Manual de combatere a culturii risipei

Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) estimează că, în lume, aproximativ 800 de milioane de persoane suferă de foame. Potrivit Institutului Central de Statistică (ISTAT), doar în Italia circa 5,5 milioane de persoane trăiesc în stare de sărăcie alimentară, în vreme ce 14,5% dintre familii reușesc cu greu să-și procure o masă consistentă o dată la două zile.

Aceste premize au condus la scrierea unui manual care învață cum se poate evita risipa de hrană. Inițiativa a fost prezentată recent la Roma, de fundația Banca de Alimente, în colaborare cu asociația Caritas din Italia și cu sprijinul Ministerului Sănătății din Peninsulă. Textul va oferi asociațiilor de caritate indicații privind cele mai bune modalități de recuperare a hranei, în special a produselor alimentare perisabile, Banca de Alimente estimând că – urmând indicațiile din manual  – în decursul a trei ani vor putea fi salvate circa 30 de mii de tone de alimente.

În Enciclica "Laudato si'", Papa Francisc scrie că risipa de alimente este asemenea furtului de hrană de la masa săracilor. Manualul de combatere a culturii risipei se dorește un vademecum privind colectarea, conservarea și distribuirea alimentelor destinate celor mai nevoiași. Textul dorește să vină în sprijinul voluntarilor din domeniul carității, pentru o îmbunătățire a calității activității pe care o desfășoară.

Descriind activitatea de colectare a alimentelor, Marco Lucchini, de 26 de ani director general al fundației Banca de Alimente, a subliniat importanța acestui tip de activitate purtătoare de bucurie multor persoane care se hrănesc grație structurilor de caritate.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Scrisoarea către Dumnezeu scrisă de un preot înainte să moară

De Luisa Restrepo

A ales viața unui ”preot desculț” și cu o profundă simplitate a încercat să fie fidel vocației sale. Încă din tinerețe a avut mari probleme cu inima și rinichii ceea ce  l-a obligat să facă dializă pentru mulți ani. A trăit fiecare moment fără să-l piardă, până când a murit la Madrid în 11 iunie 1991. Vrem să vă împărtășim ultimul articol pe care l-a scris înainte să plece la Domnul, o scrisoare către Dumnezeu, un text prețios demn să fie cunoscut.

„Mulțumesc. Cu acest cuvânt aș putea să conchid scrisoarea mea, Dumnezeu, sau „iubirea mea”.  Fiindcă  tot ceea ce vreau să zic e acest lucru: mulțumesc, mulțumesc. Dacă aș analiza cei 55 de ani ai mei, ce aș putea să găsesc în afară de iubirea Ta fără sfârșit? Nu există nicio parte din istoria mea în care milostivirea Ta să nu fi fost peste mine. Nu a fost niciun moment în care să nu experimentez prezența Ta iubitoare și paternă alinâdu-mi sufletul.

Ieri am primit o scrisoare de la o prietenă ce a aflat recent de problemele de sănătate pe care le am și, care mi-a scris supărată: „O mare supărare stăpânește toată ființa mea, mă răzvrătesc mai mult contra lui Dumnezeu care permite oamenilor ca tine să sufere”. Sărăcuța de ea! Afecțiunea sa pentru mine nu o lasă să vadă adevărul. Deoarece – pe lângă faptul că eu nu sunt mai important ca nici o altă persoană – viața mea dă mărturie pentru două lucruri: în cei 55 de ani am suferit nu puțin din partea oamenilor. Din partea lor am primit suferințe și ofense, singurătate și neînțelegere. Dar, de la Tine am primit o imensitate de gesturi de iubire.

Mi-ai dat, înainte de toate, posibilitatea să exist. Această minune de a fi om. Bucuria de a respira frumusețea lumii. Darul să mă simt bine în familia umană. Conștientizare că, după tot, dacă ar trebui să fac bilanțul rănilor primite acestea ar fi mult mai puține în comparație cu marea iubire pe care aceiași oameni au pus pe cealaltă parte a balanței vieții mele. Dar în numele cui aș putea pretinde să fiu martir al condiției umane dacă știu că, în final, am avut mai multă înțelegere și susținere decât dificultăți?

Și apoi, Tu ai însoțit darul existenței cu cel al credinței. Încă din copilărie am simțit prezența sa în fiecare moment. Pentru mine, imaginea era aceea a unui Dumnezeu simplu. Nu am fost niciodată speriat de numele Tău. Am plantat în inima mea sentimentul minunat de a ști că am iubit, că m-am simțit iubit, și de a fi experimentat prezența Ta permanentă. Am trăit între oameni care și-au blestemat ziua în care s-au născut, care au strigat că nu au cerut ei să se nască. Nici eu nu am cerut, deoarece înainte nu eram. Dar apoi am cunoscut ceea ce era viața mea, am strigat către Tine cerându-Ți viața, și e chiar aceasta ceea ce mi-ai dat.

