Cuvântul sculptează!

2 Mai – Răspuns potrivit

Un domn se duse la magazin luând cu sine pe fiul său mai mic, de patru ani. Întrucât copilul era foarte cuminte, casiera îi dădu o caramelă. Tatăl îl întrebă:

-«Cum se spune, fiule?»

Copilul răspunse:

-«Mai am acasă trei frăţiori.»

„Mai am acasă trei frăţiori”. Nu cere nimic. Expune doar necesitatea şi crede că este de ajuns. Este o modalitate bună de a cere. Ne aminteşte de acea intervenţie a Mariei la Fiul său la nunta din Cana: „Nu mai au vin” (In 2,3).

Noi, când apelăm la Domnul, nu obişnuim să ne rugăm astfel. Mai degrabă suntem nişte pomanagii cicălitori. În fond, ne lipseşte încrederea în Dumnezeu. Nu suntem mulţumiţi doar să-i prezentăm, pur şi simplu, necesităţile noastre. Nu avem încredere în iubirea sa şi în bunătatea sa.

Atunci când există încredere, în Dumnezeu sau în altcineva, sunt de ajuns puţine cuvinte.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Seria MODELELE NOASTRE!

Dincolo de frontiere: pr. Chini, SJ

Autor: Domenico Calarco, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Jesuites, Annuaire de la Compagnie de Jesus, 2011

O statuie a pr. Chini

“Dacă există un merit cu adevărat important care trebuie recunoscut iezuiţilor [...] este acela că nu s-au oprit niciodată la ceea ce deja se ştia, sau a fost spus sau cunoscut, ci au răspuns întotdeauna provocării de a descoperi, defini şi atinge orizonturi mereu noi, pentru a evangheliza şi a se pune în slujba culturii şi a progresului uman. Astfel încât, noţiunea de ‘frontieră’, care pentru omul obişnuit reprezintă limita dincolo de care nu poţi sau nu trebuie să mergi, i-a atras întotdeauna pe iezuiţi, ca un obstacol de învins, un ţel de atins şi de depăşit”, spunea Cardinalul Carlo Maria Martini, SJ, la congresul cu tema “Omeni de frontieră pentru reconciliere”, ţinut la Roma (11-14 septembrie 1991) cu ocazia aniversării a 5oo de ani de la naşterea Sf. Ignaţiu de Loyola şi a 450 de ani de la întemeierea ordinului iezuit.

Un astfel de “om de frontieră” a fost Matteo Ricci, preot iezuit, comemorat la 400 de ani de la moarte – care timp de peste 30 ani a desfăşurat cu minuţiozitate, delicateţe, fermitate opera de evanghelizare în China şi despre care Sfântul Părinte Papa Benedict XVI spunea, la 29 mai 2010, că reprezintă “un exemplu remarcabil de îmbinare armonioasă între propagarea Evangheliei şi dialogul cultural cu poporul căruia i se adresa, un exemplu fericit de echilibru între claritatea doctrinară şi acţiunea pastorală plină de înţelepciune. [...] Toate acestea au făcut ca Matteo Ricci să fie considerat de chinezi, şi astăzi, nu ca un străin, ci drept ‘Maestrul venit din marele Occident’.”

Anul acesta este comemorat un alt “om de frontieră”, ale cărui merite sunt recunoscute tocmai fiindcă, depăşind frontiere, a stabilit graniţe, dar nu limite: pr. Eusebio Francesco Chini (10.08.1646-15.03.1711) sau “Kino” cum este scris uneori. Scriitor, istoric, etnolog, explorator, geograf, cartograf, sociolog, agricultor, crescător de animale, constructor de case şi de biserici, fondator de misiuni şi de sate, el a fost mai înainte de toate ” slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1,1). Iubit şi onorat deopotrivă în Mexic (unde este considerat “erou al Mexicului”) precum şi în Statele Unite, statuia sa a fost înălţată la 14 februarie 1965 în National Staturay Hall din Capitoliu – sala care adăposteşte statuile celor care au contribuit la ctitorirea Americii – părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, fiind considerat Părinte fondator al statului Arizona. Pe de altă parte, cauza sa de beatificare şi canonizare a fost deschisa la 25 mai 1971.

Eusebio Chini s-a născut la 10 august 1645 la Segno, Italia, iar părinţii săi, Francesco Chini şi Margherita Lucchi l-au botezat în aceeaşi zi la biserica parohială din Torra. Biografii şi istoricii s-au întrebat dacă numele “Chini” este italian sau german. Unii îl ortografiau Kühn, alţii Kin, Chino sau Quino, iar Eusebio însuşi, când scria în limba spaniolă, semna “Kino”, fiindcă numele său, aşa cum este trecut în documentele oficiale, “Chini”, însemna “chinez” în limba spaniolă – termen peiorativ în acel timp.

Eusebio a făcut clasele primare la Segno, apoi a intrat la colegiul iezuit din Trento unde s-a dovedit deosebit de talentat la ştiinţă şi literatură, după care a urmat cursurile Universităţii din Hall, lângă Innsbruck, Austria, excelând în studiul matematicii şi ştiinţelor naturale. Îmbolnăvindu-se grav – probabil o septicemie de la o plagă netratată -, Eusebio l-a invocat pe Sf. Francisc Xaveriu, promiţându-i că, dacă se va vindeca, va intra în semn de recunoştinţă în Societatea lui Isus, va deveni misionar şi va adăuga numelui său prenumele de Francesco – ceea ce s-a şi întâmplat.

