Fenomenul apariţiilor mariane în viziunea Bisericii

În contextul celebrării primei apariţii a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (11 Februarie 1858), este bine de reamintit faptul că fiecare creştin trebuie să trăiască şi să participe în mod conştient la aceste evenimente miraculoase şi să se bucure cu Biserica şi în Biserică.

Fenomenul apariţiilor sau revelaţiilor mariane nu aparţine doar timpului nostru, ci se extinde la arii culturale mai diferite. Trebuie analizat fenomenul marian, studiat statutul teologic şi descoperită semnificaţia pe care o are în timpul nostru, pentru a şti ce atitudine să luăm. Apariţiile Fecioarei Maria, numite în literatura ştiinţifică apariţii mariane, au o vechime istorică, a cărei existenţă nu poate fi ocolită. Amploarea lor, şi mai ales un grad de manifestare obiectiv, obligă ştiinţa să accepte faptele; apariţiile mariane nemaiputând fi clasate în tărâmul strâmt al iluziilor, al halucinaţilor.

Apariţiile înseamnă, în terminologia bisericească, acele expresii psihice în care obiectul apariţiei (de obicei o persoană sau mai multe), inaccesibil experienţei vizuale şi auditive normale a omului, intră în sfera simţurilor. În principiu, apariţiile sunt posibile: Dumnezeu dispune întotdeauna în deplină libertate şi putere de legile naturale ale creaţiei sale, fiind astfel în stare să dea mărturie, şi în mod sensibil, despre sine însuşi şi despre realităţile care transcend câmpul experienţei[1]. Apariţiile sunt fenomene sau experienţe prin care obiecte sau persoane invizibile ajung să fie văzute de om. Singurele apariţii reale sunt cele voite de Dumnezeu care, ca stăpân al legilor naturale create de El, poate arăta sau manifesta realităţi ce depăşesc experienţa senzorială. Atitudinea generală corectă faţă de aceste fenomene este aceea de a nu le dori şi a nu le cere, lăsându-le la atitudinea lui Dumnezeu.

Totuşi explicaţia acestui termen de apariţie nu este univocă, deoarece depinde de percepţia celui care examinează fenomenul.

Psihologul care nu pleacă de la credinţa religioasă, apariţia o asociază cu un „mecanism halucinatoriu”, adică o percepţie fără obiect, el este tentat de judecarea vizionarilor, clasificând apariţiile între bolile psihice, produse de inconştient, care acţionează asupra imaginaţiei, făcând să fie perceput ca real obiectul unei dorinţe; cu toate acestea, există o diferenţă între bolnavul psihic şi adevăratul vizionar, care spre deosebire de primul, are simţul realităţii, linişte sufletească şi refuză orice exhibiţionism, în ciuda asemănării mecanismelor halucinatorii şi de viziune, nu se poate accepta o asemănare şi o identificare între aceste fenomene.

Teologul pleacă de la posibilitatea pe care Dumnezeu o are de a se arăta în istorie, printr-o serie de semne obişnuite sau neobişnuite; el defineşte apariţiile ca experienţe psihice, în care obiecte (persoane) neobservabile, cu facultăţile obişnuite ale vederii şi auzului, adică printr-o experienţă comună, intră în mod supranatural în sfera simţurilor. Apariţiile sunt caracterizate de două elemente în sens riguros. Primul, o persoană care de regulă se află în afara câmpului normal al experienţei noastre senzoriale, şi celălalt element îl constituie percepţia acesteia de către vizionari prin cunoaştere sensibilă[2].

Codul de drept canonic nu cuprinde nici o legislaţie privitoare la apariţii sau manifestări miraculoase; nu există prin urmare nici o procedură oficială. Doar o practică a Scaunului Apostolic şi a episcopilor  operează în aceste cazuri, această practică este foarte prudentă deoarece Biserica vrea să procedeze cu seriozitate şi precauţie, separând adevărul de eroare.

Documentele Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei stabilesc anumite criterii: informaţii suficiente, adică o examinare atentă a faptelor prin culegerea de mărturii demne de crezut. Apoi dacă conţinutul apariţiilor contrastează cu revelaţia biblică interpretată de Biserică, fenomenul va fi reţinut ca neautentic, deoarece Dumnezeu nu se contrazice. Transparenţa priveşte funcţia de serviciu a apariţiilor, care sunt orientate pentru Dumnezeu şi fraţii din biserică şi din lume, şi nu asupra persoanei vizionarului sau a vreunui rit sau idee bizară[3]. În ceea ce priveşte sănătatea şi boala vizionarilor, trebuie constatate şi din partea medicilor şi psihiatrilor pentru a separa net halucinaţiile de viziuni.

Trebuie precizată valoarea apariţiilor şi în raport cu revelaţia fundamentală concentrată în Isus Hristos. După Scriptură, adevărata şi definitiva apariţie şi revelaţie este Isus Hristos, eveniment central al istoriei mântuirii (cf. Gal 4,4). În Hristos se termină revelaţia lui Dumnezeu faţă de lume, în El fiind deplinătatea mântuirii şi manifestarea definitivă a chipului lui Dumnezeu. Apariţiile sunt prezente în Biserică, dar ele nu pot să suprime sau să completeze revelaţia care se află deplin în Isus Hristos, ci sunt în serviciul acesteia. O credinţă bazată doar pe viziuni şi miracole e imperfectă dacă nu dă roade. Creştinii, primind cu bucurie viziunile şi revelaţiile ca dar al lui Dumnezeu, vor evita să schimbe credinţa pentru a trăi după viziuni.

