Vreţi să aveţi o căsătorie solidă? Atunci trebuie să începeţi cu „Principiul

de Brendam Malone

Legenda spune că atunci când Hernán Cortés, un conchistador spaniol, a debarcat în Mexic, le-a ordonat oamenilor săi să „ardă corăbiile” – un gest care le arăta clar că nu exista cale de întoarcere, nu mai puteau da înapoi de la aventura căreia i se dedicaseră încă din momentul îmbarcării.

Cât rău social ar fi prevenit în cultura noastră, dacă cuplurile ar adopta o astfel de atitudine şi în privinţa căsătoriei?

Poate acum, citind asta, vă spuneţi: „Ia stai un pic, păi eu unul sunt dedicat partenerului meu şi nu mă gândesc nicio clipă să reneg jurămintele şi să intentez divorţ”.

Sigur; dar v-aţi gândit vreodată că poate Principiul Cortés înseamnă mai mult decât a nu divorţa?

V-aţi gândit vreodată că poate e vorba să plecaţi de pe plajă împreună, pentru că nu mai are rost să pierdeţi vremea în nisip, odată ce corăbiile au fost distruse?

Vedeţi, Cortes ar fi putut pur şi simplu să sabordeze corăbiile, sau să le eşueze pe uscat, dar alegerea sa a fost una drastică, să le ardă.

Dacă navele ar fi fost doar scufundate în golf, sau eşuate pe nisip, ar fi continuat să existe, ceea ce ar fi dat naştere tentaţiei de a privi înapoi sau de a le considera o cale de scăpare, oricât de improbabilă – dar a le distruge complet nu lasă altă cale decât spre înainte.

Chiar dacă nu luaţi în considerare cu seriozitate posibilitatea divorţului, încă poate fi mult prea simplu să vă întoarceţi cu gândul spre zilele dinaintea căsătoriei, ori să nu investiţi atât de mult efort şi dăruire în călătoria în care aţi plecat împreună cu jumătatea dumneavoastră.

În astfel de cazuri poate că nu vă îndepărtaţi de partener, dar încă apelaţi la echivalentul metaforic al revenirii la bordul navei „Independenţa – Viaţa dinaintea căsătoriei” pentru a visa romantic cu ochii deschişi (indiferent dacă aşa zisa navă poate pluti sau nu, indiferent dacă merge undeva sau stă pe loc), iar acest lucru poartă semnificaţia unei căsătorii căreia îi puneţi o frână bruscă – chiar dacă doar pe moment.

Succesul în căsătorie nu înseamnă să legi două bărci una de alta pe drumul către înainte, ci înseamnă să le distrugi temeinic pe amândouă pentru a construi ceva cu totul diferit – noua navă “Unirea – Uniţi în dăruirea pentru celălalt”, dacă acceptaţi metafora – pe care veţi să călătoriţi împreună fără a privi înapoi, cu orice preţ, pentru că acolo în spate nu mai există nimic nici măcar pentru o privire nostalgică.

Sursa:stiripentruviata.ro

„Oh, nu, predica!” Decalogul preoților...

„Oh, nu, predica!” Recunoașteți, de câte ori, cu spirit mai puțin creștin, v-au fugit prin minte aceste cuvinte, atunci când preotul a început predica în timpul Sfintei Liturghii? Acesta nu este doar un gând al multor credincioși, ci și al Sfântului Scaun, care a dorit să reitereze importanța predicii din timpul celebrărilor. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor a publicat un „Directoriu omiletic”, un text care dorește să îi ajute pe preoți să recupereze sensul acestei părți atât de importante a funcțiunii liturgice. „Nu este un moment de oratorie, nici un spectacol, cu atât mai puțin un val de acuzații”, a scris L'Osservatore Romano, amintind cuvintele Prefectului Congregației, Cardinalul Robert Sarah: Acesta este un text „care nu se naște fără un motiv, fără un de ce”. Și Benedict al XVI-lea a vorbit despre necesitatea unei predicări care trebuie să fie „artă”, iar Papa Francisc în „Evangelii Gaudium” a subliniat necesitatea acestui „minister important”.

