă am celebrat Cina Domnului, căci nu putem renunţa la ea; aceasta este legea noastră"; "noi nu putem trăi fără Cina Domnului". Iar una din martire a mărturisit: "Da, m-am dus la adunare şi am celebrat Cina Domnului împreună cu fraţii mei, pentru că sunt creştină".^[77]

47. Această obligaţie de conştiinţă, bazată pe o nevoie interioară pe care creştinii primelor secole o resimţeau cu atâta tărie, a fost afirmată de Biserică fără încetare, chiar dacă ea nu a considerat necesar să o prescrie de la început. Doar mai târziu, în faţa delăsării şi a neglijenţei unora, a trebuit să expliciteze datoria de a participa la Liturghia duminicală: de cele mai multe ori a făcut-o sub forma îndemnurilor, dar a trebuit uneori să recurgă şi la dispoziţii canonice precise. Este ceea ce a făcut în diferite Concilii locale, începând din secolul al IV-lea (de exemplu, la Conciliul de la Elvira din anul 300, care nu vorbeşte de obligaţie, ci de consecinţele penale în cazul a trei absenţe)^[78] şi mai ales începând cu secolul al VI-lea (cum s-a întâmplat la Conciliul de la Agdi, în 506).^[79] Aceste decrete ale Conciliilor locale au dus la o practică universală cu caracter de obligaţie, ca ceva absolut evident.^[80]

Codul de Drept Canonic din 1917 dădea pentru prima dată acestei tradiţii forma unei legi universale.^[81] Codul actual o reia, spunând că "duminica şi în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie".^[82] Această lege a fost înţeleasă în mod normal ca implicând o îndatorire gravă: aşa învaţă şi Catehismul Bisericii Catolice,^[83] şi înţelegem bine de ce, dacă ne gândim la importanţa pe care o are duminica pentru viaţa creştină.

48. Şi acum, ca şi în vremurile eroice de la început, în numeroase regiuni ale lumii apar situaţii dificile pentru numeroase persoane care vor să-şi trăiască credinţa în mod coerent. Uneori, mediul este în mod expres ostil, iar alteori ! şi de cele mai multe ori ! indiferent şi refractar faţă de mesajul evanghelic. Credinciosul, pentru a nu fi copleşit, trebuie să poată conta pe sprijinul comunităţii creştine. Este deci necesar ca el să fie convins de importanţa decisivă, pentru viaţa lui de credinţă, a întâlnirii duminicale cu ceilalţi fraţi pentru a celebra Paştele Domnului în sacramentul Noului Legământ. Le revine deci mai ales episcopilor preocuparea de "a face în aşa fel încât duminica să fie recunoscută de toţi credincioşii, sfinţită şi celebrată ca o adevărată `zi a DomnuluiA, în care Biserica se adună pentru a reînnoi memorialul misterului ei pascal prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin sfinţirea zilei în rugăciune, fapte de iubire şi încetarea lucrului".^[84]

49. Şi de vreme ce, pentru credincioşi, participarea la Liturghie este obligatorie, cu excepţia unor piedici serioase, Păstorii au datoria corespunzătoare de a le da tuturor posibilitatea efectivă de a respecta preceptul. În sensul acesta au fost formulate dispoziţiile de drept bisericesc, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pe care o are preotul ca, dacă are autorizarea din partea episcopului, să celebreza mai multe Liturghii duminica şi în zilele de sărbătoare,^[85] sau instituirea Liturghiei de seară^[86] şi, în fine, indicaţia potrivit căreia timpul util pentru împlinirea obligaţiei începe sâmbătă seara la primele vespere ale duminicii.^[87] Într-adevăr, din punct de vedere liturgic, ziua de sărbătoare începe cu aceste vespere.^[88] În consecinţă, liturghia numită uneori "prefestivă", dar care este în realitate şi pe deplin "festivă", este a duminicii, cu obligaţia, pentru celebrant, de a ţine omilia şi de a spune împreună cu credincioşii rugăciunea universală.