La 20 noiembrie 1665, Eusebio Francesco intră în Societatea lui Isus la Landsberg, Germania, pregătindu-se asiduu să parcurgă lungul drum al formării iezuite. Concomitent studiază logica,filosofia şi teologia la celebrele universităţi din Ingolstadt, Freiburg şi München, fără să neglijeze pasiunile mai vechi pentru matematică, astronomie, geografie, cartografie. La 12 iunie 1677 este hirotonit preot la Eichstätt, Bavaria, iar în martie 1678 este trimis ca misionar în Indiile Occidentale, mai precis în Mexic. Dorinţa sa fierbinte fusese însă să meargă misionar în China. Iată ce scria în jurnalul său, Favori Celestiali: “Am simţit întotdeauna o atracţie şi un ataşament cu totul special pentru acea Mare Chină, ca să o convertesc, astfel încât, la sfatul superiorilor mei, m-am străduit să studiez matematica, fiindcă ştiam că e la mare preţ acolo. Chiar de la început am cerut să merg misionar în China.”

Dar, conform ordinului, la 12 iunie 1678 părintele Eusebio Francesco s-a îmbarcat împreună cu alţi 18 misionari iezuiţi din portul Genova spre Cadix, Spania, de unde aveau să plece spre Mexic. O serie de dificultăţi survenite între timp l-au obligat să rămână în Sevilla încă trei ani, astfel încât ajunge în Mexic la 3 mai 1681. Prima experienţă de evanghelizare se desfăşoară între 1683-1685, în Baja California; după o serie de vicisitudini, este trimis în nordul Mexicului, mai precis în Pimeria de Sus – regiune cuprinsă între partea de nord-vest a statului Sonora, Mexic, şi partea de sud-vest a statului Arizona, SUA. Părintele Eusebio Franceso Chini s-a stabilit aici la 13 martie 1687. Pimeria de Sus era considerată drept “punctul extrem al avanpostului de nord al creştinismului”. Cu o populaţie de peste 30.000 de locuitori, zona se caracteriza printr-o mare varietate de structuri umane şi implicit, practici spirituale, credinţe şi obiceiuri.

Pentru următorii 24 de ani, Pimeria de Sus avea să devină câmpul de apostolat al părintelui Chini. A format 27 de misiuni, a contribuit la întemeierea a 19 ferme înfloritoare şi a efectuat 50 de expediţii-explorări, parcurgând pe cai, pe catâri, pe măgari sau pe jos aproximativ 30.000 km. A deschis noi drumuri în regiune şi este cel dintâi care a efectuat un studiu ştiinţific minuţios al regiunii. A realizat astfel 32 de hărţi, unele amănunţite, altele abia schiţate, spre admiraţia geografilor europeni. Aceste hărţi aveau să fie puse în slujba nativilor amerindieni, a misionarilor, a coloniştilor şi a guvernanţilor spanioli.

Pr. Chini avea un talent remarcabil de explorator şi cartograf, dar în acelaşi timp acţiona ca apărător ale drepturilor omului pentru indigeni. Chiar de la începutul activităţii sale apostolice în Pimeria de Sus, părintele Chini, după ce a aflat de la confraţii săi şi a văzut cu propriii ochi că spaniolii îi tratau ca pe nişte sclavi pe indigeni, forţându-i să muncească în mine şi în ferme, s-a înarmat cu o copie a documentului numit Cedula Real, dată la 16 mai 1686 de regele Spaniei, Carol II. Acest act, care acorda indigenilor o emancipare temporară pe 20 ani şi scutire de orice muncă forţată în mine sau ferme, era un ordin regal care aducea libertatea indigenilor şi le garanta instruirea. În mâinile părintelui Chini acest ordin nu a fost niciodată o simplă bucată de hârtie:el a folosit-o ca armă pentru apărarea drepturilor omului, a demnităţii indigenilor şi ca să denunţe abuzurile militarilor şi colonilor spanioli, ceea ce i-a adus, in mod firesc, blamul acestora. Părintele Chini a luptat însă neabătut, mai departe, fiindcă mai presus de toate era apostol, martor şi slujitor al lui Christos, speranţa lumii. Părintele Chini a facut din drumurile sale zilnice un cânt de credinţă, speranţă şi iubire pentru Dumnezeu, dăruindu-se cu totul îmbrăţişării pline de milostivire şi grijă a Tatălui. “Om al speranţei”, cum era numit, el a dat mărturie tuturor prin viaţa şi activitatea sa că Dumnezeu, cel Adevărat şi Fidel promisiunilor sale, dăruieşte mult mai mult fiecăruia decât îndrăznim să cerem. Condus de iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele, părintele Chini “s-a făcut slab pentru cei slabi, ca să îi câştige pe cei slabi. S-a făcut totul pentru toţi, ca să îi câştige măcar pe unii” (cf. 1 Corinteni 9,22).

“Am putea spune fără să exagerăm”, scria pr. Juan Antonio Balthasar, SJ, la 40 de ani de la moartea părintelui Chini, “că el a făcut de unul singur, pe durata celor 24 de ani cât a stat fără întrerupere în Pimeria de Sus, mai mult decât toţi misionarii împreună în toţi aceşti 40 de ani care au trecut de la moartea lui: aceştia n-au reuşit să aibă grijă decât de o treime din satele, regiunile şi triburile pe care le-a atras zelul apostolic al părintelui Chini, de care el a avut grijă şi cărora le-a creat dispoziţia sufletească de a lua pe umeri jugul dulce al Evangheliei (…). Părintele Chini a fost şi va fi întotdeauna un exemplu pentru lucrătorii în această vie a Domnului şi un model pentru noi toţi, pe care trebuie să îl imităm cât mai fidel: el a deschis poarta, a netezit drumul şi a mers înaintea tuturor ca un ghid sigur – acel ghid pe care trebuie să îl urmeze toţi cei care aspiră la răspândirea gloriei Lui Dumnezeu şi la convertirea sufletelor.”