Pe lângă revelaţia sau descoperirea generală, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din care Biserica ne învaţă adevărurile ce trebuie să le credem, există şi revelaţii particulare. Scopul lor este de a explica şi a întări anumite adevăruri ce se cuprind în descoperirea generală şi a îndemna pe oameni la mântuire. Dar ele nu se impun credinţei noastre ca şi ceea ce ne învaţă Domnul Hristos prin Biserică. Nu trebuie deci să credem, fără garanţii, aceste descoperiri, căci există şi false (diavolul încearcă să le imite pentru a induce în eroare). Dar nici să le respingem ca necredincioşii, ci să primim îndemnurile ce ni le transmit pentru mântuire, atunci când sunt confirmate de Biserică ca fiind autentice.

Între revelaţiile particulare şi Revelaţia Hristică există mai întâi un raport de subordonare. Revelaţiile particulare nu fac altceva decât să aducă în prim plan sau să scoată în evidenţă unele adevăruri pe care noi oamenii le-am uitat, cufundându-ne poate în păcat, şi oferindu-ne sfaturi practice pentru înaintarea în viaţa creştină fără însă a se abate de la Revelaţia Hristică. Izvorul din care revelaţiile particulare „se adapă” este Revelaţia Hristică. Între aceste două tipuri de revelaţie mai există şi un raport de asemănare. Revelaţia particulară nu poate aduce nimic nou sau în plus Revelaţiei Hristice, deci revelaţia particulară trebuie să fie la fel cu cea Hristică pentru a putea fi validă. În ceea ce priveşte finalitatea pe care acestea două o au, există tot un raport de asemănare: atât Revelaţia Hristică cât şi cea particulară nu urmăresc altceva decât să ne unească mai profund cu Creatorul nostru.

Învăţătura Bisericii face o distincţie între „revelaţia publică” şi „revelaţiile private”. Între cele două realităţi există o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul „revelaţie publică” desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament[4].

Conceptul de „revelaţie particulară” se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament. Catehismul Bisericii Catolice afirmă în această privinţă spunând că: „Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise  «private», dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii… Rolul lor nu este de a  «completa» revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei”[5]. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că ne îndreaptă către unica revelaţie publică.

Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Hristos însuşi. Când revelaţia particulară ne îndepărtează de El, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Spiritul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii.

Este important ca revelaţiile particulare să le privim în lumina revelaţiei lui Hristos. Centrul unei viziuni se dezvăluie pornind de la ceea ce este centrul unei „profeţii” creştine la modul absolut: centrul este acolo unde viziunea devine apel şi călăuză către voinţa lui Dumnezeu.

Vorbind despre apariţii, recordul absolut îl deţine Sfânta Fecioară. Şi e normal ca apariţiile ei să fie cele mai numeroase. Ea fiind cea mai apropiată de Hristos, e cea mai apropiată totodată de mădularele trupului mistic al lui Hristos. În acest trup mistic ea deţine funcţia de mamă. Biserica Catolică este foarte reţinută şi prudentă faţă de aceste fenomene ale apariţiilor. Toate cazurile semnalate de apariţii mariane sunt verificate extrem de riguros şi după criterii foarte drastice de către comisii conduse de înalţii prelaţi.

Tratând despre revelaţiile particulare, de fenomenul apariţiilor mariane, trebuie să amintim şi de criteriile de discernământ în ceea ce priveşte autenticitatea acestui fenomen şi de a-l putea distinge de falsele iluzii şi halucinaţii. Atunci când o persoană declară că a avut o apariţie a Fecioarei Maria, cum se poate afla dacă este vorba de o apariţie autentică, dacă este chiar Fecioara cea care se manifestă, sau dacă acest fenomen este dat de un alt ordin, sau are o altă explicaţie: halucinaţie, isterie, excrocherie, impostură, iluzie, înşelăciune a diavolului?

Discernământul nu revine de drept nici unui teolog, nici unui medic, nici unui psiholog, ci doar autorităţii ecleziastice. Hristos i-a dat Bisericii mandatul să păzească tezaurul credinţei, să recunoască, interpreteze, aprobe ceea ce vine de la Dumnezeu şi chiar să opereze acest act dificil de discernământ între o manifestare celestă autentică şi un fenomen pur subiectiv, venind de la demon. Recunoaşterea apariţiilor şi aprobarea pelerinajelor sunt actele Magisteriului Bisericii, unde se află angajată autoritatea sa.

Sunt trei criterii de discernământ[6]: primul criteriu este conformitatea mesajului transmis cu Revelaţia şi tradiţia doctrinală a Bisericii. Fecioara Maria nu poate dezminţi nici pe Fiul săi, nici Biserica asistată de Spiritul Sfânt în exerciţiul Magisteriului său.

Al doilea criteriu este cel al veracităţii (sincerităţii) vizionarilor. Ancheta începe totdeauna prin examenul aprofundat al personalităţii lor: echilibru psihic, condiţii de viaţă, maturitate. Această anchetă este delicată şi comportă multe investigaţii. Trebuie, în mod special, să se verifice să nu fie manipulaţi vizionarii de către adulţi, atunci când vizionarii sunt copii sau adolescenţi, sau chiar adulţi uşor impresionabili, care pot fi sugestionaţi.

Al treilea criteriu este proba timpului şi a multiplicităţii semnelor pozitive. Sunt necesare numeroase semne pentru a stabili cu certitudine dacă este Dumnezeu cel despre care este vorba. Unul dintre semnele cele mai decisive este „miracolul”. Dar şi aici cunoaştem prudenţa Bisericii. Există fapte extraordinare care nu vin în mod necesar de la Maria sau de la Dumnezeu. Isus însuşi ne avertizează: „Se vor ridica hristoşi falşi şi profeţi mincinoşi şi vor înfăptui semne mari şi lucruri uimitoare, încât să-i înşele, de se poate şi pe cei aleşi” (Mt 24,24).