Cred că a fost decisiv că m-am născut în familia pe care Tu ai ales-o pentru mine. Astăzi nu aș avea tot ceea ce am primit, dacă nu aș fi avut părinții și frații pe care i-am avut. Au fost toți mărturii vii a prezenței iubirii Tale. De la ei am învățat – foarte ușor – cine ești Tu. De atunci am început să Te iubesc și, deci să iubesc pe toți și tot. Ar fi fost absurd să nu Te iubesc. Ar fi fost dificil să trăiesc în amărăciune. Fericirea, credința și încrederea în viață au fost, pentru mine, ca o gustare delicioasă pregătită de mama la prânz. Ceva ce exista sută la sută. Și dacă nu era, ar fi fost pentru faptul că în ziua respectivă unele produse erau prea scumpe, nu pentru că ar fi fost mai puțină iubire. Apoi am învățat că durerea făcea parte din joc. Nu era un blestem, ci ceva în legătură directă cu cât dă viața; ceva ce, în orice caz, nu ar fi putut să ia bucuria întregului.

Mulțumesc pentru toate acestea – mă simt un pic încurcat să o zic – durerea nu îmi face rău, nici amărăciunea nu mă necăjește. Nu pentru că eu aș fi curajos, ci fiindcă am învățat de copil să mă concentrez pe aspectele pozitive ale vieții. Modul meu de abordare m-a împins să mă aștept la cei mai rău și astfel, când sosește, pentru mine e doar ușor gri. Un alt prieten mi-a scris în aceste zile spunându-mi că eu aș putea suporta dializa ”îmbătându-mă cu Dumnezeu”. Acest lucru mi se pare un pic prea mult și melodramatic. Fiindcă, din mai multe motive în Tine mă simt mereu protejat de o armură contra suferinței. Sau, poate adevărata durere încă nu a venit.

Uneori mă gândesc că am avut „prea mult noroc”. Sfinții ți-au oferit lucruri mari. Eu nu am avut niciodată nimic important de oferit. Mă tem că, atunci când voi muri, voi avea aceeași impresie pe care a avut-o mama mea în acel moment: să mor cu mâinile goale deoarece nu mi-ai dat niciodată ceva cu adevărat dificil ca să pot să-ți ofer. Nici măcar singurătatea. Iartă-mă, dar ce pot să fac dacă nu m-ai abandonat niciodată? Din când în când mă cutremur la gândul că voi muri fără să fi stat cu tine în Grădina Măslinilor, fără să am și eu agonia mea din Ghetsimani. Dar ești Tu Cel care - nu se știe de ce - nu m-ai luat cu tine în Duminica de Florii. Câteodată - în visurile mele de eroism - mi-ar fi plăcut să am măcar o criză puternică de credință pentru a-mi demonstra mie și Ție că o am. Se spune că adevărata credință este pusă la proba focului. Iar eu nu am întâlnit nimic în afara de mâinile Tale care mă protejau și mă dezmierdau.

Și nu se pune problema, cu siguranță, că aș fi fost mai bun decât alții. Păcatul a pus rădăcini în mine și Tu și eu știm cât de profunde. Dar adevărul e că nici în acele momente dificile nu am simțit pe deplin flacăra neagră a răului, fiindcă Tu ai adus multă lumină în mine. În mizerie am rămas al Tău.

Mi-ar plăcea să mă laud că am suferit persecuții și dificultăți. Dar tu ști că am fost înconjurat mai mult de persoane minunate decât de trădători și că am primit, pentru fiecare neînțelegere, zece zâmbete. Am fost fericit căci răul nu mi-a cauzat niciodată daune și, mai mult, nu mi-a lăsat nicio tristețe în lăuntrul meu. Chiar și cu cei care nu s-au comportat bine am reușit să fiu prietenul cel mai bun, uneori misterios.

Mi-ai dăruit darul minunat al vocației mele. Să fim perfecți e imposibil, Tu știi acest lucru. Dar e ceva minunat, asta o știu. Astăzi nu am, clar, entuziasmul îndrăgostirii din primele zile. Dar, din fericire să celebrez Liturghia nu a devenit ceva banal, iar când mă spovedesc  tremur de fiecare dată. Cunosc chiar și bucuria supremă pentru a ajuta oamenii – mereu mai mult decât aș putea singur - și de a anunța numele Tău. Știi că și acum plâng la citirea parabolei Fiului Risipitor? Totuși, mulțumită Ție, nu reușesc să vorbesc de Patimile Tale și de moartea Ta fără să mă emoționez.

