De Lucio Coco
Începutul anului şcolar oferă oportunitatea de a relua câteva instrucţiuni ale Părinţilor Bisericii cu privire la activitatea de studiu. De fapt literatura patristică este rodnică în învăţături despre arta de a studia şi, pentru a cita o operă faimoasă a lui Vasile cel Mare, "despre modul de a scoate profit din studiu" (cf. Vasile cel Mare, Ad adolescentes, Patrologia Graeca, 31, 564). Desigur nu există o regulă, o reţetă pentru a reuşi la studii. Părinţii se limitează să dea, fiecare din propriul şi personalul punct de vedere, indicaţii de metodă. Criteriul gradualităţii şi al utilului, după imaginea albinelor "care nu merg fără distincţie pe toate florile (...) ci iau necesarul şi restul îl lasă", este cel propus de Vasile cel Mare (Ad adolescentes, 3; Patrologia Graeca, 31, 569).
Nici importanţa exerciţiului nu poate să fie neglijată. A rezuma şi a sintetiza, folosirea însăşi a memoriei reprezintă momente esenţiale în parcursul de însuşire aşa încât sfântul Ambroziu, după ce s-a întrebat în manieră desigur retorică: "Cum se poate învăţa fără exerciţiu şi să se scoată profit fără practică?" (De officiis ministrorum, 1, 10, 31; Patrologia Latina, 16, 33), conclude afirmând că "orice lucru se îmbunătăţeşte cu exerciţii adaptate şi obişnuite" (De officiis ministrorum, 1, 10, 33; Patrologia Latina, 16, 33).
Dar a studia nu este numai asta şi nu poate să fie numai asta. Trebuie simţită plăcerea, să ne distrăm învăţând, aşa cum vrea sfântul Ieronim când, cu privire la începerea studiului a fiicei lui Leta, scrie că el trebuie să aibă loc în aşa mod încât să rezulte ca un joc ("Jocuri cu literele şi jocul însuşi îi folosea pentru a învăţa", Epistola, 107, 4; Patrologia Latina, 22, 871); avertisment care este repetat şi pentru o altă copilă, Pacatula, pentru care învăţatul "nu trebuie să fie o muncă ci o plăcere, nu o necesitate ci un act voluntar" (Epistola, 128, 1; Patrologia Latina, 22, 1096).
Totuşi pentru a deveni mai bun în studii asta încă nu e suficient. De aceea sfaturile practice despre cum să se studieze, "tehnica" studiului, ca să spunem aşa, sunt însoţite încontinuu de instrucţiuni cu caracter etic şi moral. De aceea trebuie înaintat în învăţat puţin câte puţin şi în acelaşi timp trebuie cultivată răbdarea: "Ştiinţa omului se învaţă prin răbdare - declară sfântul Grigore cel Mare - şi cu cât unul se arată mai puţin deştept, cu atât mai puţin se demonstrează răbdător" (Regula pastoralis, 3, 9; Patrologia Latina, 77, 59). Trebuie să se facă multe exerciţii şi să se ştie suportarea oboselii, dar pentru a face asta trebuie învăţat să fim statornici.
Pseudo-Boetius are cuvinte foarte frumoase în această privinţă: "Discipolul (...) să se obişnuiască să imprime în minte statornicia continuităţii. De fapt aceasta generează, în timp ce nestatornicia distruge ceea ce a fost generat" (De disciplina scholarium, 2; Patrologia Latina, 64, 1228). Şi tot în această operă pseudo-epigrafică sunt schiţate alte virtuţi cardinale ale studentului cum ar fi capacitatea de atenţie, ductilitatea şi docilitatea graţie cărora el poate spera în succesul şcolar: "Atenţie în ceea ce se ascultă, ductilitate în a înţelege şi capacitate de a reţine: însumarea acestor trei facultăţi concură la reuşită" (De disciplina scholarium, 3; Patrologia Latina, 64, 1227). Exemplele ar putea să se înmulţească dar ceea ce ne interesează să subliniem aici este că viaţa elevului pe care ne-o descriu Sfinţii Părinţi este mereu inserată într-un orizont moral: se învaţă, ne spun aceşti maeştri din trecut, dar pentru a face bine asta trebuie lucrat pentru a ne construi o dimensiune etică în care să se realizeze şi să se facă posibil studiul. Deci nu e vorba de a acumula ore şi ore de studiu, ci de a înfrunta asta fiind în interior pregătiţi la virtute.