Lungimea. Atât Cardinalul Sarah, cât și secretarul Congregației, Arhiepiscopul Arthur Roche, au insistat pe exigența ca predica să nu fie improvizată, ci pregătită, și că - la fel cum au învățat marii oratori ca Sfântul Ambrozie și Sfântul Leon cel Mare - ea trebuie să fie de ajutor credincioșilor în înțelegerea contextului liturgic în care este înscrisă. Cât ar trebui să fie de lungă? Nu există un cronometru, pentru că, a observat Sarah, „depinde de circumstanțe: în Europa poate 20 de minute ar părea prea mult, iar în Africa nu sunt suficiente. Acolo, oamenii vin de departe pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Este important, a notat Roche, ca predica să nu fie plictisitoare”.

Decalogul. Iată sugestiile date preoților (între paranteze, sursa):

1. Predica este pregătită cu grijă și ancorată la o cunoaștere profundă a Sfintei Scripturi, mai ales a Evangheliei (Prop. 19, Sinodul Episcopilor 2005).

2. Nu este un discurs oarecare, ci un discurs inspirat de Cuvântul lui Dumnezeu. Se poate apela la imagini sau la legende pentru a nu-i plictisi pe credincioși. (Card. Sarah, Prefectul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

3. Predica nu este un spectacol de divertisment, ci trebuie să dea sens și fervoare celebrării (Evangelii Gaudium, n. 138).

4. Predica nu poate fi improvizată: dimpotrivă, merită „o perioadă îndelungată de studiu, rugăciune, reflecție și creativitate pastorală” (Evangelii Gaudium, n. 145).

5. Predicarea trebuie să fie pozitivă, deoarece oferă „speranță mereu” și nu ne lasă „prizonieri ai negativismului” (Evangelii Gaudium).

6. Un bun predicator conduce „la înțelegerea a ceea ce iasă din gura lui Dumnezeu, la deschiderea inimilor în fața măririi lui Dumnezeu, la alimentarea credinței, la pregătirea unei comuniuni sacramentale fructuoase cu Cristos”. Este un predicator rău acela care „deși este un mare orator, nu este capabil să provoace aceste efecte” (Mons. Arthur Roche, Secretarul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

7. Predicatorul trebuie să-și organizeze predica, urmând această cale: alegerea a ceea ce trebuie să spună, de ce să spună, în ce mod să spună în fața acestei adunări specifice. Predicile diferă în funcție de celebrare: în timpul Liturghiilor de peste săptămână se recomandă o predică scurtă (Pr. Corrado Maggioni, subsecretarul Congregației).

8. O predică eficientă insuflă în ascultător dorința de cunoaștere sau de re-cunoaștere a lui Dumnezeu, prezentându-L într-un mod direct și clar, nu mototolit sau parțial (Filippo Riva, Oficial al Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale).

9. O predică eficientă pune în pericol ceea ce „știe deja” ascultătorul (Filippo Riva).

10. Discursul unui preot trebuie să se întrupeze, să mărturisească o atitudine în fața vieții, o poziție umană (Filippo Riva).

Traducere: Liviu Ursu
 

Sursa:www.tempi.it

Micul prinț

Cel mai faimos roman al cunoscutului Antoine de Saint-Exupéry devine film de animație, lansarea în cinematografe urmând a fi toamna acestui an.

Un pilot prabușit în desertul Sahara. Un băiat, sau poate un copilaș provenit de pe un asteroid îndepărtat. Un trandafir, o vulpe dar și un șarpe sunt doar câteva dintre ingredientele amestecate de Antoine de Saint-Exupéry, în paginile operei „Micul prinţ”.

