La Embassy pe Lipscani, okazii.ro s-a lansat prima carte scrisa pe Facebook in Romania. Intitulata “Dragostea dureaza 8 secunde (cat sa spui cel mai tare text de agatat)“, cartea este cel mai mare ghid de agatat scris vreodata si are 1221 de autori, toti fiind prieteni Okazii in cadrul retelei de socializare Facebook.
Cartea poate fi descarcata de aici.
“- Tu stii ca o iubesti!” – îmi zise intr-o zi, luându-ma prin surprindere. ” – Viata este foarte scurta, dedica-i timp ” …
“- Dar eu te iubesc pe tine “, am protestat.
“- Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea”.
Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau ca sa o vizitez numai ocazional. In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.
“- Ce s-a întâmplat? Esti bine?” m-a întrebat.
Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara târziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.
“- Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine”, am raspuns, “amândoi, singuri … ce parere ai?”.
Reflectând un moment la asta, zise:
“- Mi-ar place foarte mult”…
Vineri, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o întâlnire … Si, pentru Dumnezeu!, când am sosit la casa ei, am vazut ca si Ea era foarte emotionata!
Ma astepta in poarta, îmbracata în vechiul ei palton, îsi încretise parul si îmbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta; fata ei râdea si iradia lumina ca un înger.
“- Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate” – îmi povesti urcând in masina.
Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era “Prima Doamna a Natiunii”.
Dupa ce ne-am asezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul listei, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea, asezata pe partea cealalta a mesei, doar ma privea. Un surâs nostalgic se vedea pe buzele ei.
“- Când erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti?”.
“- Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti înapoiez favoarea”, am raspuns.
In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atâta, ca am pierdut filmul.
“- Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu “, spuse mama mea.
Când am dus-o acasa îmi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am îmbratisat-o si i-am spus cât o iubesc.
“- Cum a fost întâlnirea?” a vrut sa stie sotia mea când m-am întors in noaptea aceea.
“- Foarte placuta, iti multumesc”, am privit-o recunoscator spunându-i, mult mai mult decât mi-am imaginat”.
Câteva zile mai târziu Mama mea muri de un infarct; totul a fost atât de rapid, ca nu am putut face nimic.
Dupa putin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Continea o nota care spunea: “Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta …., niciodata nu vei putea întelege ce a însemnat noaptea aceea pentru mine …. TE IUBESC! Mama ta.”
In acest moment am înteles importanta de a spune la timp ” TE IUBESC” si de a le oferi fiintelor noastre dragi timpul (spatiul) pe care îl merita. Nimic in viata nu este mai important decât Dumnezeu si Familia ta, deci da-le timp pentru ca ei nu pot astepta si aminteste-ti mereu – Dumnezeu iarta, dar Timpul nu iarta si nici nu se poate intoarce niciodata!
Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: bãrbatul aducea doar un vas si jumãtate de apã.
Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi bãrbatului lângã izvor:
“- Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãrbatul a zâmbit.
“- Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele, împreunã, ne fac viata mai interesantã si ne rãsplãtesc mai mult!
Este bine sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
Deci, nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã de drum!
(Sursa: folclor – traducere dupa: „The Cracked Water Pot”)
Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6
Ceauşescu i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită. Astăzi, nici elevii care ar trebui să îl studieze conform programelor şcolare nu ştiu mare lucru despre el. Îşi aminteşte despre viaţa alături de marele savant soţia sa centenară.
Soţia savantului Ştefan Procopiu a împlinit acum câteva zile 100 de ani. Puţini au fost cei care şi-au amintit sau care s-au gândit că distinsa doamnă ar putea trăi încă la Iaşi. În privinţa marelui om de ştiinţă, uitarea e aproape completă, cel puţin în direcţia “high life-ul” mioritic de stat, mai puţin însă în lumea ştiinţifică. Aniversarea ar fi fost un bun prilej de rememorare a contribuţiilor savantului la dezvoltarea fizicii. Din neştiinţă sau poate indiferenţă, n-a fost valorificată cu acest prilej tradiţionala reclamă electorală ce o incumbă, involuntar sau nu, un asemenea moment. Doar primarul Gheorghe Nichita a trimis din partea municipalităţii un frumos buchet de flori. Au sosit în casa savantului câţiva profesori de la Universitatea “Al.I.Cuza”, unde Procopiu a făcut istorie în domeniul fizicii, dar şi aşa momentul a fost complet nemediatizat. Se ştie că marele om de ştiinţă este un reper între personalităţile româneşti din toate timpurile. Academicianul Ştefan Procopiu este cel care a calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”. Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. De asemenea, a făcut cunoscut la nivel mondial “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”, el fiind savantul european cu cele mai de vază contribuţii în domeniul magnetismului pământesc şi autorul celor mai precise hărţi în domeniu.
