„A fi fideli” înseamnă doar a nu trădă fizic?

Fidelitatea mai este o valoare de urmat, de apărat?

Astăzi când se vorbește despre fidelitatea în căsătorie se înțelege aproape exclusiv ”a nu înșela”, în particular ”a nu înșela fizic”. Acesta este un aspect cu siguranță important ce privește stabilitatea unui cuplu, dar ”a fi fideli” nu se reduce doar la acest lucru. Sunt cupluri care nu s-au înșelat niciodată, dar care nici nu și-au fost fideli.

De multe ori căsătoria merge înainte fără o adevărată comuniune, și, chiar dacă se trăiește sub același acoperiș, soții pot să fie chiar distanți unul de celălalt. Binele celuilalt este pe locul doi și prioritate are binele ”meu”, serviciul ”meu”, cariera ”mea”, fiii ”mei”... Ce este deci fidelitatea? Este ea o valoare de urmat, de apărat? Care este prețul? Răspunde la unele întrebări pr. Paolo Ricciardi, paroh la Roma.

Astăzi, într-un context social care alimentează alegerile care nu sunt definitive, cum se înțelege la începutul vieții în cuplu promisiunea fidelității care ar trebui să conțină  acel ”pentru totdeauna”?

„Din experiența mea îmi dau seama că soții nu sunt obișnuiți să vorbească cu adevărat de fidelitate. Inițial există o problemă de semnificație: pentru majoritatea termenul ”fidelitate” este egal cu ”să nu trădezi, să nu înșeli” și deci promisiunea de la cununie se reduce  la un angajament prin care fiecare promite că nu va avea pe altcineva în afară de propriul soț (soție). În realitate ”fidelitatea” nu este aceasta, sau cel puțin nu doar aceasta. ”A fi fideli pentru totdeauna” înseamnă acceptarea unui dar și a unei promisiuni care merge dincolo de noi, de aceea își zic: ”Începând de azi viața mea are sens pentru că o dăruiesc ție”.

Care sunt trăsăturile distinctive a fidelității între doi soți?

„Prima trăsătură a fidelității între doi soți este conștientizarea gândirii vieții în doi. Tot ceea ce eu fac nu este ceva izolat, individual: trebuie să renunț la mine însumi pentru ca să se nască cuplul. E necesar deci să gândească drumul împreună. De multe ori soții după un pic de timp sunt dezamăgiți deoarece nu au fost realizate ”așteptările” de la celălalt... Nu trebuie să se aștepte ceva de la celălalt: greu ”se schimbă cineva cu căsătoria”.... Trebuie să proiecteze împreună ”viața de zi cu zi”. Fundamental pentu aceasta este dialogul constant asupra oricărui lucru, o comunicare  profundă. Multe cupluri se separă pentru că lipsește dialogul, neavând ce să-și vorbească... Dialogul, deci, dar și smerenie, gingășie... Apoi să se obișnuiască să folosească cuvântul ”nostru”. Observ la multe cupluri obișnuința să distingă timpul ”meu”, vacanța ”mea”, banii ”mei”, mașina ”mea”, fiii ”mei”... deci au o mare dificultate să zică ”nostru”.

Zilele sunt de multe ori obositoare, viața concretă face să dispară entuziasmul. Unde și de la cine poate un cuplu să găsească forța necesară ca să reziste și să existe?

„Astăzi nu sunt timpuri ușoare pentru familie. Căsătoriile se fac la o vârstă înaintată și acest lucru aduce cu sine și dificultatea modelări celor doi. Viața este plină cu lucruri care trebuie făcute și de multe ori ne dăm seama că mai degrabă supraviețuim decât trăim. Chiar și timpul petrecut împreună acasă riscă să fie un timp pierdut. E nevoie să fie depășită această realitate și să se găsească spațiu și timp pentru întâlnire. Cea ce înseamnă găsirea unui timp pentru rugăciune, de a asculta împreună Cuvântul Domnului. Nu e nevoie la început să se facă cine știe ce, ci mici gesturi: rugăciunea înainte de a mânca; televizorul și computerul închise pentru a favoriza dialogul. Am observat că e suficient să se înceapă, dar e nevoie de un început... Și apoi redescoperirea unui element esențial al credinței noastre Providența”.

Nu vi se pare că vorbind de fidelitate, înainte de preocuparea de a fi ”fideli unul celuilalt”ar trebui redescoperită conștientizarea că, în primul rând, este vorba de o alegere de coerență a fiecărei persoane cu ea însăși?