În parcursul de formare un rol-călăuză este recunoscut profesorului. Clement Alexandrinul, pentru a-i remarca importanţa, se foloseşte de metafora "căpitanului" care "stimulat de vântul adevărului" îl conduce pe elev în portul ştiinţei (Pedagogul, 1, 54, 3). La rândul său Grigore Taumaturgul recurge la imaginea "învăţătorului-grădinar" căruia i se încredinţează o plantă sălbatică pe care el cu "abilitate de horticultor" reuşeşte s-o facă să înflorească şi să dea rod (Discurs adresat lui Origene, 7, 93-94).
În orice caz, indicaţiile pe care Sfinţii Părinţi le dau despre persoana celui care învaţă pe alţii se revelează foarte practice şi funcţionale. Atunci sunt recomandate şi dorite disponibilitatea şi pregătirea sa ("Învaţă ceea ce va trebui să-i înveţi pe alţii", scrie Ieronim Nepotianus în Epistola 52) şi coerenţa: "În predare - notează sfântul Grigore cel Mare - însăşi limba se încurcă, atunci când este învăţat altul un lucru diferit de ceea ce s-a învăţat" (Regula pastoralis, 1, 1; Patrologia Latina, 77, 14). Pseudo-Boetius adaugă alte calităţi cum ar fi umilinţa, calmul, rigoarea, autoritatea, imparţialitatea şi în acelaşi timp dă şi o listă de vicii care nu s-ar voi să se vadă în niciun educator, cum ar fi neglijenţa: "De fapt aşa cum - scrie el - pentru orice operă mamă este statornicia, mamă vitregă a oricărei doctrine şi discipline este neglijenţa", sau aroganţa: "Să nu fie arogant din moment ce grija unui învăţător arogant n-a instruit niciodată cu fidelitate un om" (De disciplina scholarium, 6; Patrologia Latina, 64, 1235).
Mereu mesajul de fond al acestor autori este că profesorului, prea adesea închis în ştiinţa sa, nu se cere să renunţe la ea, ci mai degrabă i se cere acea ductilitate care-l face să modeleze pe raportul cu elevul, care-l face să adere mai mult la exigenţele sale, care-l face să intre, punând deoparte bagajul său de ştiinţă uneori deranjant, într-o relaţie empatică cu el: "Învăţătorul - spune sfântul Augustin într-un pasaj strălucitor din De magistro - este cel cu care intrăm în dialog" (11, 38).
Pentru profesorul care se angajează şi se confruntă în raportul educativ trebuie să aibă valoare ceea ce nota Tereza de Lisieux, maestră a novicelor la Carmel în ultimii ani ai scurtei sale vieţi: "Instruindu-le pe altele, am învăţat mult şi eu" (Istoria unui suflet). Ceea ce în acest mod este sugerat învăţătorului este să se dea deoparte încontinuu şi să stea în ascultarea celui pe care-l are în faţa sa. El trebuie să ia din calităţile de caritate şi de umilinţă, aşa încât adesea în spatele gesturilor sale este adumbrit modul de a proceda al lui Cristos, pedagogul prin excelenţă, conform lecţiei lui Clement Alexandrinul.
Tocmai inspirându-se de la el este posibil să se scoată idei despre modul de a interpreta corect rolul educatorului, care nu e uşor, şi la el trebuie să se întoarcă încontinuu ca la un izvor inepuizabil din care să se scoată datorită acelei asimetrii clare, evidenţiate de sfântul Ambroziu, care există între ştiinţa lui Cristos şi cea umană, care nu poate decât să depindă de aceasta: "Unul - se citeşte în De officiis ministrorum (1, 1, 3) - este adevăratul învăţător, singurul care nu a învăţat ceea ce îi învăţa pe oameni; în schimb oamenii învaţă înainte de a învăţa pe alţii şi de la el iau ceea ce transmit altora".