Soţia sa, Rodica Procopiu, şi-a amintit de perioada petrecută cu cel care a ratat la mustaţă Nobelul, dar care a fost doi ani în comisia de atribuire, un fapt care înseamnă, de fapt, o meritată preţuire internaţională.
O placă memorială postată pe zidul exterior al casei situate în Copou aminteşte că “aici a locuit fizicianul Ştefan Procopiu”. Camera unde o găsesc pe doamna Rodica nu mai e plină de cărţi. Revistele de fizică nu mai tapetează pereţii. Statura gârbovită a distinsei femei se sprijină acum doar în tabloul cu fotografia soţului, în faţa căreia centenara se închină acum ca la o icoană. “Am rămas singură, nu mai vreau să trăiesc. Oamenii erau altfel pe vremea mea, acum nu mai înţeleg pe nimeni”, spune prof. Rodica Procopiu, un strălucit profesor de filosofie. A ajuns la această vârstă doar pentru că a fost tot timpul în preajma tinerilor. Din 1972, când soţul său a părăsit-o, a găzduit tineri studenţi fără să le ceară nici un ban. Se mulţumea doar cu faptul că putea să poarte la nivel intelectual o discuţie care tindea spre cele pe care le purta cu marele savant.
Îşi aminteşte cum l-a întâlnit prima dată. L-a cunoscut la Chişinău în 1942. Ea era profesoară la Bălţi şi a fost selectată în comisia de bacalaureat prezidată de profesorul Procopiu. Consideră că i-au unit cunoştinţele sale în domeniul artei. Profesoara de filosofie Rodica Procopiu i-a amintit atunci numele unui cunoscut pictor elveţian despre care el voia să vorbească, dar memoria îi juca feste. Cu toate că savantul era cu două decenii mai în vârstă, patru ani mai târziu s-au căsătorit. S-au mutat în căsuţa unde femeia locuieşte şi astăzi, “Casa cu flori”, cum mai era numită la acea vreme. Pentru toţi colegii şi cunoscuţii a fost ceva de mirare, pentru că Procopiu se declarase celibatar convins, el iubind-o foarte mult pe mama sa, pe care a şi invitat-o să locuiască la Iaşi o vreme. Dar fiind foarte ocupat la universitate, nici pentru soţie nu avea timp, aşa că mama sa s-a întors în Bârladul natal al savantului. Înainte de a-şi uni destinele cu Rodica, profesorul a locuit cu chirie într-o cameră pe strada Păcurari, casa din Copou construind-o din economiile făcute într-un loc care pe atunci era într-un fel de zonă extra-urbană. “M-a impresionat încă de la început prin atitudinea sa faţă de elevi, punea întrebări suplimentare pentru a surprinde întregul orizont de cunoştinţe”, a spus prof. Rodica Procopiu, care îşi aminteşte că omul de ştiinţă era atât de dedicat cercetării, încât rareori se culca înainte de ora 2.00. Uneori, termina abia la 5.00 dimineaţa cercetările sale. “Spunea că atunci când faci un lucru de fond trebuie să i te supui în totalitate”. Printr-o astfel de disciplină şi prin descoperirile făcute a ajuns profesorul Procopiu să fie numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel, chiar dacă informaţiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare.
Procopiu a fost mai întâi premiat în vremea regelui Carol al II-lea. De aceea, dar şi pentru faptul că nu acorda nici o atenţie comuniştilor, ba chiar îi critica în anumite şedinţe, a fost şicanat şi uşor desconsiderat în primii ani ai comunismului. Apoi reinstalat pe piedestalul pe care îl merita abia atunci când Ceauşescu a aflat că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”.