Opera, a fost tradusă în 240 de limbi și dialecte, iar în cei 71 de ani de la publicarea sa, s-a vândut în 145 de milioane de exemplare din întreagă lume (16 milioane numai în limbă italiană).

Acum, romanul lui Antoine de Saint-Exupéry va deveni un film de animație. Realizat prin tehnologia CGI și stop motion, cu un buget de 80 de milioane de dolari, va fi unul dintre filmele prezentate la următoarea ediție a Festivalului de la Cannes.  În sălile de cinema își va face premiera în luna octombrie anul acesta. Realizator este Mark Osborne, deja cunoscut pentru producțiile SpongeBob și Kung Fu Pândă (realatează The Post Internațional).

Povestea așa cum este narată de către autor,  este o frumoasă lecție  despre semnificația vieții, dragostei și a prieteniei.

Autorul pleacă să-și caute prietenul pentru a-i spune că a reușit să repare motorul avionului, dar tocmai în acel moment prințul îi comunică faptul că trebuie să se întoarcă acasă. Dialogul dintre cei doi devine foarte emoționant, și asta pentru că autorul simte că ceva ireparabil are să se întâmple și nu se va putea face nimic pentru a preveni acest lucru.

Ca răspuns micul Prinț îi repetă că „ceea ce e important nu se vede”, apoi ca un ultim cadou râde spunându-i că atunci când va privi stelele va reuși să audă același râs. Stelele vor avea cu totul altă semnificație pentru pilot din acel moment. Acele stele vor deveni unice și irepetabile în ochii lui, și asta pentru că acolo se ascunde Micul Prinț.  Așa cum vulpea reușește să-l vadă pe Prinț în lanul de porumb, tot așa și autorul resuşeşte să-l  vadă în stele. „Fiecare om are o stea, fiecare diferită în felul ei, una poate să fie mișcătoare, iar altă să fie foarte puțin luminoasă. Pentru unii oameni de știință acesta sunt doar un obiect de studiu, o problemă care trebuie rezolvată, însă tu..tu vei avea stele așa cum nimeni nu are. Atunci când vei privi cerul noaptea, vei vedea că eu voi râde în una dintre acestea și acest moment va fi unul care te va face să crezi că toate râd pentru tine. Vei fi doar tu și stelele care pot râde!”

În final prințul îi explică că șarpele îl va mușca, și aparent va muri, însă va lasă doar trupul său pe pământ, acesta fiind că o coajă veche abandonată și mult prea grea de transportat, iar spiritul său va reveni pe asteroidul B 612.

În noaptea următoare, Prințul pornește spre locul convenit cu șarpele cu o zi înainte. Autorul care nu renunță la ideea de despărțire, îl urmează până când își ia rămas bun. Șarpele apare atunci brusc și îl mușca de gleznă. Acest moment nu reprezintă moartea prințului, ci doar intoarcea sa acasă.

Traducere: Remus Anghel Orian

Sursa:www.aleteia.org

Atelier

Pentru tineri cu educația formată din petice nu strică să „aștearnă pe hârtie” gânduri frământate și fragmentare. După o relectură a unor fragmente din Frumusețea infinitului de David Bentley Hart (mi s-au lămurit câteva lucruri, dar altele s-au încețoșat și mai mult), ar trebui să notez rapid ce am înțeles eu dintr-un concept până când nu voi uita complet și puținul pe care l-am reținut. Este vorba de analogia ființei. Ce voi scrie mai jos e un exercițiu de gândire, o schemă băbească, o poezioară învățată papagalicește, tabla înmulțirii pentru debutanții în ale spiritului. Deci, carevasăzică:

Analogia ființei este probabil marele moment al gândirii filosofico-teologice contemporane. Este propus, întâi de toate, de Eric Przywara SJ în lucrarea Analogia entis: Ur-Struktur und All-Rhytmus (1932, cred). În paralel a fost discutat de Edith Stein în Ființă finită și ființă eternă, iar pe urmele lui Przywara au luat-o Karl Rahner și Hans Urs von Balthasar. Spațiul anglo-american este cel care duce astăzi stindardul cu oameni ca Thomas White OP, John Betz, David Bentley Hart, D. C. Schindler, John Milbank. Nou în toată povestea este faptul că acest concept – întâlnit deja la Sf. Toma – e propus ca o cheie a unui întreg eșafodaj intelectual ce recuperează marile teme ale gândirii patristice și medievale. E ca un fel de balama care leagă mai multe structuri și care dă în același timp o flexibilitate inegalabilă.