Atitudinea cea mai potrivită în faţa apariţiilor mariane este cea a unei deschideri prudente. Dumnezeu poate interveni în istorie, dar după deplina revelaţie a lui Hristos, trebuie să rămânem prudenţi în a da atenţie acestor posibile intervenţii. A nu alerga la miracole nu înseamnă însă a rămâne indiferent. Odată ce s-a stabilit seriozitatea fenomenului prin criteriile deja enumerate, acestea trebuie primite cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi Maria. Întâlnirea cu sanctuarele este de multe ori mediul providenţial pentru descoperirea chipului biblic al Mariei, pentru convertire sau pentru pregătirea viitorului omenirii. Orice apariţie mariană cu semne şi caractere credibile întăresc legătura noastră cu Mama lui Dumnezeu; prin aceste apariţii, Fecioara îşi exercită misiunea de a-i ajuta pe toţi fiii, oriunde ar fi ei, să se regăsească în Hristos, adevărata cale spre Casa Tatălui.

Pr. Aurel Rus

---

[1] Vladimir Truhlar, Lessico di spiritualità, Ed. Queriniana, Brescia, 1973, p. 33.

[2] Cf. Ioan Mitrofan, Mariologie, Note de curs, Blaj, 2004, p. 163.

[3] Ibidem, p. 164.

[4] Congregaţia Pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, Colecţia „Documente” nr. 15, pp. 44-45.

[5] Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-catolică, Bucureşti, 1993, nr. 67.

[6] Cf. Cezarina Adamescu,  Iată Mama ta!, Ed. Alma Galaţi, 1998, p. 399.

Sursa

Moartea explicată de o fetiță cu cancer în fază terminală

„Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!”

de Dr. Rogério Brandão, oncolog

„Ca și medic specialist în oncologie, cu 29 de ani de experiență profesională, pot afirma că am fost crescut și schimbat de dramele trăite de pacienții mei. Nu ne putem cunoaște dimensiunea reală până când, în mijlocul adversitățiilor, nu descoperim că suntem capabili să mergem mult mai departe.

Îmi amintesc cu emoție Spitalul Oncologic din Pernambuco (Brazilia), unde am făcut primii pași ca și profesionist. Am asistat la drama pacienților mei, mici victime nevinovate afectate de cancer. Odată cu nașterea primului meu copil, am început să mă simt inconfortabil, văzând suferința celorlalți copii. Toate acestea, până în ziua în care un înger a venit lângă mine!

Am văzut acel înger în chipul unei fetițe de 11 ani, epuizată de diferite tratamente care au implicat programe chimice și radiații, timp de 2 ani. Dar nu am văzut renunțare în acel mic înger. Am văzut-o plângând de multe ori, am văzut teamă în ochii ei, dar acest lucru este uman!

Într-o zi am ajuns mai devreme la spital și mi-am găsit îngerașul singur în cameră. Am întrebat-o unde este mama ei. Nici chiar astăzi nu reușesc să spun răspunsul pe care mi l-a dat fără a mă emoționa profund”.

„Uneori, mama iese din cameră pentru a plânge în ascuns pe hol. Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!”.

„Ce reprezintă moartea pentru tine, dragă? Am întrebat-o”.

„Câteodată, când suntem mici, mergem la culcare în patul părinților noștri, iar a doua zi ne trezim în patul nostru, nu-i așa?”. „În acel moment mi-am amintit de fiicele mele, care în acea perioadă aveau 6 respectiv 8 ani, și exact acest lucru se întâmpla cu ele”.

„Așa este și moartea. Într-o zi voi dormi, iar Tatăl meu va veni să mă ia. Mă voi trezi în casa Sa, în adevărata mea viață!”.

„Am rămas șocat, neștiind ce să mai spun. Am rămas uimit de maturitatea cu care suferința a accelerat spiritualitatea acelui copil.

„Iar mama mea va fi cuprinsă de nostalgie”, a adăugat.

„Emoționat, cu greu stăpânindu-mi lacrimile, am întrebat-o: „Ce este nostalgia pentru tine, dragă?”

„Nostalgia este iubirea care rămâne!”

„Astăzi, la 53 de ani, îi provoc pe toți să dea o definiție mai bună, mai directă și mai simplă a cuvântului „nostalgie”: este iubirea care rămâne!

Îngerașul meu a plecat în urmă cu mulți ani, dar mi-a lăsat o mare lecție care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc viața, să încerc să fiu mai uman, mai afectuos cu pacienții mei și să-mi reconsider valorile. Noaptea, când cerul este senin și văd o stea, o numesc „îngerul meu”, care strălucește și luminează în cer.

Mulțumesc, îngeraș, pentru viața pe care am avut-o, pentru lecțiile și pentru ajutorul pe care mi le-ai dat. Ce frumos este că există nostalgia! Iubirea care a rămas este eternă!”

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.aleteia.org

Ceaiurile şi rugăciunile fratelui Mihai din Prilog au vindecat miraculos bolnavi

Călugărul Mihai a salvat mulţi oameni de la intervenţii chirurgicale sau de la boli declarate incurabile. Ingredientele „miraculoase“ au fost de fapt foarte simple: ceaiuri din plante şi multă rugăciune.

Călugărul Mihai Neamţu s-a născut la 12 octombrie 1924 în satul Prilog, judeţul Satu-Mare. Şi-a dedicat întreaga viaţă credinţei creştine şi a suferit prigoana comunistă, fiind izgonit de la Mănăstirea Bixadului. Din 1970, a început să meargă din sat în sat să vindece oamenii cu ajutorul tratamentelor cu ceaiuri şi îndemnându-i la rugăciune.

Cu timpul, vestea i s-a dus în toată ţara, şi au început să vină zilnic sute de oameni bolnavi la Prilog. Toţi cei care l-au căutat au fost primiţi. Dar călugarul vindecător refuza bani pentru binele pe care-l făcea celor suferinzi. Programul de primire a celor bolnavi era de la ora 9 dimineaţa până târziu în noapte, astfel încât Unchiul Mihai, cum i se zicea, avea doar două pauze de masa pe zi. Chiar extenuat, continua să primeasca bolnav după bolnav.