Moartea avea să îl secere la Magdalena, în regiunea Sonora, la 15 martie 1711, la vârsta de 65 ani. A murit aşa cum a trăit, extrem de umil şi sărac. Toată averea lui era pe patul de moarte: două piei de vită drept saltele, două cuverturi de lână cu care se acoperise şi ca pernă, şeaua de care nu se despărţea niciodată. “Magdalena, numita ‘Magdalena de Kino’ după numele său”, afirmă Mons. Carlos Quintero Arce, Arhiepiscop emerit de Hermosillo, “păstrează astăzi moaştele sale, asupra cărora oamenii din Sonora veghează cu străşnicie, ca asupra celei mai de preţ comori. Dar la Magdalena de Kino respiră în acelaşi timp spiritul său, elanul său evanghelizator şi acea învăţătură de misionar pe care a ştiut s-o impregneze în inima indigenilor cu puterea adevăratei libertăţi pe care o conferă numai valorile credinţei creştine.”

La Magdalena de Kino a luat naştere astfel cultul părintelui Chini în rândul credincioşilor din Sonora, Arizona, Sinaloa, Chihuahua şi Baja California. Un cult care transformă de trei sute de ani devoţiunea părintelui Eusebio Francesco Chini, SJ, faţă de Sfântul Francisc Xaveriu într-un omagiu al indigenilor faţă de el însuşi, considerat “părintele pionier al Pimeriei de Sus”. De fapt “există unii oameni”, scria istoricul Herbert E. Bolton, “care se ridică deodată ca o rachetă, iluminează scena pentru o clipă şi apoi dispar. Părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, nu a fost aşa. Lumina sa, care a plecat plină de modestie, ca flăcăruia unei lumânări, nu a încetat să crească, să strălucească, să ardă din ce în ce mai vie zi după zi, an după an, atingând deplinătatea strălucirii la moartea sa”. Iar de atunci, în cei trei sute de ani care au urmat, a continuat să înflăcăreze suflete şi să aprindă inimi “Ad Maiorem Dei Gloriam”.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/dincolo-de-frontiere-pr-chini-sj

Cuvântul sculptează!

1 Mai – Lipsă de idei

Un copil de patru-cinci ani mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Dintr-o dată copilul începu să pună întrebări:

-«Tată, când ajungem acasă vom lua cina?»

Tatăl nu răspunse nimic.

-«Tată, ne vom uita la televizor?»

Tatăl continuă să nu spună nimic.

-«Tată, ce vei pregăti pentru cină?»

În faţa tăcerii continue a tatălui, copilul exclamă:

-«Of, cât de puţine idei avem când lipseşte mama!»

„Cât de puţine idei avem când lipseşte mama!”. Câtă dreptate avea copilul! Este impresionant de observat câtă influenţă poate avea lipsa mamei. Fără ea, totul se întunecă.

Ceea ce se petrece în lumea materială, se petrece şi în viaţa spirituală. Când nu este prezentă Sfânta Fecioară în relaţia noastră cu Dumnezeu, această relaţie sărăceşte, pierzând din bucurie şi din naturaleţe.

Maria este „pricina bucuriei noastre”. Cu cât mai mult te vei relaţiona cu dânsa şi vei alerga la dânsa, cu atât mai bucuroasă, mai rapidă şi mai eficace va fi dăruirea ta lui Dumnezeu.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM VI