Nu e ușor să stabilești care e punctul de plecare al acestui demers intelectual. Aceasta pentru că el are capacitatea de a se insera într-un pur discurs metafizic, ca un ghid viclean care pretinde că îți vorbește aceeași limbă și că te va duce într-un loc călduț dar care te păcălește și îți deschide o poartă către necunoscut. El îți vorbește de „contingență” cu aceeași seriozitate și anxietate cu care ți-ar vorbi un heideggerian dar te poartă în teritorii pe care Heidegger și discipolii săi gravi („O, oare frumusețea va salva lumea?” „Mmm, și totuși vechii greci…”) nu au avut curajul și onestitatea de a le străbate. Este vorba de întrebarea ultimă: dar ce face devenirea să fie? Ce face posibil ca un lucru să fie dar și să nu fie? Ce face posibilă atât ființa cât și non-ființa? Cu alte cuvinte, analogia entis scurtcircuitează certitudinile comod-existențialiste ale călătorilor acriți din lumea devenirii și morții, adoptându-le limbajul și ducându-i la marginea abisului. Sau organizând o petrecere-surpriză: Surprise!

Nu e ușor și pentru că nu îți dai seama exact dacă există pași ai demersului metafizic – adică niște operații ale gândirii ce ar urma schema descoperirii lumii de către orice om – sau dacă, dimpotrivă, noi avem intuiția tuturor implicațiilor conceptului prin simplul fapt că orice act al nostru – și, cumva, știm asta -  se plasează deja într-un orizont infinit (Blondel, Rahner). În sfârșit, nu e ușor și pentru că el poate fi folosit în metafizică, filosofia religiei, teologie fundamentală, „philosophical theology” (încă nu știu cum să traduc asta) dar și… hristologie. În funcție de orientarea ta spirituală și intelectuală îl poți folosi atât „de jos” – eu percep existența strict analogică, non-necesară a creației și caut astfel ființa infinită – cât și „de sus”: Dumnezeu se revelează pe sine într-o lume care nu are nimic altceva decât slavă, într-un exprimare ce se odihnește în auto-rostirea infinită a Tatălui prin Cuvântul său în strălucirea Duhului Sfânt.

De aceea, schema de mai jos nu cred că este în mod necesar ceea ce pare, o succesiune de idei, ci poate fi citită și în ordine inversă sau, cumva, simultan.

1. Eu văd că întreaga lume este o scenă a devenirii, nașterii și morții, intrării și ieșirii din ființă. Dar această contingență a lucrurilor nu se poate întemeia pe o altă contingență, adică pe nimic. Trebuie să existe o cauză supremă, nu doar una eficientă (ca la biliard), ci o cauză a tuturor cauzelor, o actualitate infinită care ține în ființă toate cauzalitățile secundare, o „posibilitate transcendentă a oricărei posibilități” (Hart), ipsum esse subzistens, ființa în sine subzistentă care actualizează (n-am subtilități filologice, deci a mi se ierta nefolosirea unor forme năstrușnice ca „actuează”) potențialitățile creaturilor. Suntem conjugare între „esență” și „ființă” și nu le avem în mod deplin pe niciuna dintre acestea. Esența noastră nu constă în a fi, am putea foarte bine să nu fim, deci trebuie să există un act pur în care ele coincid, a cărui esență este chiar actul de a fi. Acesta este Dumnezeu, Eu sunt cel ce sunt/Cel ce eram/Cel ce voi fi – declarația din Exod semnifică o ființă infinită care are în sine orice posibilitate. Devenirea, contingența, trecutul, prezentul, viitorul pot fi doar în cel ce este în sens absolut.