„Da, dar mai întâi trebuie să plecăm de la fidelitatea față de Dumnezeu. El este ”fidelul” prin excelență. Prin urmare orice alegere de viață, orice act de iubire, se dechide fidelității dacă se trăiește în Dumnezeu. Mă surprinde de fiecare dată faptul că în formula consensului la cununie nu se zice ”Promit că te iubesc pentru totdeauna și o să-ți fiu fidel” ci: ” Promit că o să-ți fiu fidel întotdeauna...și să te iubesc”. Fidelitatea este un semn al iubirii (agaphe) care caracterizează modul de a acționa a lui Dumnezeu cu noi: o iubire ”care trece dincolo de moarte”, deoarece iubirea nu moare; o iubire care l-a făcut pe Isus să-și dea viața pe cruce. A fi fideli înseamnă pentru fiecare creștin să redescopere propriul botez prin care este înglobat în Cristos care moare și dă viață....

Ce trebuie să facă un cuplu când experimentează durerea unei trădări (înșelări) și cum poate să se deschidă dimensiunii iertării? La cine poate să ceară ajutor?

„Ar fi foarte frumos să avem o soluție la această întrebare... Răspunsul ar trebui să fie foarte simplu: nu mergeți... la avocat. Nu v-ați cununat în fața unui avocat, ci înaintea unui preot, un instrument a lui Dumnezeu. Cu siguranță comunitatea creștină poate să fie de mare ajutor pentru cuplurile în dificultate. Din nefericire nu tot timpul sunt comunități care să garanteze o apropiere față de tinerele familii de astăzi. Cred că noi preoții și noi creștinii în general trebuie încă să creștem pentru ca să fim în mod real și concret apropiați exigențelor și problemelor familiilor. Pregătirile la căsătorie trebuie să fie, înainte de a fi o simplă discuție pentru cununie, un semn de apropiere și prietenie față de multe persoane care revin în Biserică după mult timp. Dacă cuplul ar  experimenta prietenia, disponibilitatea, ascultarea, va ști să găsească în parohie un punct de sprijin constant....

Traducere: AMR

Sursa:www.aleteia.org

Sfântul Maximilian Kolbe, preot și martir în lagărul de exterminare de la Auschwitz

Pe 14 august, Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sfântul Maximilian Kolbe, preot și martir în lagărul de exterminare de la Auschwitz (1884-1941).

"Astăzi, cea mai mare otravă este indiferența, care își găsește victimele nu doar printre burghezi, dar și  printre religioși" (Sfântul Maximilian Kolbe).

A fost un călugăr franciscan polonez, care s-a oferit voluntar să moară în locul unui tată din lagărul de concentrare nazist de la Auschwitz. În timpul copilăriei sale, a avut o viziune a Fecioarei de la Czestochowa. Fecioara i s-a arătat și i-au prezentat două coroane, una albă și alta roșie, simbolizând puritatea și martiriul. Invitându-l să aleagă, generozitatea lui l-a făcut să aleagă amândouă coroanele. Din acel moment, privilegiatul Mariei a decis să fie mai bun cu fiecare zi ce trece. Sufletul copilului Maximilian după acea viziune a nutrit o iubire de neclintit pentru Fecioara Maria.

Citind scrierile Sfântului Louis-Marie Grignion învață că "Dumnezeu vrea să o reveleze și să o descopere pe Maria, capodopera mâinilor sale. În acest timp din urmă Maria trebuie să strălucească mai mult decât oricând, în milă, putere și har" (Tratat despre o adevărată devoțiune la Sfânta Fecioară). Maximilian își oferă viața Sfântei Fecioare. "După cum Neprihănita este a lui Isus, a lui Dumnezeu, la fel fiecare suflet va fi prin Ea și în Ea a lui Isus și a lui Dumnezeu și aceasta mult mai bine decât fără Ea", scria Maximilian Kolbe.

Decide mai târziu să devină preot, intrînd în seminar din adolescență. Între anii 1912 şi 1919 studiază filozofia şi teologia la Roma. A fost licenţiat în filozofie în 1915 şi în teologie în 1919. A fost hirotonit pe 28 aprilie 1918.

A asistat la Roma la o manifestaţie anticlericală a masonilor care îl celebrau pe Giordano Bruno purtând un steag negru pe care era reprezentat Lucifer care îl strivea pe Arhanghelul Mihail. În Piaţa Sfântul Petru se distribuiau pliante în care se spunea că satana trebuie să conducă Vaticanul, iar Papa să-i fie servitor.

Tânărul Maximilian având o concepţie cavalerească despre viaţă, trăia asemenea vechilor cavaleri medievali, în 1917 a fondat Armata Neprihănitei Fecioare. Primii șapte cavaleri de avangardă s-au consacrat Mariei Neprihănite în 17 octombrie 1917.  Acești slujitori devotați ai Fecioarei vor înfrunta pe toți dușmanii lui Dumnezeu și ai Bisericii, în special adepții francmasoneriei din Italia, Polonia și din întreaga lume. Ei vor recita o dată pe zi următoarea rugăciune: „Sfântă Marie concepută fără păcat, roagă-te pentru noi, cei care alergăm la tine și pentru cei care nu aleargă la tine, mai ales pentru francmasonii și pentru toți cei care îți sunt încredințați”.