Minuni cu plante şi rugăciuni

Orice boala poate fi vindecată, era credinţa călugărului Mihai. El nu recomanda să se renunţe la terapia medicamentoasă aducatoare şi ea de efecte benefice. Spunea doar că medicamentele trebuie ajutate cu ceaiuri naturiste.

În plus, îndemna la rugăciune şi în modestia lui credea cu toată convingerea că orice om are în el o particică de Dumnezeu, de aceea fiecare bolnav se poate vindeca. „Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului este Puterea voastră“, spunea el.

Îi cunoştea bine pe toti care îi călcau pragul. Le răspundea la întrebări legate de boala, de tratamente, la întrebari legate de viaţa de zi cu zi. Cine urmează terapia indicată de Unchiul Mihai trebuie să ţină cont de câteva sfaturi generale. Ceaiurile se pot îndulci doar cu sirop natural de afine, lămâie, brad, zmeură, mure. Lichidele nu trebuie băute reci sau fierbinţi, la fel şi mâncarea. Periodic, bolnavul trebuie să facă analize şi controale medicale. Împărtăşania, luată conştient, conduce spre sănătate sufletească şi trupească.

Femeia vindecată de cancer

Rugăciunile şi ceaiurile miraculoase ale Călugărului din Prilog au reuşit să pună pe picioare oameni care erau deja cu un picior în groapă. Rămâne mărturie în acest sens şi cele relatate de Maria Ţăran, din Călineşti Oaş, poveste pe care o regăsim în cartea regretatului Iosif Ţiproc, “Mihai din Prilog.”

Maria Ţăran: ”Eu l-am ştiut pe Mihai din prilog. Vindeca multă lume care mergea la el. Veneu şi din alte părţi la el. Fata mea care e născută în 1963, a fost vindecată de către el. Prunca ei avea doar o lună, când ea s-a îmbolnăvit de plămâni. Făcuse baie şi a răcit după care a făcut aprindere de plămâni dar nu s-a grijit. Apoi boala s-a agravat şi ea s-a internat la Cluj la spital. A stat acolo vreo şase luni şi au zis că are cancer la plămâni, Slăbise mult când s-a dus la Mihai, la Prilog. I-a dat ceaiuri şi i-a spus să nu bea apă timp de şase luni, doar ceaiuri şi desigur multă rugăciune. Fata mea s-a refăcut miraculous şi când s-a întors la Cluj la control medicilor de acolo nu le venea să creadă că fata mea nu mai are nimic la plămâni. A făcut în decursul anilor controale la sanatoriul din Bixad, dar nimic nu i s-a mai găsit. După revoluţie a mai umblat prin lume, prin străinătăţi, unde a făcut şi acolo o serie de controale însă toate arătau că fata mea este perfect sănătoasă. Un adevărat miracol s-a produs cu ea şi toate datorate ceaiurilor dar mai ales a rugăciunilor venite din inimă” s-a confesat femeia.

„Fiţi buni şi faceţi bine!“

Pe lângă reţetele de sănătate, Unchiul Mihai a transmis şi învăţăturile lui pline de înţelepciune, care ne vor face viaţa mai bună. „Fiţi veseli!“, „Înainte de orice, fii moral!“, „Nu te enerva!“, aceastea sînt principiile de bază ale filosofiei lui.

„Certăreţii au faţa urîtă, brăzdată de riduri, iar cei buni, care sînt gata să ierte oricînd şi orice greşeală, au faţa liniştită, plăcută şi luminoasă. Dacă de la noi pleacă o faptă bună, locul nu rămîne gol, ci se va înmulţi binele de 10 ori în acel loc. Încercaţi să urmăriţi şi voi cînd faceţi un lucru bun: vă simţiţi mai bine şi aşa se va simţi şi cel căruia îi faceţi binele. Învaţă şi pe alţii care aud sau văd fapta, să o facă şi ei. Dacă sînteţi toata ziua binedispus, puteţi observa cum creşte puterea în voi.

Cînd ne certăm cu cineva, sîntem nervoşi, nu mai putem mînca, nu ne putem odihni, împrăştiem agitaţie în jurul nostru şi, dacă se repetă des, ne îmbolnăvim“, aceasta era credinţa călugărului înţelept. Cît priveşte rugăciunea ca metodă de tămăduire, el spunea: „Vindecarea depinde de harul dat de la Dumnezeu persoanei respective şi de credinţa cu care este spusă rugăciunea“.
 

Sursa:adevarul.ro

Un lucru important despre ţipatul la copii

de Rachel Macy Stafford

Eu prețuiesc bileţelele pe care le primesc de la copiii mei – indiferent dacă acestea sunt scrise cu pix pe un post-it galben sau scrise cu caligrafie perfectă pe o foaie cu linii. Dar poezia de Ziua Mamei pe care am primit-o recent de la fiica mea în vârstă de 9 ani e deosebit de semnificativă. De fapt, primul vers al poemului m-a făcut să-mi ţin respirația, în timp ce lacrimi calde se rostogoleau pe faţă.

„Cel mai important lucru despre mama mea este că… ea e mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”

Vedeţi însă, nu a fost întotdeauna așa.

La un moment dat, am început să practic un nou mod de comportament, destul de diferit faţă de felul în care mă purtasem până în acel moment. Am devenit o persoană care ţipa. Nu se întâmpla des, dar eram exagerată – ca un balon umflat prea tare care apare brusc și face ca toată lumea din jur să tresară de frică.