30 - (Cei care asigură formaţia în vederea apostolatului)
Formaţia în vederea apostolatului trebuie să fie inclusă deja în primele elemente de educaţie a copiilor, însă în mod deosebit trebuie iniţiaţi la apostolat adolescenţii şi tinerii şi trebuie să fie ajutaţi să se pătrundă de acest spirit. Formaţia lor trebuie perfecţionată apoi toată viaţa, după cum o cer noile îndatoriri asumate. Este evident, aşadar, că aceia cărora le revine sarcina educaţiei creştine au şi îndatorirea formării pentru apostolat.
Este sarcina părinţilor, în familie, să-şi dispună copiii, încă de mici, la recunoaşterea iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, să-i înveţe treptat, mai ales prin pilda lor, grija faţă de nevoile atât materiale cât şi spirituale ale aproapelui. Aşadar întreaga familie şi viaţa ei comună trebuie să devină o ucenicie a apostolatului.
Pe lângă aceasta, copiii trebuie educaţi astfel încât, depăşind cadrul familiei, să-şi deschidă inima faţă de comunităţile bisericeşti şi pământeşti. Să fie în aşa fel integraţi în comunitatea parohială încât şă-şi dobândească înlăuntrul ei conştiinţa de a fi membri vii şi activi ai Poporului lui Dumnezeu. Preoţii să aibă mereu prezentă, în cateheză şi în slujirea cuvântului, în direcţiunea spirituală precum şi în celelalte îndatoriri pastorale, sarcina formării pentru apostolat.
De asemenea şcolile, colegiile şi celelalte instituţii catolice de educaţie trebuie să trezească şi să dezvolte la tineri simţul catolic şi acţiunea apostolică. Dacă această formaţie lipseşte, fie pentru că tinerii nu frecventează aceste şcoli, fie din alt motiv, trebuie cu atât mai mult să se îngrijească de ea părinţii, păstorii sufleteşti şi asociaţiile apostolice. Profesorii şi educatorii, care prin chemarea şi îndatorirea lor exercită una dintre cele mai înalte forme de apostolat laic, să fie pătrunşi de învăţătura necesară şi de arta pedagogică prin care să poată transmite în mod eficient această formaţie.
Diferitele grupări şi asociaţii ale laicilor consacrate apostolatului sau altor scopuri supranaturale trebuie să favorizeze în mod atent şi statornic formaţia la apostolat, în funcţie de obiectivele şi modalităţile proprii. Ele sunt adesea, de altfel, calea obişnuită pentru o formaţie corespunzătoare la apostolat. Într-adevăr, în ele se dobândeşte o formaţie doctrinală, spirituală şi practică. Membrii, împreună cu colegii şi prietenii lor, în grupuri mici, cântăresc metodele şi roadele activităţii lor apostolice şi îşi confruntă viaţa de fiecare zi cu Evanghelia.
O astfel de formaţie trebuie organizată în aşa fel încât să se ţină seama de întregul apostolat al laicilor, care trebuie exercitat nu numai în cadrul grupurilor din asociaţii, ci şi în toate împrejurările, în întreaga viaţă, mai ales profesională şi socială.
Mai mult, fiecare trebuie să se pregătească personal în mod activ pentru apostolat, necesitate deosebit de presantă în special la vârsta adultă. Într-adevăr, pe măsura înaintării în vârstă, sufletul se deschide mai mult şi fiecare îşi poate descoperi mai clar talentele cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi poate exercita cu mai mult folos carismele care i-au fost dăruite de Duhul Sfânt spre binele fraţilor săi.

31 - (Adaptarea formaţiei la diferite tipuri de apostolat)
Diferitele forme de apostolat necesită şi o formaţie adecvată lor.
a. În privinţa apostolatului de evanghelizare şi sfinţire a oamenilor, laicii trebuie formaţi în mod deosebit pentru stabilirea dialogului cu alţii, credincioşi sau necredincioşi, pentru a vesti tuturor mesajul lui Cristos.
Însă, întrucât în vremurile noastre se răspândeşte, chiar şi între catolici, materialismul de diverse feluri, laicii nu numai că trebuie să înveţe cu mai multă atenţie doctrina catolică, mai ales punctele contestate, ci şi să ofere o mărturie de viaţă evanghelică împotriva oricărei forme de materialism.
b. În privinţa transformării creştine a sferei lucrurilor pământeşti, laicii să fie instruiţi asupra adevăratei semnificaţii şi valori a bunurilor vremelnice, atât în sine cât şi referitor la toate finalităţile persoanei umane; să se deprindă la dreapta folosire a lucrurilor şi la organizarea instituţiilor, având mereu drept scop binele comun, după principiile învăţăturii morale şi sociale a Bisericii. În mod deosebit laicii să-şi însuşească astfel principiile şi concluziile doctrinei sociale încât să devină capabili să colaboreze şi ei la dezvoltarea acesteia precum şi la aplicarea ei corectă în diferitele situaţii.
c. Deoarece faptele de caritate şi milostenie oferă o minunată mărturie de viaţă creştină, formaţia apostolică trebuie să ducă şi la exercitarea lor, pentru ca încă din copilărie credincioşii să înveţe să ia parte la suferinţele fraţilor lor şi să le vină în ajutor cu generozitate când se află în nevoi.

32 - (Mijloace)
Laicii consacraţi apostolatului dispun de multe mijloace: sesiuni, congrese, reculegeri, exerciţii spirituale, întâlniri frecvente, conferinţe, cărţi şi comentarii pentru o mai profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii catolice, pentru hrănirea vieţii spirituale precum şi pentru a se informa asupra condiţiilor de viaţă din lume şi pentru a găsi şi a folosi metode potrivite.
Aceste mijloace de formare sunt în funcţie de diferitele forme de apostolat şi de mediile în care acesta se exercită.
În acest scop s-au înfiinţat şi centre sau institute superioare care au dat deja rezultate excelente.
Sfântul Conciliu se bucură de astfel de iniţiative, care sunt deja înfloritoare pe alocuri, şi doreşte ca ele să fie extinse şi în alte părţi, acolo unde este necesar.
În afară de aceasta, să se înfiinţeze Centre de documentare şi de studii nu numai în domeniul teologic, ci şi antropologic, psihologic, sociologic, metodologic pentru o mai bună dezvoltare a aptitudinilor laicilor, bărbaţi şi femei, tineri şi adulţi, pentru toate sectoarele de apostolat.