(După L`Osservatore Romano, 16 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Începutul anului şcolar oferă oportunitatea de a relua câteva instrucţiuni ale Părinţilor Bisericii cu privire la activitatea de studiu. De fapt literatura patristică este rodnică în învăţături despre arta de a studia şi, pentru a cita o operă faimoasă a lui Vasile cel Mare, "despre modul de a scoate profit din studiu" (cf. Vasile cel Mare, Ad adolescentes, Patrologia Graeca, 31, 564). Desigur nu există o regulă, o reţetă pentru a reuşi la studii. Părinţii se limitează să dea, fiecare din propriul şi personalul punct de vedere, indicaţii de metodă. Criteriul gradualităţii şi al utilului, după imaginea albinelor "care nu merg fără distincţie pe toate florile (...) ci iau necesarul şi restul îl lasă", este cel propus de Vasile cel Mare (Ad adolescentes, 3; Patrologia Graeca, 31, 569).
Nici importanţa exerciţiului nu poate să fie neglijată. A rezuma şi a sintetiza, folosirea însăşi a memoriei reprezintă momente esenţiale în parcursul de însuşire aşa încât sfântul Ambroziu, după ce s-a întrebat în manieră desigur retorică: "Cum se poate învăţa fără exerciţiu şi să se scoată profit fără practică?" (De officiis ministrorum, 1, 10, 31; Patrologia Latina, 16, 33), conclude afirmând că "orice lucru se îmbunătăţeşte cu exerciţii adaptate şi obişnuite" (De officiis ministrorum, 1, 10, 33; Patrologia Latina, 16, 33).
Dar a studia nu este numai asta şi nu poate să fie numai asta. Trebuie simţită plăcerea, să ne distrăm învăţând, aşa cum vrea sfântul Ieronim când, cu privire la începerea studiului a fiicei lui Leta, scrie că el trebuie să aibă loc în aşa mod încât să rezulte ca un joc ("Jocuri cu literele şi jocul însuşi îi folosea pentru a învăţa", Epistola, 107, 4; Patrologia Latina, 22, 871); avertisment care este repetat şi pentru o altă copilă, Pacatula, pentru care învăţatul "nu trebuie să fie o muncă ci o plăcere, nu o necesitate ci un act voluntar" (Epistola, 128, 1; Patrologia Latina, 22, 1096).
Totuşi pentru a deveni mai bun în studii asta încă nu e suficient. De aceea sfaturile practice despre cum să se studieze, "tehnica" studiului, ca să spunem aşa, sunt însoţite încontinuu de instrucţiuni cu caracter etic şi moral. De aceea trebuie înaintat în învăţat puţin câte puţin şi în acelaşi timp trebuie cultivată răbdarea: "Ştiinţa omului se învaţă prin răbdare - declară sfântul Grigore cel Mare - şi cu cât unul se arată mai puţin deştept, cu atât mai puţin se demonstrează răbdător" (Regula pastoralis, 3, 9; Patrologia Latina, 77, 59). Trebuie să se facă multe exerciţii şi să se ştie suportarea oboselii, dar pentru a face asta trebuie învăţat să fim statornici.
Pseudo-Boetius are cuvinte foarte frumoase în această privinţă: "Discipolul (...) să se obişnuiască să imprime în minte statornicia continuităţii. De fapt aceasta generează, în timp ce nestatornicia distruge ceea ce a fost generat" (De disciplina scholarium, 2; Patrologia Latina, 64, 1228). Şi tot în această operă pseudo-epigrafică sunt schiţate alte virtuţi cardinale ale studentului cum ar fi capacitatea de atenţie, ductilitatea şi docilitatea graţie cărora el poate spera în succesul şcolar: "Atenţie în ceea ce se ascultă, ductilitate în a înţelege şi capacitate de a reţine: însumarea acestor trei facultăţi concură la reuşită" (De disciplina scholarium, 3; Patrologia Latina, 64, 1227). Exemplele ar putea să se înmulţească dar ceea ce ne interesează să subliniem aici este că viaţa elevului pe care ne-o descriu Sfinţii Părinţi este mereu inserată într-un orizont moral: se învaţă, ne spun aceşti maeştri din trecut, dar pentru a face bine asta trebuie lucrat pentru a ne construi o dimensiune etică în care să se realizeze şi să se facă posibil studiul. Deci nu e vorba de a acumula ore şi ore de studiu, ci de a înfrunta asta fiind în interior pregătiţi la virtute.