2. Urmează momentul catafatic. Dacă există frumusețe în lume, sau bine, sau adevăr, sau persoane, iar acestea își au ființa într-un Creator, atunci trebuie să existe o asemănare între noi și El. Trebuie ca și El să fie frumos, trebuie ca și El să fie bun, trebuie ca și El să fie o persoană. Naivi și cu inima săltând de bucurie, vom cânta un imn Creatorului frumuseților naturale, gândindu-ne că, dacă acestea sunt așa cum sunt, cu atât mai mult El!

3. Dar imediat pășim către apofatism. Dacă noi suntem conjugare de esență și ființă, dacă nu ne aparține nici faptul de a exista, nici o esență stabilă care să nu aibă nevoie de un izvor esențial infinit pentru a fi, înseamnă că noi existăm doar în mod analogic iar Cel ce sunt, actualitate infinită, fără potențe, este Celălalt, cu totul altul, infinit diferit. Între creatura care există doar în mod analogic, prin participare, și Creatorul care există în mod necesar și esențial, este o diferență calitativă infinită. Ar trebui să fie clar că, prin simpla sa rostire, analogia ființei, în momentul în care postulează asemănarea creației cu Dumnezeu, se deschide către o infinită lipsă de asemănare.

4. Momentul „final”, pe urmele lui Dionisie Areopagitul, Toma etc. este sinteza, și poate fi citit simultan cu toate cele trei momente de mai sus: Dumnezeu este infinit diferit, cu totul Celălalt pentru că este actul pur al tuturor lucrurilor, „ocean nesfârșit de substanță” (Ioan Damaschinul), pentru că, de fapt, el este dincolo de catafatism și apofatism. El este Hiper-Bun, Hiper-Frumos, Hiper-Persoană. Nu e nici urmă de dialectică fancy aici, niciun „Dumnezeu dincolo de ființă”, nici vreo teologie „post-metafizică”. El este atât de diferit nu pentru că este negare a formei, materialității, poate chiar și a persoanelor și a ființei, ci pentru că le are pe toate acestea în sine ca posibilități, pentru că, vorba lui Hart, este plinătate, kabod, greutate, densitate. Diversitatea extraordinară a creației, toată muzica ei, toată creativitatea copleșitoare pe care o poți observa își au rădăcina în Cel care este deja diversitate, muzică, creativitate. Infinitul nu este negare a finitului, ci intervalul nesfârșit în care acesta din urmă subzistă printr-un gest grațios („graceful and gracious” ar scrie Hart) de pace. Forma lucrurilor nu este o alienare față de un Dumnezeu enigmatic, lipsit de formă, ci rostire iubitoare a Celui care este plinătate de formă. Iar persoanele există doar în lumina dansului a trei Persoane infinite care se dăruiesc una alteia din veșnicie.

Analogia ființei denumește fundamentul ontologic în care se joacă marea teo-dramă a Revelației, ca act de restaurare a creației bune, de repovestire a acesteia în dialectul intra-trinitar. După cum nu poate exista o teologie creștină fără acest adevăr, în schimb nu se poate vorbi de analogia ființei fără a spune că ea își găsește expresia desăvârșită în Isus Hristos. El unește în sine, fără amestecare, negare sau contopire, natura umană și natura divină, creația cu Creatorul, o îndumnezeiește și o revelează ca acea nouă inflexiune din infinitatea auto-rostirii lui Dumnezeu prin Cuvântul, în bucuria și desfătarea Duhului Sfânt. Hristos vine „la ale sale” pentru că este din veșnicie Alfa și Omega, pentru că din veșnicie este Formă infinită în care Tatăl se bucură și în care formele creației își au izvorul. Pentru că El, în trupul său, îl revelează pe Tatăl, noi înțelegem că lumea însăși este revelație, scrisoare de dragoste. Isus din Nazaret descrie astfel destinul lumii: îndumnezeirea, unirea cu Tatăl, transparența totală față de har, pentru ca „Dumnezeu să fie totul în toate”. „În El ne mișcăm și suntem” reprezintă începutul și sfârșitul, ceea ce omul a uitat, ceea ce analogia entis lasă să se înțeleagă și ceea ce Hristos împlinește în trupul său.