În plus, păstorii le vor reaminti credincioşilor că, în cazul în care sunt plecaţi duminica de la domiciliul obişnuit, trebuie să aibă grijă să participe la Liturghie acolo unde se află, îmbogăţind astfel comunitatea locală respectivă cu mărturia lor personală. În acelaşi timp, se cuvine ca acea comunitate locală să dea dovadă de ospitalitate călduroasă faţă de fraţii veniţi din altă parte, şi aceasta în mod deosebit în locurile care atrag numeroşi turişti şi pelerini, pentru care va fi deseori necesar să se prevadă iniţiative speciale de asistenţă religioasă.^[89]

Celebrare în bucurie şi armonie

50. Dat fiind caracterul propriu al Liturghiei duminicale şi importanţa ei pentru viaţa credincioşilor, se cuvine ca ea să fie pregătită cu o grijă deosebită. În formele sugerate de înţelepciunea pastorală şi de obiceiurile locale, în acord cu normele liturgice, trebuie asigurat caracterul festiv care se cuvine zilei în care este comemorată Învierea Domnului. În acest scop, este important să se acorde o mare atenţie cântărilor adunării, pentru ca acestea să fie bine adaptate exprimării bucuriei inimii, să sublinieze solemnitatea şi să favorizeze împărtăşirea aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi iubiri. În consecinţă, trebuie avut grijă de calitatea acesteia, atât în privinţa textelor cât şi a melodiilor, astfel încât noile creaţii care sunt propuse azi să fie în conformitate cu dispoziţiile liturgice şi demne de tradiţia bisericească, care, în acest domeniu, se poate mândri cu un patrimoniu inestimabil.

Note

---

^[72] S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 3b: AAS 59 (1967), p. 541; cf. Pius al XII-lea, Encicl. Mediator Dei (20 noiembrie 1947), II: AAS 39 (1947), pp.

564-566.

^[73] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1385; cf. şi Congr. pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind primirea la împărtăşire a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), pp. 974-979.

^[74] Cf. Inocenţiu I, Epist. 25, 1 către Decentius de Gubbio: PL 20, 553.

^[75] II, 59, 2-3: ed. F. X. Funk (1905), pp. 170-171.

^[76] Cf. Apologia I, 67, 3-5: PG 6,429.

^[77] Acta SS. Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum martyrum in Africa, 7, 9 şi 10: PL 8, 707; 709-710.

^[78] Cf. can. 21, Mansi, Conc. II, p. 9.

^[79] Cf. can. 47, Mansi, Conc. VIII, p. 332.

^[80] Cf. propunerea contrară, condamnată de Inocenţiu al XI-lea în 1679, privind obligaţia morală de sfinţire a sărbătorilor: DS 2152.

^[81] Can. 1248: "Festis de praecepto diebus Missa audienda est"; can. 1247, ' 1: "Dies festi sub praecepto in universa Ecclesia sunt [...] omnes et singuli dies dominici".

^[82] Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 1, prescrie: "credincioşii creştini sunt obligaţi să ia parte la Sfânta Liturghie sau, potrivit prescripţiilor sau obiceiurilor legitime ale Bisericii lor de drept, la celebrarea laudelor".

^[83] N. 2181: "Cei care nu împlinesc această obligaţie în mod deliberat, comit un păcat grav".

^[84] S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86a: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2069.

^[85] Cf. Codul de drept Canonic, can 905, ' 2

^[86] Cf. Pius al XII-lea, Const. apost. Christus Dominus (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 15-24; Motu proprio Sacram Communionem (19 martie 1957): AAS 49 (1957), pp. 177-178; Congr.Sf. Oficiu, Instrucţiune privind disciplina postului euharistic (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 47-51.

^[87] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ' 1; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ' 2.