În aceeași ordine de idei, a creat în ianuarie 1922, ziarul Cavalerul Neprihănitei. Din anul 1927 începe să construiască pornind de la zero un oraş întreg la circa 40 de km. de Varşovia. Vorbind despre acest oraş ca despre o a doua Varşovie. O numeşte Niepokalanow: oraşul Neprihănitei.

Reuşita lui Maximilian Kolbe de a-i atrage şi pe alţii şi după acest ideal cavaleresc este reprezentată de aceste impresionante cifre: după aproximativ zece ani, în Niepokalanow trăiau 762 de adepţi: 13 preoţi, 18 clerici, 527 religioşi, 122 tineri aspiranţi la preoţie, 82 care aspirau să devină religioşi. Călugării lui Maximilian erau în stare să facă orice, începând de la organizarea grupurilor de pompieri până la obţinerea permisului de pilot; să studieze pentru a deveni dirijori, fiind capabili să se ocupe personal de înregistrarea discurilor şi să înveţe sisteme de regie cinematografică. Aici a deschis o editură și un post de radio (el însuși a fost  un radioamator identificându-se cu SP3RN), pentru a promova venerarea Maicii Domnului.

În 1939, fraternitatea sa oferă adăpost pentru refugiații polonezi, inclusiv evrei. La 17 februarie 1941 a fost arestat de Gestapo și transferat la Auschwitz I, înmatriculat fiind cu nr. 16670.

În iunie 1941 un deţinut al blocului 14 a reuşit să evadeze. Pr. Kolbe fusese încredinţat acelui bloc de puţine zile. Pentru 3 ore toţi deţinuţii au fost ţinuţi în poziţie de drepţi. La ora 9 rândurile s-au despărţit pentru o cină mizerabilă, doar deţinuţii blocului 14 au fost obligaţi să nu se mişte în timp ce cina lor era vărsată într-un canal. În ziua următoare, deţinuţii blocului 14 rămân aliniaţi, nemişcaţi toată ziua pe câmp: priviţi, înjuraţi, înfometaţi sub soarele dogoritor de iulie, distruşi din cauza foamei, a căldurii, a imobilităţii, a aşteptării grele. Cine cădea era aruncat într-o grămadă de la marginea câmpului. Când ceilalţi  deţinuţi de la celelalte blocuri s-au întors de la muncă s-a trecut la decimare: pentru un prizonier fugit 10 erau condamnaţi la moarte prin înfometare. Unul dintre condamnaţi, gândindu-se la soţia şi la copiii săi a început să strige. La un moment dat s-a întâmplat un miracol: pr. Maximilian a ieşit din rând şi s-a oferit în schimbul acelui om pe care nici nu-l cunoştea.  "Vreau să mor în locul unuia dintre cei condamnați” desemnându-l tocmai pe cel care se lamenta. Șeful nazist a rămas consternat, după care l-a întrebat cine este. Maximilian a răspuns: preot catolic. După un moment de tăcere, eroica propnere este acceptată.

În ziua de 14 august i-a fost făcută o injecţie cu acid fenic în braţul stâng, pe care l-a întins de unul singur. Era ajunul unei sărbători mariane pe care Maximilian o iubea cel mai mult: Adormirea Maicii Domnului, când se cânta întotdeauna imnul popular care zice: Voi merge s-o văd într-o zi.

François Gajowniczek, tatăl care a fost salvat de Sfântul Maximilian va muri în 1995.

Sfântul Maximilian a fost beatificat pe 17 octombrie 1971 de către Papa Paul al VI-lea și canonizat în 10 octombrie 1982 ca martir, de către Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea.

Este unul dintre sfinții patroni ai electricienilor, radioamatorilor, jurnaliștilor, deținuților politici și dependenților de droguri a secolului al XX-lea."

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Pelerinaj la Cărbunari-Blaj

Sâmbătă, 15 august 2015, cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, va avea loc tradiţionalul pelerinaj la Sanctuarul Arhiepiscopal Major al Bisericii Române Unite cu Roma închinat Fecioarei Săracilor din Cărbunari (Blaj).

Programul pelerinajului începe vineri 14 august, ora 18.00, cu Vecernia Sărbătorii, urmată de Prohodul Maicii Domnului, Paraclisul Maicii Domnului și Novena, în Catedrala ”Sfânta Treime” din Blaj.