În sfârșit, analogia ființei are o nuanță mistică și eshatologică: dacă Dumnezeu este plinătate și strălucire, „ocean nesfârșit de substanță”, atunci ultimul act desemnează o stare pe care misticii au anticipat-o: sfârșitul e abia începutul unui pelerinaj nesfârșit în Dumnezeu, din slavă în slavă, în care fericirea sufletului crește neîncetat.

Sursa:alinvara.wordpress.com

Nanomedicina care vindecă versus medicina care controlează

De Andrei Claudiu Hrişman

Nu vom face o evaluare etică a utilizării nanotehnologiilor în general, ci ne vom opri doar asupra nanotehnologiei care „intră” în contact direct cu organismul uman, fără să examinăm toate probleme etice pe care aceste tehnologii le pun în ambientul medical.

O primă problemă a nanomedicinei este dată de potenţialele riscuri corelate dimensiunii nanometrice ale materialelor folosite şi ale efectelor lor, încă necunoscute, asupra organismului uman:

Ar trebui să fie recunoscut faptul că în prezent nu există suficiente date disponibile care să permită identificarea oricărui sistem de reguli care guvernează caracteristicile toxice ale produselor nanotehnologiei. Prin urmare, rezultă că evaluarea riscurilor va trebui să se facă de la caz la caz. Pentru evaluarea riscurilor, pentru aplicarea nanotehnologiei şi pentru identificarea problemelor metodologice, trebuie luate în considerare atât expunerea cât şi hazardul [1].

Atunci când vorbim de senzorii care vor fi introduşi în organismul nostru pentru a ne monitoriza sănătatea, trebuie să ne întrebăm dacă nu va exista o presiune psihologică foarte puternică asupra individului care va şti că în fiecare moment nano-senzorii sau nano-vehiculele au acces la date sensibile care ar putea fi folosite şi de alte persoane în defavoarea sa. Poate se va reuşi dezvoltarea unor nano-chipuri care vor permite controlarea sau condiţionarea sistemului nostru nervos de la distanţă pentru evitarea actelor violente sau a impulsurilor antisociale, dar aceeaşi tehnologie ar putea fi folosită şi în scopuri militare sau de natură abuzivă [2].

Dincolo de potenţialele riscuri ale acestei noi tehnologii în curs de dezvoltare, există şi posibilitatea de a depăşi limita „medicinii necesităţii” pentru a ajunge la „medicina dorinţei” şi, implicit, şi la îmbunătăţirea organismului uman (cu toate implicaţiile etice deja analizate anterior) cu ajutorul nanomedicinei şi astfel continuând calea aleasă de eugenism şi de genetică [3].

Dar nanotehnologiile, nanomedicina în particular, nu aduc în discuţie probleme etice sau sociale nemaiîntâlnite până acum. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să ne folosim de propria libertate responsabilă în lumina adevărului ştiinţific pentru a găsi calea cea dreaptă şi astfel să răspundem în mod adecvat provocărilor etice şi sociale:

Pe termen scurt spre mediu, multe dintre preocupările sociale şi etice care au fost prezentate nu aparţin doar nanotehnologiilor. Faptul că nu sunt în mod necesar unice nu face neapărat ca acestea să fie mai puţin valide. Experienţa anterioară cu tehnologii controversate demonstrează că va trebui să depunem efort ori de câte ori apar probleme sociale şi etice, indiferent dacă acestea apar sau nu cu nanotehnologiile [4].