^[88] Cf. Missale Romanum, Normae universales de Anno liturgico et de Calendario, n. 3.

^[89] Cf. S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86: Enchiridion Vaticanum 4, nn. 2069-2073.

---

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro

Lumina vieţii omului – moştenire netrecătoare

Basilica.ro a publicat cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la slujba de înmormântare a Mitropolitului Bartolomeu Anania, oficiată în Catedrala Mitropolitană din Cluj, ieri, 3 ianuarie 2011. Cităm câteva fragmente din acest text. “Când se desparte de lumea aceasta sau de viaţa pământească, omul nu ia cu el nimic din bunurile materiale adunate în jurul său, ci doar lumina credinţei, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor bune adunate în sufletul sufetul său. [...] Lumina pe care o adună omul în sufletul său nemuritor în timpul vieţii pământeşti şi o ia cu el după despărţirea sa de trup se arată şi în timpul vieţii sale pe pământ. [...] Este, de fapt, lumina harului dumnezeiesc pe care omul credincios şi harnic, înţelept şi darnic l-a făcut roditor de fapte bune.”

Patriarhul a evidenţiat apoi “lumina personalităţii Arhiepiscopului şi Mitropolitului Bartolomeu Anania ca fiind: un distins om de cultură, un apărător statornic al tradiţiei ortodoxe româneşti şi un înflăcărat patriot român”. “Ca om de cultură, cunoscut mai întâi sub numele de Valeriu Anania, el a fost pasionat permanent de literatură (proză şi poezie) mai ales de dramaturgie. Acestei mari pasiuni literare i-a acordat timp mult şi efort susţinut, poate mai mult decât elaborării de studii şi articole teologice. [...] El cultiva constant legătura dintre credinţă şi cultură, dintre Liturghie şi filantropie, dintre viaţa spirituală a Bisericii şi activitatea ei socială. Din acest motiv, trebuie evidenţiate dorinţa şi eforturile multiple ale ierarhului cărturar de a construi biserici noi acolo unde era nevoie de ele, în oraşe şi sate, dar şi de a organiza instituţii şi programe social-filantropice pentru a ajuta pe cei aflaţi în dificultate.”

“Totodată, el aprecia rolul mănăstirilor în păstrarea şi promovarea credinţei ortodoxe, a spiritualităţii şi culturii româneşti încurajând înfiinţarea şi organizarea de noi mănăstiri şi schituri. Cât priveşte dialogul şi cooperarea cu alţi creştini, el cerea ca acestea să nu se realizeze pe bază de compromis teologic sau etic, ci pentru a contribuii la binele comun al societăţii. Ca înflăcărat patriot român, care a trăit nu numai în libertate, ci şi în timpul mai multor dictaturi, unele de dreapta, altele de stânga, el a militat pentru păstrarea credinţei, libertăţii şi demnităţii poporului român. [...] Dragostea sa faţă de Biserică şi popor s-a văzut în ultimii ani şi în faptul că era intolerant faţă de corupţie, la orice nivel şi în orice instituţie s-ar practica aceasta, deoarece mita, corupţia, nedreptatea şi frauda unora desconsideră valori şi competenţe ale altora, deteriorează relaţiile comunitare sau sociale şi slăbesc demnitatea şi unitatea unui popor.”

“Pentru lumina aceasta pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu o lasă acum moştenire spirituală Bisericii şi poporului român, cu profundă recunoştinţă şi preţuire, ierarhi, cler şi popor ne rugăm lui Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (cf. Iacob 1, 17), să aşeze sufletul său în lumina neînserată şi pacea netulburată a Împărăţiei Preasfintei Treimi, în fericirea vieţii cereşti, ‘unde drepţii ca luminătorii vor străluci!’ Veşnica lui pomenire din neam în neam!”