În parcursul de formare un rol-călăuză este recunoscut profesorului. Clement Alexandrinul, pentru a-i remarca importanţa, se foloseşte de metafora "căpitanului" care "stimulat de vântul adevărului" îl conduce pe elev în portul ştiinţei (Pedagogul, 1, 54, 3). La rândul său Grigore Taumaturgul recurge la imaginea "învăţătorului-grădinar" căruia i se încredinţează o plantă sălbatică pe care el cu "abilitate de horticultor" reuşeşte s-o facă să înflorească şi să dea rod (Discurs adresat lui Origene, 7, 93-94).
În orice caz, indicaţiile pe care Sfinţii Părinţi le dau despre persoana celui care învaţă pe alţii se revelează foarte practice şi funcţionale. Atunci sunt recomandate şi dorite disponibilitatea şi pregătirea sa ("Învaţă ceea ce va trebui să-i înveţi pe alţii", scrie Ieronim Nepotianus în Epistola 52) şi coerenţa: "În predare - notează sfântul Grigore cel Mare - însăşi limba se încurcă, atunci când este învăţat altul un lucru diferit de ceea ce s-a învăţat" (Regula pastoralis, 1, 1; Patrologia Latina, 77, 14). Pseudo-Boetius adaugă alte calităţi cum ar fi umilinţa, calmul, rigoarea, autoritatea, imparţialitatea şi în acelaşi timp dă şi o listă de vicii care nu s-ar voi să se vadă în niciun educator, cum ar fi neglijenţa: "De fapt aşa cum - scrie el - pentru orice operă mamă este statornicia, mamă vitregă a oricărei doctrine şi discipline este neglijenţa", sau aroganţa: "Să nu fie arogant din moment ce grija unui învăţător arogant n-a instruit niciodată cu fidelitate un om" (De disciplina scholarium, 6; Patrologia Latina, 64, 1235).
Mereu mesajul de fond al acestor autori este că profesorului, prea adesea închis în ştiinţa sa, nu se cere să renunţe la ea, ci mai degrabă i se cere acea ductilitate care-l face să modeleze pe raportul cu elevul, care-l face să adere mai mult la exigenţele sale, care-l face să intre, punând deoparte bagajul său de ştiinţă uneori deranjant, într-o relaţie empatică cu el: "Învăţătorul - spune sfântul Augustin într-un pasaj strălucitor din De magistro - este cel cu care intrăm în dialog" (11, 38).
Pentru profesorul care se angajează şi se confruntă în raportul educativ trebuie să aibă valoare ceea ce nota Tereza de Lisieux, maestră a novicelor la Carmel în ultimii ani ai scurtei sale vieţi: "Instruindu-le pe altele, am învăţat mult şi eu" (Istoria unui suflet). Ceea ce în acest mod este sugerat învăţătorului este să se dea deoparte încontinuu şi să stea în ascultarea celui pe care-l are în faţa sa. El trebuie să ia din calităţile de caritate şi de umilinţă, aşa încât adesea în spatele gesturilor sale este adumbrit modul de a proceda al lui Cristos, pedagogul prin excelenţă, conform lecţiei lui Clement Alexandrinul.
Tocmai inspirându-se de la el este posibil să se scoată idei despre modul de a interpreta corect rolul educatorului, care nu e uşor, şi la el trebuie să se întoarcă încontinuu ca la un izvor inepuizabil din care să se scoată datorită acelei asimetrii clare, evidenţiate de sfântul Ambroziu, care există între ştiinţa lui Cristos şi cea umană, care nu poate decât să depindă de aceasta: "Unul - se citeşte în De officiis ministrorum (1, 1, 3) - este adevăratul învăţător, singurul care nu a învăţat ceea ce îi învăţa pe oameni; în schimb oamenii învaţă înainte de a învăţa pe alţii şi de la el iau ceea ce transmit altora".
(După L`Osservatore Romano, 16 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
De sărbătoarea „Naşterii Maicii Domnului”, la 8 septembrie a.c. a avut loc un pelerinaj la icoana Maicii Domnului de la Scăiuş. Este primul pelerinaj oficial care se organizează cu ocazia acestei sărbători la Sanctuarul marian de la Scăiuş.