Suntem conştienţi că implicaţiile etice ale nanomedicinii pot fi aprofundate, dar ne vom opri aici deoarece ne-am atins scopul, acela de a sublinia că nanomedicina ar putea fi folosită atât pentru binele întregii omeniri prin descoperirea de noi terapii, dar şi pentru „binele medicinii dorinţei” pentru a ne îmbunătăţi capacităţile sau chiar pentru a construi o societate în care vom putea fi controlaţi datorită dispozitivelor moleculare introduse în organismul nostru:

Nanotehnologia oferă instrumente noi şi captivante pentru procesarea materialelor, dispozitive electronice mai puternice şi integrate şi noi terapii medicale. Nanodispozitivele, totuşi, ar putea de asemenea deveni instrumente vătămătoare şi au nevoie de o reglementare în perspectivă pentru a preveni consecinţele negative previzibile şi imprevizibile. Nanotehnologiile unesc o serie de alte tehnologii în curs de dezvoltare care oferă posibilitatea de a modifica organismul uman. Un studiu prospectiv, o discuţie pe scară largă a implicaţiilor acestor tehnologii asupra speciei umane trebuie să aibă loc cât mai repede posibil în rândul comunităţii medicale şi a comunităţii mondiale [5].

____________

[1] Scientific Committee on Emerging and Newly Identified Health Risks, The appropriateness of existing methodologies to asses the potential risks associated with engineered and adventitious products of nanotechnologies, Brussels 2006, 58, înhttp://ec.europa.eu/health/ph_risk/committees/04_scenihr/docs/scenihr_o_003b.pdf [07-03-2010].

[2] Cf. Comitato Nazionale di Bioetica, Nanoscienze e nanotecnologie, Roma 2006, 12, înhttp://www.governo.it/bioetica/testi/Nanoscienze_Nanotecnologie.pdf [07-03-2010].

[3] Pentru aprofundare: The President’s Council of Bioethics, Beyond Therapy. Biotechnology and the Pursuit of Happines, Washington 2003, înhttp://www.bioethics.gov/reports/beyondtherapy/beyond_therapy_final_webcorrected.pdf [31-03-2010].

[4] The Royal Society & The Royal Academy of Engineering, Nanoscience and nanotechnologies: opportunities and uncertainties, London 2004, 56, în http://www.cst.gov.uk/business/files/nano-report-2004-fin.pdf [31-03-2010].

[5] C.C. Hook, «Nanotechnology» în S.G. Post, Encyclopedia of Bioethics, Macmillan, New York 20043, 1871-1875,1874.

Sursa:www.culturavietii.ro

Cel mai vechi text al Evangheliei a fost descoperit într-o mumie?

O descoperire de mare importanţă! Acest text, care poate fi cea mai veche copie cunoscută a Evangheliei, a fost scris pe o foaie de papirus refolosită pentru a crea masca unei mumii egiptene. Este vorba despre un fragment al Evangheliei după Marcu, iar marea surpriză este că fragmentul a fost datat înainte de anul 90 d.Cr. (originalul fiind scris la câțiva ani după moartea lui Isus Cristos). O descoperire importantă pentru că, până în prezent, cele mai vechi exemplare ale Evangheliei datează din secolul al doilea.

Descoperirea a fost făcută publică de revista LiveScience care s-a interesat despre cercetările efectuate de Dr. Craig Evans, un profesor de Noul Testament al Academiei Divinity University College din Wolfville (Noua Scoţie, Canada), precum și o echipă de 36 de oameni de ştiinţă care studiază sute de texte printr-o tehnică ce le permite să dizolve lipiciul măştilor mumiilor fără a deteriora cerneala. Textul scris putând fi astfel citit.

Surpriza datării. Utilizarea papirusului pentru măștile mumiilor a fost frecventă în Egipt, unde faraonii şi le făceau din aur. Pe un astfel de papirus reutilizat, se pare, că a fost găsit şi pasajul din Evanghelia Sfântului Marcu. Cea mai mare surpriză a fost cauzată de datarea acestui document, printr-o tehnică cu carbon 14 și studierea altor documente găsite lângă pasajul evanghelic.