Sursa: Basilica.ro

http://www.catholica.ro/2011/02/04/lumina-vietii-omului-mostenire-netrecatoare/

Papa îndeamnă tinerii să studieze catehismul

“Unele persoane îmi spun că tineretul de astăzi nu este interesat de catehism; însă eu nu cred în această afirmaţie şi sunt sigur că am dreptate. El nu este atât de superficial cum este acuzat că ar fi; tinerii doresc să ştie în ce anume constă cu adevărat viaţa. Un roman despre crimă este îmbietor pentru că ne implică în soarta altor persoane, dar care ar putea să fie şi a noastră; această carte este convingătoare pentru că ne vorbeşte despre însuşi destinul nostru, şi de aceea îl priveşte îndeaproape pe fiecare dintre noi”. Acestea sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea din prefaţa unei cărţi, care va fi publicată în curând în 7 limbi, intitulată “YouCat”, prescurtarea pentru Youth Catechism of the Catholic Church (Catehismul pentru tineri al Bisericii Catolice), fiind catehismul oficial pentru Ziua Mondială a Tineretului. Prefaţa Pontifului a apărut în traducere pe Ercis.ro (VEZI MAI JOS!!!)

Scris pentru persoane de vârsta liceului şi pentru adulţii tineri, YOUCAT este o expresie accesibilă, contemporană a credinţei catolice. Formatul include întrebări şi răspunsuri, comentarii interesante, picturi şi ilustraţii marginale, definiţii concise ale unor termeni cheie, pasaje biblice şi citate din sfinţi şi alţi mari învăţători. Proiectul, după cum arată însuşi Papa, a fost iniţial încredinţat Congregaţiei pentru Episcopi, de către predecesorul său Papa Ioan Paul al II-lea. Îşi are originea într-o altă lucrare datând din anii 1980, o perioadă pe care Papa Benedict al XVI-lea a descris-o în prefaţa sa ca “dificilă pentru Biserică precum şi pentru societatea mondială, în timpul căreia s-a prospectat necesitatea de noi orientări pentru a găsi un drum spre viitor”. După Conciliul Vatican II (1962-1965) şi într-un climat cultural schimbat, a arătat el, “multe persoane nu mai ştiau ce ar trebui propriu-zis să creadă creştinii, ce anume învaţă Biserica, dacă ea poate să înveţe ceva definitiv, şi cum se pot adapta toate acestea la noul climat cultural”.

Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a încredinţat succesorului său sarcina de a coordona munca episcopilor, a teologilor şi a tinerilor într-o carte, editată de Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Christoph Schonborn. Papa Benedict al XVI-lea a mărturisit: “Am rămas înspăimântat de această misiune, şi trebuie să mărturisesc că m-am îndoit că ceva de felul acesta s-ar putea realiza… Trebuie să mărturisesc faptul că şi astăzi mi se pare un miracol faptul că acest proiect până la urmă a reuşit. Ne-am întâlnit de trei sau patru ori pe an timp de o săptămână şi am discutat cu pasiune despre fiecare porţiune de text care se dezvoltase între timp”. El îşi exprimă speranţa că tinerii se vor lăsa “fascinaţi” de catehism, şi certitudinea că sunt mult mai interesaţi de el decât cred cei mai mulţi.

Îndemnându-i să studieze catehismul, Pontiful atrage atenţia că “acest subsidiu la catehism… cere o viaţă nouă din partea voastră; vă prezintă mesajul Evangheliei ca ‘mărgăritar de preţ’ pentru care trebuie dat orice lucru. Pentru aceasta vă cer: studiaţi catehismul cu pasiune şi perseverenţă! Sacrificaţi timpul vostru pentru el! Studiaţi-l în tăcerea din camera voastră, citiţi-l în doi, dacă sunteţi prieteni, formaţi grupuri şi reţele de studiu, schimbaţi-vă idei pe Internet. Rămâneţi în orice mod în dialog cu privire la credinţa voastră!” Papa continuă: “Trebuie să cunoaşteţi ceea ce credeţi; trebuie să cunoaşteţi credinţa voastră cu aceeaşi precizie cu care un specialist în informatică cunoaşte sistemul de operare al unui computer… Aveţi nevoie de ajutorul divin, pentru ca credinţa voastră să nu se usuce ca o picătură de rouă la soare”.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/03/papa-indeamna-tinerii-sa-studieze-catehismul