ÎNDEMN

33 - Aşadar Sfântul Conciliu roagă fierbinte şi stăruitor în Domnul pe toţi laicii să răspundă cu bucurie, cu generozitate şi promtitudine la glasul lui Cristos, care în clipa de faţă îi cheamă mai insistent, precum şi la îndemnul Duhului Sfânt. Tinerii să-şi dea seama că această chemare le este adresată mai ales lor şi să o îmbrăţişeze cu elan şi generozitate. Într-adevăr Domnul însuşi, prin acest Conciliu, îi invită din nou pe laici să se unească tot mai intim cu El şi, luând la inimă cele ce sunt ale Sale ca pe ale lor proprii (cf. Fil 2, 5), să se asocieze la misiunea Sa mântuitoare; El îi trimite din nou în toate cetăţile şi în toate locurile în care urmează să vină El însuşi (cf. Lc 10, 1), pentru ca ei să I se ofere drept colaboratori în diferitele forme şi moduri ale apostolatului unic al Bisericii, ce trebuie necontenit adaptat la noile necesităţi ale vremurilor, "sporind pururi în lucrarea Domnului, ştiind că truda lor nu este zadarnică în Domnul" (cf. 1 Cor 15, 58).

Toate cele stabilite în acest Decret şi fiecare în parte au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile Părinţilor)

Un itinerariu normal pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea

28.04.2011, Vatican (Catholica) - Cauza de beatificare a lui Karol Wojtyla a urmat itinerariul normal cerut de un proces canonic de acest tip. Singura abatere de la regulă a fost dispensa acordată de Papa Benedict al XVI-lea de la aşteptarea de cinci ani pentru demararea cauzei. Aceasta pentru că minunea care a deschis larg porţile pentru beatificarea Pontifului polonez, care va fi la 1 mai 2011, a avut loc la puţine luni de la moartea lui. Acest lucru îl explică, în acest interviu acordat Agenţiei Zenit, şi publicat pe InfoSapientia.ro în traducere, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, care a descris itinerariul procesual ca o “frumoasă aventură” personală.

- În ce mod aţi trăit dumneavoastră, ca preot, acest proces? A fost o cruce, o bucurie, v-a transformat, ce s-a întâmplat?

- În perspectiva Paştelui, crucea este mereu preludiul bucuriei. Pe de altă parte, nu există bucurie adevărată, aşa cum ne învaţă Schimbarea la Faţă a lui Isus, fără trecerea prin cruce. Sarcina care mi-a fost încredinţată avea aspectele sale pascale, măcar pentru că s-a suprapus peste o muncă pe care o desfăşor în mod obişnuit ca vicar judecătoresc şi peste activitatea pastorală pe care o duc înainte ca rector al unei biserici romane. De aceea, s-au adăugat atâtea lucruri care în aceşti cinci ani au umplut ziua mea de lucru. Şi apoi, desigur, şi procesul însuşi prezenta câteva elemente care impuneau un mare efort, o mare implicare, şi la nivel emoţional. De aceea, momentele de dificultate nu au lipsit.

- Toţi consideră sigur faptul că Papa Ioan Paul al II-lea este un sfânt, deci pare totul puţin sigur… Procesul de canonizare părea aşadar aproape ca o plimbare. Însă Papa a invitat să se urmeze itinerariul normal al procesului canonic. Însă s-a spus şi că a fost un fel de culoar preferenţial şi că s-a apăsat puţin pedala de acceleraţie. Aşadar, a fost vorba de un proces normal sau nu?

- În mod absolut da. Singura dispensă care a fost obţinută în acest proces este dispensa de cei cinci ani de aşteptare pentru deschiderea procesului. Însă procesul însuşi s-a desfăşurat, în mod absolut, respectându-se pe deplin normele canonice. Cu toate criteriile care au existat în celelalte procese canonice. De aceea, nu a existat o adevărată dispensă, o cale preferenţială, în acest sens. În schimb, ceea ce putem spune este că practica de la Congregaţie este aceea de a duce înainte cauzele care în afară de trăirea eroică a virtuţilor au deja o minune, care sunt două procese diferite.

În mod normal în Congregaţie, procesul are loc în acest mod: se desfăşoară ancheta diecezană, documentaţia este transmisă la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde este pregătită positio, pentru a fi supusă apoi discuţiei teologilor şi Cardinalilor. Şi positio aşteaptă tocmai pentru că este nevoie de o minune. Positio a fost dusă înainte şi imediat supusă discuţiei teologilor şi Cardinalilor, pentru că minunea care trebuia să acrediteze cauza a avut loc foarte repede. Procesul cu privire la minune a fost depus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor în ziua dinaintea procesului cu privire la virtuţi, şi acest lucru într-un fel a netezit imediat posibilitatea de a merge înainte.

- Cât timp a trecut de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea până la prezentarea minunii?

- Minunea, recunoscută ca atare, a avut loc în luna iulie din acelaşi an.

- Şi după cât timp a fost recunoscută?

- Noi am încheiat procesul în anul 2007, iar cel cu privire la minune a fost prezentat cu o zi înainte de încheierea anchetei diecezane cu privire la virtuţi. De aceea suntem în luna iunie 2007.

- Au fost prezentate alte minuni?

- Au fost multe haruri şi chiar presupuse minuni. Dintre acestea, unele au fost aprofundate, pentru că aşa este practica. Pentru că înainte de a face un studiu asupra minunii, se face un studiu prealabil care într-un fel dă garanţie asupra procesului însuşi. În unele cazuri, am făcut aprofundări şi premisele erau bune. Nu am pornit procese numai pentru că era deja în desfăşurare procesul cu privire la minunea care a fost aleasă.

- Ne puteţi spune în ce ţări au avut loc aceste haruri?

- Au fost în Franţa, în Statele Unite, în Germania şi în Italia.

- Apoi a fost o întreagă discuţie mediatică în această privinţă…

- Despre acest lucru este greu de discutat, pentru că a fost o întreagă entuziasmare mediatică.

- A fost necesară o ulterioară aprofundare medicală?