"Studiem acum documente din primele trei secole. Nu doar texte creștine, nu doar cele biblice, dar și a clasicilor greci, documente comerciale, diferite scrieri simple, scrisori personale...", spune Craig Evans. Printre textele grecești, sunt texte filozofice și copii ale operelor lui Homer.

Potrivit specialistului, acest fragment al Evangheliei, chiar mic fiind, poate oferi informaţii despre scrierile Sfântului Marcu. Și speră ca studierea măștilor să poată furniza informații cu privire la timpul scurs înainte ca papirusurile să fie refolosite și dedicate fabricării de măști sau cu privire la modul în care au fost transmise prin copiere texte biblice.

"Avem motive să credem că scrierile originale și primele lor copii ar fi fost în circulație de o sută de ani, în cele mai multe dintre cazuri, pentru altele chiar şi două sute de ani. Aceasta înseamnă că un scrib care a făcut o copie al unui text în secolul al III-lea, ar fi putut avea copii din al doilea sau primul secol."

Informații noi despre descoperirea acestei versiuni foarte vechi a Evangheliei Sfântului Marcu vor fi date publicităţii probabil în cursul acestui an 2015. Cercetatorii vor publica un volum care va conține diverse texte găsite în măști. Procesul folosit pentru a obține papiruşii - ce presupune distrugerea măștilor de mumii - este în curs de dezbatere, experții discutând despre ceea ce este mai important, masca sau textul din conţinutul ei. Pentru a răspunde acestei controverse cercetatorii vor publica un volum cu descoperirile lor.

Traducere: ACC

Sursa:www.aleteia.org

Inspector Gadget pentru toți!

De curând am fost invitați, noi blogerii (vezi aici), să ne dăm cu părerea vis-a-vis serialele din grila Boomerang și care ni se pare cel mai potrivit pentru a fi privit în familie. Păi grila este OK:

– Inspector Gadget;
– Patrula Junglei în acțiune;
– Tom și Jerry;
– Scooby-Doo, unde ești tu?;
– Looney Tunes: „Micii poznași” şi Baby Looney Tunes;
– Garfield Show;
– Orășelul leneș;
– Pantera Roz și prietenii;
– Animaniacii;
– Krypto, câinele erou.

Desene animate pentru toți și toate. Pentru copii și copii din noi. Ne putem aduce aminte de copilărie și de ceea ce aveam bucuria să vedem când eram pici.

Însă acum, dacă aș alege să urmăresc ceva animat împreună cu familia, aș alege în mod cert să mă bucur de „Inspector Gadget”. Și îl aleg pe el din câteva motive foarte clare. În primul rând îmi place îmbinarea dintre normal-fantastic-sf. Un detectiv ce pare la prima vedere un om normal, în situațiile cele mai dificile își scoate arsenalul la vedere. Îmi place îmbinarea dintre mister și modul inteligent în care se țese fiecare poveste și faptul că ele evoluează într-un mod inedit, finalizându-se mereu într-un mod neașteptat. Așa că nu sunt doar niște desene animate, sunt un mod plăcut de a-ți pune mintea la contribuție, pentru a căuta împreună cu inspectorul diverse indicii care să ducă la rezolvarea cazurilor. Apoi să nu mai vorbim de celelalte personaje comice care uneori îi mai și complică situațiile. Per total, aceste desene animate pot fi urmărite împreună de către toți membrii familiei, având fiecare câte ceva de învățat. Pentru ca după, de ce să nu facă părinții niște mici probe prin casă pentru pici cu niște premii delicioase... care pot fi savurate la rezolvarea „cazului” împreună! :)

Hai să ne aducem aminte cum eram copii! 

VEZI ȘI

http://www.boomerang-tv.ro