Deci, cum de reuşeau copiii mei, pe atunci în vârstă de 3 și 6 ani, să mă facă să-mi pierd controlul? S-a întâmplat atunci când fata mea insista să mai ia trei coliere de mărgele şi ochelarii ei de soare roz când eram deja în întârziere. S-a întâmplat pentru că a încercat să toarne ea singură cerealele și a vărsat întreaga cutie pe masa din bucătărie. S-a întâmplat pentru că a făcut să cadă îngerul meu preţios din sticlă pe podeaua tare de lemn şi l-a spart, după ce i s-a spus să nu-l atingă. S-a întâmplat fiindcă se lupta din răsputeri pentru că nu vroia să doarmă atunci când aveam mai mare nevoie de pace și liniște? S-a întâmplat pentru că amândoi se certau pe lucruri ridicole, cum ar fi: care să iasă primul din mașină sau care primise  mai multă înghețată?

Da, au fost acele lucruri – întâmplări nefericite, dar normale şi problemele tipice copiilor și comportamentul lor care m-au iritat până la punctul de a-mi  pierde controlul.

Nu e simplu să scriu aşa ceva. Şi nici nu este ușor să retrăiesc faptul că adevărul trebuie spus: m-am urât în acele momente. Ce s-a întâmplat cu mine de a trebuit să ţip la două mici creaturi pe care le iubeam mai mult decât viaţa mea?

Să vă spun ce s-a întâmplat cu mine.

Neatenţia

Faptul că foloseam telefonul în mod excesiv, munceam peste măsură, o grămadă de liste cu lucruri de făcut şi mânia perfecţiunii asta m-a dărâmat. Şi ţipătul la persoanele care îmi erau drage era rezultatul direct al pierderii controlului în viața mea.

Inevitabil, a trebuit să cedez pe undeva.

Aşa că am cedat în spatele ușilor închise, în mijlocul persoanelor care însemnau cel mai mult pentru mine.

Până într-o bună zi. Fiica mea mai mare se suise pe un scaun și voia să ia ceva din cămară, când, din greșeală, a făcut să cadă pe podea  o pungă întreagă de orez. În timp ce un milion de boabe mici cădeau pe podea ca o ploaie, ochii fetei mele s-au umplut de lacrimi. Și atunci am văzut teama în ochii ei, în timp ce aştepta ca mama ei s-o repeadă.

Îi e frică de mine, m-am gândit cu realizarea cea mai dureroasă care se poate imagina. Copilului meu în vârstă de 6 ani îi este frică de reacția mea pentru o greșeală nevinovată de-a ei.

Cu durere adâncă, am realizat că nu eram mama cu care aş fi vrut să crească copiii mei şi că nu era acesta modul în care voiam să trăiesc tot restul vieții mele.

După câteva săptămâni de la acel episod, am avut un moment de epuizare totală şi de realizare interioară: momentul meu de conștientizare dureroasă care m-a propulsat pe o cale eliberatorie ,departe de distracții ,ca să înțeleg ceea ce într-adevăr conta pentru mine. Asta a fost acum doi ani și jumătate – doi ani și jumătate de recuperare lentă de la excesuri şi de la neatenţia provocată de  folosirea aparatelor electronice în viața mea … doi ani și jumătate de eliberare de la standardul de neatins al perfecțiunii și a presiunii sociale de a „face totul”. În timp ce mă dedicam tulburărilor mele interne și externe, furia și stresul acumulat în mine până atunci se risipeau încet. Simţindu-mă mai uşoară, am fost în stare să reacționez la greșelile și nereuşitele copiilor mei într-un mod mai calm, plin de compasiune și mai rezonabil.

I-am spus lucruri ceva de genul: „E doar sirop de ciocolată. Se poate  curăţa şi cămara va fi ca nouă.”

(În loc de un oftat exasperat și o privire pe măsură.)

M-am oferit să o ajut cu mătura în timp ce ea aduna o grămadă de cereale Cheerios de care era plină podeaua.
(În loc de a-i arunca o privire de dezaprobare și supărare totală.)

Am ajutat-o să se gândească unde şi-ar fi putut lăsa ochelarii.

(În loc s-o fac de rușine că e atât de iresponsabilă.)

Și în momentele când epuizarea absolută și văicăreala neîncetată erau pe punctul de a mă depăşi, intram în baie, închideam ușa, răsuflam o clipă şi-mi aduceam aminte că sunt copii, iar copiii fac greșeli. La fel ca şi mine.

Cu timpul, teama pe care o văzusem odată în ochii copiilor mei când erau la necaz a dispărut. Și, slavă Domnului, am devenit pentru ei un refugiu în vremuri de necaz – în loc de duşmanul de care să fugă și să se ascundă.

Nu sunt sigură că m-aș fi gândit să scriu despre această transformare profundă dacă nu ar fi avut loc întâmplarea de lunea trecută, după-amiază. În acel moment, m-am simţit copleşită și m-am abţinut să nu strig. Eram pe cale să termin ultimele capitole ale cărții pe care-o scriu în prezent și computerul mi s-a blocat. Dintr-o dată, ultimele trei capitole pe care le scrisesem mi-au dispărut din fața ochilor. Mi-am petrecut câteva minute pline de disperare, încercând să revin la versiunea cea mai recentă a manuscrisului. Când nu am reușit, am consultat funcţiunea de backup a calculatorului, ca să constat că şi acolo era prezentă o eroare. Când m-am dat seama că nu voi mai recupera niciodată aceste trei capitole, am vrut să plâng – dar, şi mai mult, am vrut să urlu de supărare.

Dar nu am putut, pentru că trebuia să mă duc să iau copiii de la școală și să îi duc la antrenamentul cu echipa de înot. Cu mare strângere de inimă, mi-am închis încet laptop-ul și mi-am amintit că ar putea exista probleme mult, mult mai rele decât să scriu din nou aceste capitole. Apoi mi-am spus că nu se putea face absolut nimic ca să rezolv acea problemă în acel moment.