Prefaţa lui Benedict al XVI-lea la "Youcat", subsidiu la Catehism în vederea ZMT de la Madrid

Acea carte care vorbeşte despre destinul nostru

Publicăm textul integral al prefeţei scrisă de Benedict al XVI-lea la Youcat, subsidiu la Catehismul Bisericii Catolice destinat tinerilor, în vederea ZMT 2011 de la Madrid. De fapt, un exemplar va fi în rucsacul pelerinului pe care tinerii din întreaga lume îl vor purta în capitala spaniolă între 16-21 august. Ediţia în limba italiană va fi publicată de editura Città Nuova.

Dragi prieteni tineri! Astăzi vă sfătuiesc citirea unei cărţi extraordinare. Ea este extraordinară prin conţinutul ei dar şi prin modul în care s-a format, mod pe care eu doresc să vi-l explic pe scurt, pentru ca să se poată înţelege particularitatea ei.

Youcat a luat naştere, ca să spunem aşa, dintr-o altă operă care dăinuie din anii '80. Era o perioadă dificilă pentru Biserică precum şi pentru societatea mondială, în timpul căreia s-a prospectat necesitatea de noi orientări pentru a găsi un drum spre viitor. După Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965) şi în schimbata furtună culturală, multe persoane nu mai ştiau corect ce ar trebui propriu-zis să creadă creştinii, ce anume învăţa Biserica, dacă ea putea să înveţe ceva tout court, şi cum se puteau adapta toate acestea la noul climat cultural. Creştinismul ca atare nu este cumva depăşit? Astăzi mai putem fi credincioşi în mod raţional? Acestea sunt întrebările pe care şi astăzi şi le pun mulţi creştini. Papa Ioan Paul al II-lea s-a decis atunci pentru o decizie îndrăzneaţă: a hotărât ca episcopii din toată lumea să scrie o carte cu care să răspundă la aceste întrebări.

El mi-a încredinţat misiunea de a coordona munca episcopilor şi de a veghea pentru ca din contribuţiile episcopiilor să se nască o carte - înţeleg o adevărată carte, şi nu o simplă juxtapunere a unei multitudini de texte. Această carte trebuia să poarte titlul tradiţional de Catehism al Bisericii Catolice, şi totuşi să fie ceva absolut de stimulant şi nou; trebuia să arată ce anume crede astăzi Biserica Catolică şi în ce mod se poate crede în manieră raţională. Am rămas înspăimântat de această misiune, şi trebuie să mărturisesc că m-am îndoit că ceva de felul acesta s-ar putea realiza. Cum se putea ca autori care sunt răspândiţi în toată lumea să poată produce o carte citibilă? Cum puteau oameni care trăiesc pe continente diferite, şi nu numai din punct de vedere geografic, ci şi intelectual şi cultural, să producă un text înzestrat cu o unitate internă şi comprehensibilă în toate continentele? La asta se adăuga faptul că episcopii trebuiau să scrie nu pur şi simplu cu titlu de autori individuali, ci să reprezinte pe confraţii lor şi Bisericile lor locale.

Trebuie să mărturisesc faptul că şi astăzi mi se pare un miracol faptul că acest proiect până la urmă a reuşit. Ne-am întâlnit de trei sau patru ori pe an timp de o săptămână şi am discutat cu pasiune despre fiecare porţiune de text care se dezvoltase între timp.