Sâmbătă, 15 august, de la ora 08:00, pelerinajul continuă cu procesiunea de la Catedrala Mitropolitană spre Cărbunari. La ora 09: 00 pelerini se vor ruga Rozariul de Mărire la Cărbunari. De la ora 10:00 se va celebra Liturghia arhierească, Prezidată de Preasfinția Sa Claudiu.

Pelerinajul se va încheia cu recitarea Rozariului de bucurie și Sfânta Liturghie care vor avea loc în Catedrala Blajului începând cu ora 17.30.

Conform decretului de acordare a indulgenței plenare pelerinilor la Sanctuarul ”Fecioarei Săracilor” de la Cărbunari, semnat de Prea Fericitul Cardinal Lucian Muresan, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolica, în 25.02.2013, toți pelerini pot primi cu această ocazie indulgență plenară.

Vă aducem aminte textul decretului:

Se acordă indulgență plenară tuturor credincioșilor creștini ai Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, care vor participa la pelerinajele organizate la Capela ”Fecioarei Săracilor” din Cărbunari (Blaj) închinată Aparițiilor Preasfintei Fecioare Maria de la Banneux (Belgia), astfel:

2 martie – data ultimei apariții a Fecioarei de la Banneux; 26 mai – Pelerinajul tinerilor; 15 august – Sărbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Ținând cont de dispoziția decretului Penitențeriei Apostolice din 14 septembrie 2012, indulgența plenară se poate obține prin indeplinirea următoarelor cerințe:

- pelerinajul să se desfășoare în spirit de căință autentică, credincioșii să fie spovediți cum se cuvine și să primească Sfânta Împărtășanie în cadrul sfintelor Liturghii;

- credincioșii să acorde un timp corespunzător de reculegere cu meditații pioase, încheind cu recitarea de rugăciuni după intențiile Sfântului Părinte: Crezul, Tatăl Nostru, Născătoare, Mărire Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt și orice alte invocații către Sfânta Fecioară Maria;

Indulgențele plenare au ca rod ispășirea pedepselor temporale pentru păcatele deja iertate prin spovadă, și se pot aplica în cadrul fiecărui pelerinaj fie pentru propria persoană, fie pentru sufletele din purgator" se mai arată în decretul semnat de Prea Fericitul Cardinal Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Sursa

Liturghia pe înțelesul tuturor (Reflecții spirituale - partea I)

1. “Binecuvântată este Împărăția …”

Cu această invocație a preotului începe Sfânta Liturghie: o binecuvântare a Împărăției Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit. Este Împărăția din care și noi facem parte ca și fii și fiice ai lui Dumnezeu. Binecuvântarea este dintotdeauna semnul distinctiv al lucrării Domnului. Încă de la începutul Creației, în fiecare zi Dumnezeu privește ceea ce a împlinit și vede că totul este bun, că totul este bine. De aceea, a vorbi de bine sau a binecuvânta înseamnă a intra în rostul creației lui Dumnezeu, a o continua într-un anume fel.

Când începem Sfânta Liturghie binecuvântând, ne aducem aminte și mărturisim că totul este bun și frumos și drept în Împărăția lui Dumnezeu. Participând la acest Banchet Divin, aducem binele și frumosul în lumea ce ne înconjoară. Înnoim în sufletele noastre, cu fiecare Sfântă Liturghie, toate aceste daruri cerești pe care suntem datori mai apoi să le împărtășim în jurul nostru, acolo unde trăim. De aceea fiecare dintre noi suntem  importanți.  

Înainte de a rosti binecuvântarea, preotul deschide ușile împărătești ale iconostasului, pe care sunt reprezentate cel puțin două personaje: Maica Sfântă și Arhanghelul Gabriel. Este momentul Bunei Vestiri, în care Dumnezeu prin Îngerul Său, îi împărtășește Mariei planul de mântuire. În numele întregii omeniri, Sfânta Fecioară pronunță acel Fiat ce deschide porțile Cerului și astfel Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu vine în mijlocul nostru, se face om la fel ca noi.

Preotul deschide aceste uși pentru a ne aminti felul în care începe mântuirea noastră, felul în care ușile îndurării se deschid pentru fiecare dintre noi. Din inima sa binecuvântăm și noi împreună cu slujitorul Sfântului Altar, minunata Împărăție a Cerurilor în care totul este dar, lumină și iubire. Iar ieșind de la Sfânta Liturghie, vorbele noastre să continue să fie întotdeauna unele de binecuvântare, adică de cuvântare de bine și nu de rău, despre aproapele, despre noi și despre lumea în care trăim. Așa făcând, vom perpetua în sufletele noastre Sfânta Liturghie de-a lungul întregii noastre vieți. Împreună cu Dumnezeu, Creatorul nostru, vom privi la tot ceea ce ne înconjoară cu blândețe, umilință și răbdare și vom vedea un lucru esențial: totul este bine!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Sursa