Când copiii s-au urcat în maşină, au știut imediat că se întâmplase ceva. „Ce să întâmplat, mamă?”, au întrebat la unison după ce au aruncat o privire pe fața mea ca cenușa.

Aş fi vrut să strig: „Mi-am pierdut trei zile de muncă din  cartea mea!”

Aş fi vrut să dau un pumn în volan, pentru că mașina era ultimul loc unde aş fi vrut să fiu în acel moment. Aş fi vrut să merg acasă și să-mi rezolv problema cu cartea – nu să car copiii la antrenamentul de înot, să storc costume de baie umede, să piepten păr încâlcit, să pregătesc cina, să spăl vase şi să-i pun în pat seara.

Dar în schimb am spus cu calm: „Nu vreau să vorbesc acum despre asta. Mi-am pierdut o parte din cartea mea. Și nu vreau să discut  pentru că mă simt foarte abătută.”

„Ne pare rău”, a spus cea mai mare pentru amândoi. Și apoi, ca și cum ar fi știut  că aveam nevoie de spațiu, au tăcut tot drumul până la piscină. Eu şi copiii ne-am văzut de treburile noastre și, deși eram mai tăcută decât de obicei, nu am ţipat şi am încercat din tot sufletul să nu mă mai gândesc la problema cu cartea.

În cele din urmă, ziua era aproape pe sfârşite. Îl pusesem pe copilul meu cel mic în pat și stăteam culcată lângă fata mea cea mare ca să discutăm,ca în fiecare seară.

„Crezi că o să recuperezi capitolele ?”, a întrebat fiica mea încet.
Și atunci am început să plâng – nu atât de mult pentru cele trei capitole, știam că va trebui să le scriu din nou – suferinţa mea a fost mai mult o eliberare din cauza epuizării și a frustrării implicate în  scrisul și editarea unei cărți. Fusesem atât de aproape de sfârșit. Eram incredibil de dezamăgită de faptul că se schimbase situaţia aşa de brusc .

Spre surprinderea mea, fetiţa mea a întins mâna și m-a mângâiat pe păr încet. A început să spună cuvinte liniștitoare, cum ar fi, „Calculatoarele pot fi atât de frustrante,” și „aş putea să mă uit la maşina timpului să văd dacă pot să recuperez o copie.” Și apoi, în cele din urmă: „Mama, tu poţi face acest lucru. Ești cea mai bună scriitoare pe care o știu,”și „te voi ajuta şi eu cum pot.”

Când am avut probleme, ea a fost prezentă, m-a încurajat cu răbdare și compasiune şi nici nu s-ar fi gândit să mă lovească când eram deja la pământ.

Fata mea nu ar fi răspuns în mod empatic dacă aș fi rămas una care ţipa la ea. Pentru că a ţipa înseamnă blocarea comunicării; taie legătura; îi face pe oameni să se separe – în loc să se apropie.
„Cel mai important lucru este că mama mea este mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”

Fata mea a scris asta despre mine, femeia care a trecut printr-o perioadă dificilă, de care nu e mândră, dar de la care a învățat ceva. Și în cuvintele fiicei mele văd speranță pentru alții.

Cel mai important lucru este că nu e prea târziu să renunţi la a țipa.

Cel mai important lucru este că viaţa este prea scurtă pentru a te supăra din pricina cerealelor vărsate şi a încălţămintei nepuse la loc.

Cel mai important lucru este că, indiferent de ceea ce s-a întâmplat ieri, astăzi este o nouă zi.

Astăzi putem alege să răspundem în mod liniștit.

Și, făcând astfel, îi putem învăța pe copiii noștri că pacea construiește poduri – poduri peste care putem merge în vremuri de necaz.
 

Sursa:stiripentruviata.ro

O fetiță de 2 ani, înainte de a muri, spune că L-a văzut pe Isus

„Ceea ce îmi dă speranță este faptul că ea L-a văzut pe Domnul și acum se află în cer împreună cu El. Știu că este acolo și mă așteaptă”, a spus mama.

Povestea micuței Giselle Janulis, decedată la numai doi ani din cauza unei probleme cardiace, a emoționat persoanele din întreaga lume. Înainte de a muri, spune că L-a văzut pe Isus.

Descoperirea bolii cardiace s-a produs într-un mod surprinzător, în timpul unui examen de rutină cerut de medic, atunci când fetița avea doar 7 luni. Până în acel moment, părinții nu au observat nimic ciudat. „Nu știu de ce Giselle s-a năcut așa. Este una dintre întrebările pe care le voi adresa lui Dumnezeu”, a spus mama, Tamrah Janulis.

Giselle avea un defect cardiac congenital, cunoscut sub numele de tetralogia Fallot, una dintre cauzele cele mai frecvente ale morții subite a copiilor. Tamrah și soțul ei Joe au rămas surprinși când medicii i-au informat că fetița lor avea o valvă în minus și o serie de artere care nu erau încă formate. „Nu eram pregătită. Lumea mea s-a blocat complet. Eram în stare de șoc, fără cuvinte”, a amintit Tamrah.

Unii specialiști au afirmat că Giselle ar fi putut trăi până la 30 de ani, alții au susținut că ar fi trebuit să moară de mult. La două luni după diagnostic, Giselle a suferit o intervenție chirurgicală cardiacă, iar medicii au descoperit că inima ei era asemenea unei „farfurii de spaghete” sau a unui „cuib de păsări”, cu mici vene filiforme, care au luat naștere pentru a încerca să compenseze arterele lipsă. După intervenție, un expert a recomandat un transplant de inimă și plămâni, o procedură rară care, de obicei, nu a avut loc la copii.

Tamrah și Joe au decis să nu se efectueze transplantul, și au hotărât să urmeze prescrierea medicilor, care consta în a-i administra fetiței o serie de medicamente. „I-am administrat toate medicamentele, de două ori pe zi. Am luat-o întotdeauna cu mine și nu am scăpat-o din ochi”, a declarat Tamrah.