Ca primul lucru a trebuit să se definească structura cărţii: trebuia să fie simplă, pentru ca fiecare grup de autori să poată primi o misiune clară şi să nu trebuiască să forţeze într-un sistem complicat afirmaţiile lor. Este aceeaşi structură a acestei cărţi; ea este luată pur şi simplu dintr-o experienţă catehetică lungă de multe secole: ce anume credem / în ce mod celebrăm tainele creştine / în ce mod avem viaţa în Cristos / în ce mod trebuie să ne rugăm. Nu vreau acum să explic cum ne-am contrazis în marea cantitate de întrebări, până când a rezultat o carte adevărată. Într-o operă de acest gen sunt multe puncte discutabile: tot ceea ce oamenii fac este insuficient şi poate să fie îmbunătăţit, şi cu toate acestea este vorba de o carte mare, un semn de unitate în diversitate. Pornind de la multe glasuri s-a putut forma un cor pentru că aveam partitura comună a credinţei, pe care Biserica ne-a transmis-o de la apostoli de-a lungul secolelor până astăzi.

Pentru ce toate acestea?

Deja atunci, în timpul redactării CBC, a trebuit să constatăm nu numai că sunt diferite continentele şi culturile popoarelor lor, ci şi că în interiorul fiecărei societăţi există diferite "continente": muncitorul are o mentalitate diferită de cea a ţăranului, şi un fizician diferită de cea a unui filolog; un întreprinzător diferită de cea a unui jurnalist, un tânăr diferită de cea a unui bătrân. Pentru acest motiv, în limbaj şi în gândire, a trebuit să ne situăm deasupra acestor diferenţe, şi ca să spunem aşa să căutăm un spaţiu comun între universuri mentale diferite; cu asta am devenit tot mai conştienţi de modul în care textul cerea "traduceri" în diferitele lumi, pentru a putea ajunge la persoane care au mentalităţile lor diferite şi problematicile lor diferite. De atunci, în zilele mondiale ale tineretului (Roma, Toronto, Köln, Sydney) s-au întâlnit din toată lumea tineri care vor să creadă, care sunt în căutarea lui Dumnezeu, care îl iubesc pe Cristos şi doresc drumuri comune. În acest context ne-am întrebat dacă nu trebuia să încercăm să traducem Catehismul Bisericii Catolice în limba tinerilor şi a face să pătrundă cuvintele sale în lumea lor. Desigur, şi între tinerii de astăzi există multe diferenţe; astfel, sub conducerea recunoscută a arhiepiscopului de Viena, Christoph Schönborn, s-a format un Youcat pentru tineri. Sper ca mulţi tineri să se lase fascinaţi de această carte.

Unele persoane îmi spun că tineretul de astăzi nu este interesat de catehism; însă eu nu cred în această afirmaţie şi sunt sigur că am dreptate. El nu este aşa de superficial aşa cum se acuză că ar fi; tinerii vor să ştie în ce anume constă cu adevărat viaţa. Un roman despre crimă este îmbietor pentru că ne implică în soarta altor persoane, dar care ar putea să fie şi a noastră; această carte este convingătoare pentru că ne vorbeşte despre însuşi destinul nostru şi de aceea îl priveşte îndeaproape pe fiecare dintre noi.

Pentru această vă invit: studiaţi catehismul! Aceasta este urarea mea din inimă. Acest subsidiu la catehism nu vă adulează; nu oferă soluţii uşoare; cere o nouă viaţă din partea voastră; vă prezintă mesajul Evangheliei ca "mărgăritar de preţ" (Mt 13,45) pentru care trebuie dat orice lucru. Pentru aceasta vă cer: studiaţi catehismul cu pasiune şi perseverenţă! Sacrificaţi timpul vostru pentru el! Studiaţi-l în tăcerea din camera voastră, citiţi-l în doi, dacă sunteţi prieteni, formaţi grupuri şi reţele de studiu, schimbaţi-vă idei pe Internet. Rămâneţi în orice mod în dialog cu privire la credinţa voastră!