- Este un fapt normal ca în procesele cu privire la o minune să fie făcută o investigaţie şi materialul să fie supus apoi studiului medicilor. Este clar de asemenea că un medic poate să ceară vreo nouă elucidare, vreun document, vreo analiză în plus. Este foarte normal. Au fost făcute toate investigaţiile considerate oportune de către medicii implicaţi în proces.

- Aşadar nu existat nici o umbră de îndoială?

- Dumneavoastră îmi puneţi întrebări la care nu pot să răspund, pentru că sunt ţinut de secretul procesual şi pentru că nu le cunosc. Aceste amănunte sunt de competenţa medicilor.

- Aţi descoperit lucruri pe care nu le cunoşteaţi despre Papa Ioan Paul al II-lea? Un aspect privat care îl face diferit de imaginea sa publică?

- Deja am avut oportunitatea să spun acest lucru. Este clar că procesul a fost o aventură foarte frumoasă, pentru că nu cunoşti niciodată o persoană până în profunzime. Şi de aceea este clar că multe aspecte se refereau la amănunte din viaţa lui, activităţile şi contactele pe care le avea cu persoanele. Însă aş spune că este o aventură care ar putea să se refere la fiecare persoană, care este o lume în sine. În schimb cât priveşte ceea ce a reieşit în contextul procesului de beatificare, nu există lucruri răsunătoare. În sensul că efectiv Wojtyla era aşa cum l-am cunoscut în public. De aceea nu era o dedublare, ci o perfectă transparenţă a personajului. Cu siguranţă procesul a scos în evidenţă multe aspecte.

- Vreun aspect pe care nu îl cunoşteaţi şi care v-a uimit?

- Lucrul care m-a uimit, în afară de aspectul cel mai important, este descoperirea faptului că izvorul, originea acestei activităţi extraordinare, a acestei generozităţi în acţiune, a profunzimii gândirii sale, este raportul cu Cristos. A ieşit în evidenţă cu siguranţă un om mistic. Un mistic în sensul că era un om care trăia prezenţa lui Dumnezeu, care se lăsa condus de Duhul Sfânt, care era în dialog constant cu Domnul şi care şi-a desfăşurat viaţa sa în jurul întrebării: “Mă iubeşti tu?” Astfel încât viaţa lui a fost răspunsul la această întrebare esenţială a Domnului. De aceea, cred că acest aspect este comoara cea mai mare a procesului.

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/04/28/un-itinerariu-normal-pentru-beatificarea-papei-ioan-paul-al-ii-lea/

Pentru cine nu are posibilitatea de a fi la Roma, in aceasta zi frumoasa, a beatificarii Papei Ioan Paul II si nici posibilitatea de a prinde transmisia de-acolo pe unul din canalele de televiziune romane, poate urmari totul pe acest link:

http://www.telepace.it/webtv.php

Programul incepe cu orele 10,00 ora Romaniei! VIZIONARE PLACUTA SI O ZI CU MULT, MULT HAR! Sr. Benigna

Omul şi Pontiful care a fost Papa Ioan Paul al II-lea

28.04.2011, Vatican (Catholica) - Karol Wojtyla a fost un mare intelectual, un Papă tânăr şi curajos, obişnuit cu dificultăţile îndurate sub un regim totalitar şi care nu căuta să fie “corect din punct de vedere politic”, deşi a fost întotdeauna om al dialogului. A fost şi un Papă care a făcut din acceptarea bolii o cateheză vie, un om care trăia mortificarea voluntară în maniera carmelitană, care s-a luptat împotriva războiului şi împotriva avortului. În partea a doua a acestui interviu acordat Agenţiei Zenit, şi apărut în traducere pe InfoSapientia.ro, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, nu se dă înapoi de la nici o întrebare despre Pontiful polonez, nici măcar de la cele referitoare la problema abuzurilor sexuale din partea clerului, sau la cazul Maciel.

- Din cauza condiţiei sale mistice, era puţin singur faţă de alţii, pentru că era un comunicator…

- Întâlnirea cu Domnul este întotdeauna un drum solitar. Este clar că suntem susţinuţi de Biserică, de fraţii în credinţă, însă apoi fiecare dintre noi trebuie să parcurgă acea cărare singur. Raportul său era personal şi individual, foarte profund. Persoanele care l-au asistat spun adesea că aveau percepţia clară că se află în faţa unui moment, ca să spunem aşa, de răpire mistică, în care el se afla într-un dialog atât de profund cu Domnul încât singurul lucru pe care îl puteai face era să te dai înapoi şi să îl laşi să trăiască acel moment.

- În acest dialog era ceva care să ne poată face să ne gândim la o cruce pentru Papa Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferinţă şi despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere?

- Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţelor lumii. Şi noi am constatat aceasta; era foarte vigilent, atent la orice lucru se întâmpla în lume. Nu se temea să îşi ridice glasul şi să spună chiar şi lucrurile care nu corespundeau modului obişnuit de a vorbi. Este suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: “Eu aparţin generaţiei care cunoaşte războiul”. Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranţă un gând care nu se conforma cu a fi “corect din punct de vedere politic”… Lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silenţios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăţia vieţii umane încă de la zămislire, aceasta da, a fost cu siguranţă o cruce şi o durere constantă în viaţa lui…

- Figura Papei Ioan Paul al II-lea într-un fel a “scăpat” autorităţilor poloneze, întregului aparat? Oare nu l-au înţeles? Pentru că dacă ar fi înţeles cine era l-ar fi scos din joc, nu?