Giselle era o fetiță strălucită. A învățat alfabetul la doar 10 luni. „Nu a oprit-o nimic. Îi plăcea să meargă la grădina zoologică. Venea cu mine la echitație. A făcut de toate. Suntem o familie cu o mare pasiune pentru muzică, iar Giselle cânta tot timpul”.

Trecând lunile, mâinile, picioarele și buzele fetiței au început să prindă o nuanță albăstruie, semn că inima ei nu funcționa în mod corespunzător. După sărbătorirea celei de-a doua zi de naștere a avut prima viziune cu Isus. S-a întâmplat cu câteva săptămâni înainte de a muri.

„Salut, Isus. Salut, Isus”, a spus fetița, surprinzându-și mama, care a întrebat-o: „Ce vezi, draga mea?” Fără a-i acorda mare atenție mamei, Giselle a repetat salutul: „Salut, Isus”.

Tamrah a spus că a insistat pentru a vedea ce se întâmplă, și a întrebat-o din nou pe fetiță: „Unde este?”. Giselle a răspuns fără ezitare: „Este aici”.

„Fetița devenea din ce în ce mai slăbită”, a spus Tamrah. Mâinele și picioarele au intrat într-o stare de parestezie, iar țesuturile au început să moară. Picioarele, mâinile și buzele erau din ce în ce mai albastre. Familia, care era adunată în jurul patului părinților în care se afla fetița, a asistat-o până în momentul în care aceasta a încetat să mai respire.

„Miracolul meu este că ea a trăit fericită. Fiecare zi petrecută cu ea, a fost pentru mine ca un miracol. Ceea ce îmi dă speranță este faptul că L-a văzut pe Domnul, și acum se află în cer împreună cu El. Știu că este acolo și mă așteaptă”, a concluzionat mama.

Traducere: Liviu Ursu
 

Sursa:www.aleteia.org

Criza căsătoriei este mai gravă decât criza economică!

Francezilor le este frică de șomaj și terorism. Dar poate ar trebui să se teamă mai mult de criza în care se află căsătoria: numărul mariajelor înregistrează cea mai scădere în Franța, după cel de-al doilea război mondial.

Cifrele înregistrate de INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) în ceea ce privește căsătoriile, publicate la 12 februarie a.c. sunt alarmante: cele 231.225 de căsătorii celebrate în 2013 prezintă o scădere cu 6% într-un singur an și procentul cel mai scăzut înregistrat în perioada postbelică (Francetv info). În 1945, când Franța se afla în ruină, se celebrau 500.000 de căsătorii – mai mult decât dublul celor de azi (în timp ce populația număra la acea vreme 40 de milioane, față de cele 65 de milioane în prezent)! În 70 de ani, cu excepția câtorva creșteri (417.000 în 1972, 300.000 în anul 2000), numărul căsătoriilor a continuat să scadă.

Scăderea merge către 200.000, cifră cu atât mai îngrijorătoare cu cât unul din  5 mariaje înregistrate în 2013 este un remariaj (procentul era de numai 7,8% în 1973). De asemenea,  s-au înregistrat 7.367 uniuni homosexuale ( 10.000 sunt estimate pentru anul 2014 din totalul  celor 241.000 de căsătorii, adică 4%).

Cauze multiple și complexe

Cauzele acestei crize familiale sunt multiple și destul de complexe: bulversarea modului de viață și a mentalităților, munca și autonomia femeilor.– „Aproape 29% dintre femeile născute în 1930 erau deja căsătorite la 20 de ani, față de 1% dintre cele născute în 1990” (Le Télégramme) – reticența față de un angajament, nevoia de securitate în fața viitorului, creșterea vârstei la care se realizează căsătoria – 30 de ani în medie azi, față de 24 în anii ’80 (ActuOrange).

Înmulțirea divorțurilor joacă în mod clar un rol important în ceea ce privește teama legată de un angajament: în același an 2013 s-au înregistrat 125.000 de divorțuri, adică mai mult de jumătate din numărul căsătoriilor încheiate. Or, aceste rupturi, cumulate cu boom-ul „uniunilor libere” (24% dintre aceste cupluri în Ile-de-France) au drept consecinţă explozia familiilor monoparentale, unde mama își crește, în general, singură copiii. Absența tatălui, singurătatea și sărăcia mamelor, familiile destrămate și „refăcute” sunt fructul amar al revoluției sexuale din ’68.

Un veritabil cancer social

Dacă familia este celula de bază a societății, răul care o afectează încă de la origine, căsătoria, este un adevărat cancer social, mult mai îngrijorător decât criza economică. Dar nu e suficient să recunoaștem simptomele bolii pentru a pune un diagnostic: trebuie să mergem la surse. Oare de ce instituția căsătoriei, care reprezenta o țintă pentru adepții „revoluției” din ’68,  nu a reușit să depășească această discreditare . De unde această lipsă de încredere generalizată față de jurământul solemn și public al fidelității, care stă la baza alianței nupțiale?

Ar fi mai întâi vechiul vis romantic al unei iubiri libere și inventive, renăscând fără încetare, vis cu atât mai contrar fidelității și indisolubilității inerente angajamentului căsătoriei („Până ce moartea ne va despărți”) cu cât strămoşii noștri nu au fost nici ei fideli promisiunilor făcute. Se știe, de asemenea, că jurământul ar trebui „ținut” timp de mai multe decenii: creșterea duratei de viață împinge orizontul vieții de cuplu către o jumătate de veac.