Trebuie să cunoaşteţi ceea ce credeţi; trebuie să cunoaşteţi credinţa voastră cu aceeaşi precizie cu care un specialist în informatică ştie sistemul operativ al unui computer; trebuie s-o cunoaşteţi aşa cum un muzician cunoaşte bucata proprie; da, trebuie să fiţi cu mult mai profund înrădăcinaţi în credinţa generaţiei părinţilor voştri, pentru a putea rezista cu forţă şi decizie la provocările şi la tentaţiile din acest timp. Aveţi nevoie de ajutorul divin, dacă credinţa voastră nu vrea să se usuce ca o picătură de rouă la soare, dacă nu vreţi să pieriţi sub tentaţiile consumismului, dacă nu vreţi ca iubirea voastră să se înece în pornografie, dacă nu vreţi să-i trădaţi pe cei slabi şi victimele samavolniciilor şi violenţei.

Dacă vă dedicaţi cu pasiune studiului catehismului, aş vrea să vă mai dau un ultim sfat: ştiţi cu toţii în ce mod comunitatea credincioşilor a fost rănită în ultimele timpuri de atacurile răului, de pătrunderea păcatului în interiorul, ba chiar în inima Bisericii. Nu luaţi asta ca pretext pentru a fugi din faţa lui Dumnezeu; voi înşivă sunteţi trupul lui Cristos, Biserica! Purtaţi intactă iubirea voastră în această Biserică ori de câte ori oamenii i-au întunecat chipul. "Nu fiţi leneşi în zel, lăsaţi-vă înflăcăraţi de Duh şi slujiţi Domnului" (Rom 12,11).

Atunci când Israelul era în punctul cel mai întunecat al istoriei sale, Dumnezeu nu a chemat în ajutor pe cei mari şi persoanele stimate, ci pe un tânăr cu numele Ieremia; Ieremia s-a simţit investit cu o misiune prea mare: "Ah, Doamne Dumnezeul meu, nu reuşesc nici să vorbesc pentru că sunt aşa de tânăr!" (Ier 1,6). Însă Dumnezeu nu s-a lăsat abătut de la hotărârea sa: "Nu spune: "Sunt încă aşa de tânăr". Vei mergi acolo unde te voi trimite şi vei vesti ceea ce îţi voi porunci" (Ier 1,7).

Vă binecuvântez şi mă rog în fiecare zi pentru voi toţi.

Benedictus pp. XVI

* * *

Cardinalii Schönborn şi Scola vorbesc despre textul Papei plin de simpatie faţă de tineri

Credinţa în rucsac

În curând traduceri şi în chineză şi în arabă

"Ce anume credem", "celebrarea misterului creştin", "viaţa în Cristos", "rugăciunea în viaţa creştină". Încearcă să dea un răspuns la aceste patru probleme de fond Youcat, un fel de subsidiu la Catehismul Bisericii Catolice dedicat tinerilor în vederea ZMT din Madrid 2011.

După prefaţa scrisă de Benedict al XVI-lea (care este anticipată de "Mesagerul Sfântului Anton" şi pe care o publicăm integral în această pagină) urmează circa trei sute de pagini, împărţite în patru secţiuni. Textul, care va fi publicat cel puţin în şapte limbi diferite - germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză - va intra în rucsacul pelerinului pe care tinerii din toată lumea îl vor purta în capitala spaniolă în luna august. Deci vor fi cel puţin un milion de exemplare distribuite. Născut din iniţiativa Conferinţei episcopale austriece, prezintă o structură tradiţională cu întrebări şi răspunsuri, ilustrate de imagini şi reprezentări artistice, şi înzestrate cu elemente complementare, cum ar fi citatele luate din Scriptură şi din vieţile sfinţilor. Rod al munci unei echipe de teologi austrieci şi al unui grup de tineri, Youcat a avut supervizarea arhiepiscopului de Viena, cardinalul Christoph Schönborn. În ediţia sa germană este publicat de editura Pattloch, dar - anticipă cardinalul pentru ziarul nostru - "actualmente suntem deja la 13 limbi; toate ediţiile vor fi la dispoziţie la 4 aprilie. Sunt în pregătire şi versiuni în limba arabă şi în chineză".