“Era singurul savant român în viaţă trecut în acea a ştiinţei, un Who’s Who a fizicii mondiale, şi au început să-l respecte”, spune prof. Rodica Procopiu: “Nu aveam maşină, dar i-a făcut cadou Ceauşescu un Moscvitch, el n-ar fi primit-o, dar a venit şeful partidului, i-a dat şi decoraţia din aur, şi maşina”. Pentru că, se ştie, oamenii de ştiinţă sunt un pic cu capul în nori, la un moment dat nici nu ştia că-i a lui: “El vroia să ştie dacă putea plăti maşina Academiei, dar maşina era personală, însă el credea că-i a Academiei”.
Ca om era extraordinar. Prieten cu Topârceanu care îl vizita la universitate şi prin laboratoare, l-a cunoscut şi pe Enescu, şi pe Sadoveanu. Iubea teatrul. Singura sa modalitate de recreere erau plimbările pe la mănăstiri. Acolo mergea cu buzunarele pline cu bomboane pe care le dăruia copiilor. Iubea natura şi animalele de asemenea. Primul cadou făcut soţiei a fost un căţeluş, un spitz pitic, pe care l-a scos din servietă ca pe un bibelou. Era un om foarte bun şi de aceea era iubit nu doar la universitate, ci şi de ieşenii simpli. Avea şi câteva pasiuni: îi plăcea să ude florile, dar şi să bea cafea, iar ibricele se ascundeau pe sub mormanele de cărţi. Nu ducea lipsă de bani – avea un salariu de trei ori mai mare decât al soţiei, aşa că mânca adesea la restaurant, dar avea şi o angajată de la ţară care le gătea şi se îngrijea de casă. Însă cea mai mare pasiune a sa fost fizica, iar dăruirea pentru ştiinţă i-a adus şi sfârşitul. A făcut câteva infarcte din cauza surmenajului. În ziua când a murit, la 82 de ani, Procopiu s-a ridicat de la masa la care lucra, s-a dus pe terasă şi s-a aşezat pe şezlong. Îl ţinea în braţe pe Codiţă, un mic pechinez care-i era foarte drag.
ÎNAINTEA LUI BOHR ŞI EINSTEIN
Ştefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, într-o familie modestă, tatăl său fiind funcţionar (bugetar, cum ar veni astăzi). Şcoala primară şi liceul le urmează în localitatea natală, după care, în 1908, ajunge la Iaşi, unde absolvă Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice. Devine preparator la universitate încă din timpul studenţiei, lucrând în laboratorul ilustrului profesor Hurmuzescu. În cadrul experienţelor sale observă fenomenul modificării tensiunii forţei electromotoare a unui element galvanic atunci când se agită unul dintre electrozi sau lichidul din jurul lui. Despre această tensiune electromagnetică va publica în 1912 şi prima lucrare citată la nivel internaţional. În anul următor prezintă lucrarea “Determinarea momentului magnetic prin teoria cuantelor lui M. Planck”. Formula găsită de Procopiu avea să fie dedusă ulterior de Bohr şi Einstein, cel dintâi primind la scurt timp şi Premiul Nobel, însă prioritatea îi este atribuită, deşi se vorbeşte mai des de magnetonul lui Bohr şi mai rar de “magnetonul Bohr-Procopiu”. Folosea fizica şi în scopul îngrijirii sănătăţii. În timpul dejunului bea conţinutul unui pahar cu apă în care punea câteva cuie mici ruginite, aceasta fiind cura lui zilnică de oxid de zinc. Între 1919 şi 1914 a făcut studii doctorale la Sorbona. Atunci i-a cunoscut atât pe Einstein, cât şi pe Bohr, cu care va întreţine, la fel ca şi cu alţi savanţi mondiali de renume, o lungă corespondenţă.
Sursa: http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/procopiu-un-nobel-ratat-pentru-stiinta-romaneasca-568623.html
“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oameni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: ‚înseamnã cã e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc’.
Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu întelege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui.
Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului.
Mintea omului duhovnicesc cugetã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul duhovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã desfãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se întâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)
Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste.
Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul.
Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: ‘Mama mea, vezi oare ca sunt dus in robie intr-o tara indepartata?‘ Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta.
Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic“.
Cuviosul Siluan Athonitul - ”Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”
Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6