- Se temeau de el. De fapt, au existat urme în documentaţia Serviciilor secrete care vorbesc despre periculozitatea lui Karol Wojtyla. Era periculos pentru că era un intelectual sublim, un om al dialogului, din punct de vedere moral era inatacabil. Tocmai pentru aceasta era periculos. Pentru că era un om dintr-o bucată: o bucată de om al lui Dumnezeu, un om deschis, absolut pregătit la nivel intelectual, superior, şi se temeau de el, da. Însă cred că Domnul, ca întotdeauna, este mai mare decât ei. Cel rău îşi făcea calculele sale şi Dumnezeu îşi făcea calculele sale. Karol Wojtyla nu a scăpat de atenţia comuniştilor. Desigur, probabil se temeau mai mult de Cardinalul Wyszynski, pentru că era un om diferit, chiar şi în modul în care se punea în faţa autorităţilor. Şi totuşi Providenţa a dus înainte istoria lui Wojtyla în acest mod.

Îmi amintesc, când a fost ales, de şovăirea jurnaliştilor, care nu ştiau cum să transmită această ştire, vitală însă pentru Polonia. Era una dintre multele informaţii pe care le-au dat în timpul telejurnalului. Dar trebuiau să o dea. Îmi amintesc şi de prima călătorie pe care a făcut-o. Era un lucru tulburător: nu ştiau cum să îl invite, cine trebuia să invite. Era invitat de Biserică, dar era şi oaspetele guvernului. Au găsit un artificiu diplomatic pentru a-l face să meargă, pentru că oricum, ca polonez, se putea întoarce. A dorit să se întoarcă şi s-a întors, aducând într-adevăr plămada revoluţiei spiritului. În acea primă călătorie se vedea că mass-media poloneze erau instrumentalizate. Dacă se privesc reportajele transmisiunilor, se vede numai primul plan al Papei sau vreun bătrân, fără nici o urmă a milioanelor de persoane care îl înconjurau pe Pontif. Nici un chip tânăr, nici o familie.

- Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a urcat în scaunul pontifical, în Biserică existau o serie de probleme care păreau aproape fără ieşire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebvristă. Şi până la sfârşitul pontificatului au fost realizaţi foarte mulţi paşi pentru a uni Biserica şi a rezolva aceste probleme…

- Da, cu siguranţă a fost un Papă care în mod providenţial a adus în ministerul său petrin energie, a fost un Papă tânăr. A fost şi un Papă obişnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în faţa comunismului. Un Papă cu mare pregătire intelectuală şi culturală, ştiinţifică, un Pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori. A ştiut să redea prospeţime Bisericii, făcând mereu referinţă la prospeţimea pe care a dat-o Conciliul Vatican II. Este Papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Şi în acest sens a făcut foarte mulţi paşi, a întreprins atâtea activităţi care au putut să întărească puţin barca Bisericii.

- De la începutul până la sfârşitul pontificatului se vede că a existat un enorm pas înainte în acest sens.

- Cu siguranţă o reînnoire a credinţei, a entuziasmului evanghelic.

- “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Cum a trăit acest aspect?

- Se simţea mult Episcop de Roma şi repeta des aceasta: “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Şi aceasta înseamnă o alegere a lui ca orientare a pontificatului. A menţinut mereu un interes deosebit faţă de Dieceza sa. Semn al acestui interes sunt frecventele vizite pastorale.

- Există două momente în care l-am văzut pe Sfântul Părinte mâniindu-se: la o intervenţie în apărarea familiei şi împotriva mafiei din Sicilia. În ambele cazuri pentru că era în joc viaţa?

- Cu siguranţă, pentru viaţă, dar şi pentru că era în joc adevărul despre om. A fost un Papă care a orientat pontificatul său în cheie foarte umanistă, în sensul evanghelic. Prima lui Enciclică, Redemptor hominis, dă o perspectivă justă asupra modului de a înţelege întocmai centralitatea omului, care are însă în centrul existenţei sale pe Cristos însuşi; aşadar un umanism creştin. Această preocupare a sa pentru viaţa umană în orice dimensiune a ei pornea de la conceptul creştin pe care îl avea despre viaţă, pentru care Mântuitorul şi-a dat propria Sa viaţă.

- Există o sfinţenie şi o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va avea loc beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că a fost o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat pe fiul său.

- În mod absolut da. Privind această familie, se vede în ce mod a lucrat Domnul. Papa Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viaţa spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranţă avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea şi se ruga noaptea în faţa icoanei Preasfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoţit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a iniţiat la rugăciune. Dar a fost şi figura fratelui, pe nume Edmund, şi el o persoană deosebită, care s-a dedicat în totalitate carităţii, plătind apoi personal.

- El este cel care a dorit beatificarea părinţilor Terezei de Lisieux. Avea în familia sa acest simţ că soţii pot să fie beatificaţi…

- Îmi este greu să spun aceasta, dar cu siguranţă avea un exemplu extraordinar în viaţă. În orice caz, a dat semne clare că este cu adevărat convins de adevărul reafirmat de Conciliul Vatican II, adică de chemarea universală la sfinţenie a tuturor creştinilor, şi cu beatificările şi canonizările sale, care îmbracă întregul ţesut al Bisericii, a dat un semn tangibil că sfinţenia este posibilă pentru toţi.