Posibilitatea de a-ți reface viața

Dar, înainte de toate, ar trebui să vorbim de individualismul, ca să nu spunem autismul, care stă în spatele acestei crize a căsătoriei; comportamentul cel mai dăunător, prin caracterul său asocial. Ne concepem dragostea în doi ca și cum am trăi pe o insulă pustie. Vrem să ne „inventăm” dragostea fără ca familia, societatea, Biserica să aibă vreun cuvânt de spus. Vrem să „ne realizăm” prin suprapunerea a două comportamente subiective, fără deschidere către societate, către viață, către Dumnezeu. Vrem totul, imediat, fără să lăsăm relației timpul necesar să se maturizeze, fără a lăsa loc liberului consimțământ. Vrem ca sexualitatea să dea sens relației, în timp ce relația ar trebui să să fie cea pe care se bazează sexualitatea.  Și cum asemenea relații nu pot funcționa multă vreme, am vrea să fie posibil să „ne refacem viața” printr-o nouă legătură, ca și cum prima n-ar fi existat niciodată, ca și cum am putea șterge totul… Rezultatul: toată lumea suferă, începând cu copiii, pasați dintr-o parte în alta, de la mamă la tată.

Și totuși, chiar dacă vremurile se schimbă, natura umană rămâne aceeași. „Modernitate” sau nu, fiecare aspiră, astăzi ca și ieri, să fie „lovit”  de o dragoste totală și fără rezerve, care lasă suficient loc sentimentului și sexualității, libertății și fidelității și, de asemenea, unei intimități apte să se deschidă vieții și societății. Această aspirație este, fără îndoială, mai puternică decât a fost vreodată; însă, din cauza tuturor acestor drame intime care minează societatea noastră și culminând cu estomparea identității sexuale, ea pare irealizabilă. Nu mai îndrăznim să credem în posibilitatea unei alianțe armonioase și durabile între un bărbat și o femeie.

Responsabilitatea creștinilor în fața destrămării alianței

„Alianța” este un cuvânt biblic, un cuvânt creștin. Este drumul alianței pe care societatea noastră „postcreștină” l-a pierdut: Criza credinței stă la baza crizei mariajului și a familiei. Provocarea le este așadar adresată creștinilor, deschizători de drumuri, „sarea pământului” și „lumina lumii”. Creștinilor le revine datoria să dea exemplul unui angajament total și fără rezervă în sacramentul căsătoriei sau în celibat, după vocația fiecăruia. Cuplurile  creștine ar trebui să arate că te căsătorești nu doar „din iubire”, ci pentru iubire, acceptând lucrurile mărunte ale vieții cotidiene, atențiile, eforturile, sacrificiile, iertările reciproce, plăcerile împărtășite. Creștinii să-și sporească luciditatea, mai mult ca odinioară, în ceea ce privește provocările iubirii umane; dar, înainte de toate, să-și pună toată încrederea în lucrarea divină: „bărbatul și femeia sunt creația Lui”

În fața acestei rupturi a alianței, responsabilitatea noastră este imensă, dar nu are nimic apăsător, atâta vreme cât ne punem în centrul Alianței: cu credință, cu toată încrederea, în mâinile lui Dumnezeu.

de Philippe Oswald, www.aleteia.org 

Sursa:stiripentruviata.ro

Monedă din argint la 130 de ani de la naşterea Cardinalului Iuliu Hossu

Un comunicat cu data de ieri, 27 februarie, anunţă că, „în conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, începând cu data de 2 martie 2015, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint dedicată aniversării a 130 de ani de la naşterea lui Iuliu Hossu”.

Moneda va avea valoarea nominală de 10 lei, va fi din argint, fiindu-i indicate în comunicat următoarele caracteristici: titlu – 999‰; formă – rotundă; diametru – 37 mm; greutate – 31,103 g; calitate – proof; cant – zimţat. Aversul monedei redă Catedrala greco-catolică „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, valoarea nominală „10 LEI”, stema României, anul de emisiune „2015” şi inscripţiile „ROMANIA” şi «CATEDRALA „SCHIMBAREA LA FATA” – CLUJ-NAPOCA». Reversul monedei prezintă portretul Cardinalului Iuliu Hossu, anii între care a trăit „1885”, „1970” şi, la exterior, inscripţia în arc de cerc „CARDINALUL IULIU HOSSU”.

Monedele din argint, ambalate în capsule de metacrilat transparent, vor fi însoţite de broşuri de prezentare a emisiunii numismatice, redactate în limbile română, engleză şi franceză. Broşurile includ certificatul de autenticitate, pe care se găsesc semnăturile guvernatorului Băncii Naţionale a României şi casierului central. Tirajul acestei emisiuni numismatice este de 250 monede. Preţul de vânzare, exclusiv TVA, pentru moneda din argint, inclusiv broşura de prezentare, este de 350,00 lei/buc. Monedele din argint dedicate aniversării a 130 de ani de la naşterea lui Iuliu Hossu au putere circulatorie pe teritoriul României. Punerea în circulaţie, în scop numismatic, a acestor monede din argint se realizează prin sucursalele regionale Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş ale Băncii Naţionale a României.

Cardinalul Iuliu Hossu a fost fiu de preot greco-catolic, ajungând în 1917 Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj, mai apoi de Cluj-Gherla, prin mutarea scaunului episcopal în 1930 de la Gherla la Cluj. În 1969 a fost creat Cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea, în contextul în care Biserica Greco-Catolică fusese desfiinţată juridic iar toţi Episcopii, o parte din cler şi din credincioşi, aruncaţi în închisoare. Aflat în domiciliu forţat, Episcopul Iuliu Hossu a refuzat să meargă la Vatican pentru a primi însemnele, căci ar fi însemnat să îşi părăsească ţara. A preferat să rămână la Căldăruşani, în arest la domiciliu, de unde în chip spiritual şi-a continuat vizitaţiile canonice prin parohiile Eparhiei de la cârma cărora fusese înlăturat prin arestare. A murit în 1970, numirea lui în Colegiul Cardinalilor fiind făcută publică după 3 ani, în 1973.

Sursa:bru.ro