Pentru cardinalul vienez e vorba de o iniţiativă pornită de jos. "Tinerii - explică el - au propus un catehism destinat vârstei lor şi lumii lor. Prima redactare se datorează unui grup de teologi şi pedagogi din zona germanofonă. Apoi textul a fost supus unei examinări dure din partea destinatarilor, în timpul celor două campusuri de vară pentru tineri. Graţie acestui "rodaj", textul a devenit într-adevăr adaptat mentalităţii de astăzi, aşa încât şi imaginile se datorează tinerilor. Astfel, cartea în ansamblul ei este o expresie a culturii tinereşti profund impregnată de sămânţa rodnică a Evangheliei". Aşadar, Youcat punctează pe imaginile care nu sunt numai ilustraţii, ci au misiunea de a trezi reflecţia. Acelaşi lucru a fost făcut cu limbajul. "Papa s-a interesat de proiect încă de la început, l-a urmărit cu atenţie şi simpatie - continuă cardinalul Schönborn - şi a fost o iniţiativă a lui aceea de a ne onora cu o prefaţă autografă. Benedict al XVI-lea a scris un text plin de simpatie faţă de lumea tinerilor şi faţă de modul lor de a concepe existenţa. Sunt mereu uimit de gradul înalt de înţelegere din partea Papei a modului de a gândi al noilor generaţii - adaugă el - şi de capacitatea lui de a aprofunda şi de a-i conduce pe tinerii cititori la un sens profund al credinţei şi al prieteniei cu Isus".

Pentru aceasta, promotorul principal al iniţiativei se declară sigur că Youcat va fi un "compendiu pentru tineri" în toată lumea. "Va folosi - ne asigură el - pentru a deschide uşa la Catehismul Bisericii Catolice pentru tineri. Îmi amintesc foarte bine de momentul când în îndepărtatul an 1985 în timpul Sinodului Episcopilor s-a discutat despre necesitatea unui "Catehism universal", tocmai pentru că noile generaţii din toată lumea îmbrăcau aceeaşi jeans, ascultau aceeaşi muzică, aveau aceleaşi idei. În ultimii douăzeci şi cinci de ani procesul de globalizare s-a afirmat: lumea a devenit cu adevărat o ţară, aşa cum spune vechiul proverb italian. Astfel, este necesar să se ofere noilor generaţii o perspectivă nouă a Evangheliei. Şi Youcat va putea să desfăşoare această misiune".

Pentru ediţia italiană, care va fi editată de Città Nuova (304 pagini), supervizarea este a patriarhului de Veneţia Angelo Scola. "Cardinalul Schönborn mi-a cerut să revizuiesc traducerea italiană a operei", ne explică patriarhul, care adaugă: "Mi se pare chiar o iniţiativă frumoasă pentru a ne apropia de tineri. Intervenţia Papei şi subîmpărţirea în patru părţi conform vechii metode a catehismului cu întrebări şi răspunsuri, conjugată cu limbajul de astăzi, permit să se prezinte credinţa în formă succintă, graţie unei cărticele uşoare, care sunt sigur că va avea un mare succes".

Ediţia italiană, care va apare în martie, este originală încă de la coperta galbenă cu titlul alb, amintind de culorile pontificale, în timp ce pe fundal este un mare Y făcut din multe cruci mici.

(Gianluca Biccini)

(După L'Osservatore romano, 3 februarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110215

Raiul şi iadul

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat:

- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?
- Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:
- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.
- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

“Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

Liniştea sufletească

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi om rău, lipsit de credinţă, care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:

- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9