- Cum a trăit spre sfârşitul pontificatului? Pentru că la început nu se ştiau multe despre problema preoţilor pedofili, despre abuzuri… Dacă pentru un creştin este foarte grav, cine ştie cum trebuie să fie pentru un Papă…

- Este suficient să ne gândim la reacţia sa când a ieşit la suprafaţă problema, convocarea Episcopilor americani aici la Roma pentru a trata problema. Când afla direct despre aceste situaţii dureroase era implicat şi hotărât să dea un răspuns adecvat. El a promulgat noile reguli care priveau acest tip de delicte, ca instrument juridic pentru a rezolva aceste situaţii.

- Pentru un Papă trebuie să fie teribil. Era ceva care se întâmpla în propria “casă”. Nu era comunismul, duşmanul extern…

- Chiar dumneavoastră aţi dat răspunsul. Oricum, trebuie să amintim că anumite situaţii, cu gravitatea şi extinderea lor, au fost cunoscute numai cu timpul. Anumite situaţii nici măcar nu le cunoştea, sau cel puţin nu în toată profunzimea şi gravitatea lor. În faţa situaţiilor de o anumită gravitate, care îl vedeau implicat personal pentru necesitatea de a lua decizii şi măsuri, acţiona într-adevăr ca unul care crede: ca preot postea, se ruga şi se mortifica. Acestea sunt instrumentele pe care le avem în faţa situaţiilor care nu depind de noi, dar la care putem răspunde numai mărind binele care se opune realităţii răului.

- Odată ajuns în vârstă au devenit vizibile sacrificiile din viaţa lui, în timp ce sunt mai puţin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteţi spune ceva mai mult despre posturile şi sacrificiile despre care vorbiţi?

- Suferinţa cauzată de boală a fost un aspect care la sfârşitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificaţiei în viaţa lui. Încă de tânăr a fost iniţiat la spiritualitatea carmelitană. Era fascinat de Carmel, astfel încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocaţie carmelitană. Rămăsese fascinat de Sfântul Ioan al Crucii, de Sfânta Tereza, de Sfânta Tereza cea Mică, şi atunci şi practicile de pocăinţă personale erau prezente în viaţa lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu îl cunoştea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, şi îmi amintesc că a tulburat pe mulţi atunci când a ieşit la iveală. Şi totuşi da. A fost un semn al credinţei sale profunde, al vieţii sale spirituale.

- În privinţa suferinţei, am aflat recent că deja ca Episcop de Cracovia le scrisese bolnavilor o scrisoare pentru a le încredinţa lor, mijlocirii lor, episcopatul său. Este cu adevărat o cheie a rodniciei acestui pontificat. Papa cel bolnav care nu numai că participă la cruce, dar se şi sprijină pe această comuniune în Biserică.

- În mod absolut da, dar acesta este şi sensul creştin al suferinţei. Nu numai că a încredinţat bolnavilor slujirea sa ca Episcop de Cracovia. În timpul lucrărilor Conciliului Vatican II, cerea bolnavilor sprijinul tocmai pentru buna reuşită a Conciliului. Îi făcea participanţi la acest eveniment extraordinar. Cred că Scrisoarea Salvifici doloris oferă o perspectivă despre viziunea Papei Ioan Paul al II-lea despre sensul creştin al suferinţei, când vorbeşte despre participarea personală la suferinţele lui Cristos, dar şi atunci când vorbeşte despre Evanghelia samariteanului milostiv, care este scrisă practic în jurul acestei realităţi a suferinţei.

- Şi a dorit, întocmai, Fundaţia “Samariteanul milostiv” pentru bolnavii de SIDA…

- Trebuie amintit că, în ceea ce priveşte lumea suferinţei, el a înfiinţat Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate.

- A existat o altă problemă dureroasă… s-a aflat întregul caz al pr. Maciel, de la Legionarii lui Cristos. El a aflat. Practic s-a aflat la sfârşitul pontificatului său…

- Am făcut toate investigaţiile care, desigur, aveau ca scop aprofundarea acestui caz foarte dureros pentru Biserică, un caz care efectiv a explodat, practic, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Însă trebuie amintit că investigaţiile au început în timpul pontificatului său. Şi oricum, din aceste investigaţii pe care le-am desfăşurat pe baza documentaţiei se poate exclude orice implicare personală a Sfântului Părinte în această situaţie, în sensul că, efectiv, cunoaşterea de către el a cazului în momentul morţii sale nu mergea practic dincolo de ceea ce se cunoştea în mod comun.

- A fost puţin un “scandal”, în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienţi, a dus până la sfârşit boala sa, fără a o ascunde. Şi să vezi apoi miile de persoane care s-au aşezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea… Care a fost aspectul care v-a uimit cel mai mult la Papa Ioan Paul al II-lea?

- Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur şi simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel “iată-mă” al său în faţa Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo probabil, cu adevărat, ne-a oferit exerciţiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur şi simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experienţa umană. Putem să o considerăm o perspectivă a vieţii creştine; şi suferinţa şi moartea fac parte din viaţă, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest “a nu se ruşina” al său, a redat speranţa şi mai ales demnitatea atâtor persoane care sunt adesea marginalizate închise şi ascunse, aproape ca o ruşine pentru că sunt purtători de boli, de bătrâneţe. Trăim într-o civilizaţie care doreşte, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseţa moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinţei, ale morţii care se apropia, făcând să se înţeleagă că este o perioadă a vieţii.

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/04/28/omul-si-pontiful-care-a-fost-papa-ioan-paul-al-ii-lea/