Pentru că, natural, darul Tău cel mai mare a fost Fiul Tău Isus. Dacă aș fi fost cel mai nefericit dintre oameni și, dacă nefericirea ar fi fost prezentă în fiecare aspect al vieții mele, știu că ar fi fost suficient să amintesc numele lui Isus pentru a trece peste orice moment dificil. Faptul că Tu ai fost unul dintre noi îmi dă curaj în fața oricărui faliment uman.  Cum am putea să fim triști știind că picioarele Tale au călcat pe această planetă? Putem să dorim ceva mai multă iubire decât aceea pe care ne-o dă simpla gândire a privirii Mariei?

Am fost fericit, cu siguranță. Cum aș putea să nu fiu? Și eu am fost fericit aici, fără să aștept gloria din Cer. Știi că nu îmi e frică de moarte, dar nici nu mă grăbesc prea tare ca să vină. Voi fi acolo în brațele Tale mai mult decât sunt acum? Deoarece aceasta este surpriza, Cerul îl avem deja din momentul în care Te putem iubi. Are dreptate prietenul meu Cabodevilla, noi murim fără să știm care e cel mai mare dar al Tău: dacă e faptul că Tu ne iubești sau că Tu ne permiți să Te iubim.

Din această cauză îmi pare rău pentru cei care nu prețuiesc viața lor. Dar da, facem ceva ce este infinit mai mare decât natura noastră: să Te iubim, să colaborăm cu Tine în construirea marelui edificiu al iubirii!

Îmi este dificil să zic că aici îți dăruim glorie. Ar fi prea mult! Mă mulțumesc să cred că odihnindu-mi capul în mâinile Tale  îți dă posibilitatea să mă iubești.  Îmi vine să râd la ideea că am merge în cer ca și o recompensă. Recompensă pentru ce? Ne amăgim singuri, Tu ne dăruiești cerul și noi pretindem că l-am meritat. Iubirea, și lucrul acesta îl știi foarte bine, e singura sa proprie recompensă. Și fericirea nu este consegvența și nici fructul iubirii. Iubirea este, deja singură, fericire. Să știm că ești Tatăl este deja paradis. Normal că nu vreau mai mult, fiindcă te doresc doar pe Tine. Să Te iubesc deja este un dar. Nu ai putea să-mi dai mai mult.

Pentru toate acestea, Dumnezeul meu, am vrut să vorbesc despre Tine și cu Tine în această pagină finală din al meu ”Rațiuni pentru a iubi”, Tu ești ultimul și unicul meu motiv de iubire. Nu sunt altele. Cum aș avea speranță fără Tine? Pe ce s-ar baza bucuria mea, dacă nu ai fi Tu? Tu ești Cel care dai forță și sens la toate. Știu bine că ceea ce trebuie să fac eu ca și om e să repet și să repet numele Tău. Și să me retrag”.

Traducere:AMR

Sursa:it.aleteia.org

Un avort care nu s-a mai întâmplat: Omagiul adus de Céline Dion mamei sale

Cântăreața de talie internațională Céline Dion întoarce fila acum pentru un nou capitol din viața sa, după recentul deces al soțului și managerului său, René Angelil.

Viața ei de poveste nu ar fi existat și cântăreața nu ar fi adus atâta faimă Canadei dacă, în 1967, un preot catolic nu ar fi convins-o pe mama ei să nu o avorteze. Cel mai probabil, Céline a învățat devotamentul total pe care l-a arătat soțului chiar de la mama ei, un exemplu de persoană iubitoare, care și-a sacrificat viața pentru familie. În 2014, câtăreața a impresionat o lume întreagă după ce și-a anulat turneul pentru a fi alături de soțul ei, cu 26 de ani mai în vârstă și suferind de cancer.

Cântăreața canadiană cu cele mai mari vânzări din istorie a fost al 14-lea copil al lui Adhémar-Charles și Thérèse Tanguay Dion.  În 2001, când a dat naștere primului ei copil, cântăreața a dezvăluit cum era să fie ea însăți avortată. Mama ei, Thérèse, a fost descumpănită să se afle din nou gravidă, așa că a alergat la preot. „Acesta i-a spus că nu are niciun drept să se împotrivească naturii. Așa că trebuie să recunosc că, într-un fel, îmi datorez viața unui preot”, a mărturisit cântăreața.

Ea a mai spus că își adoră mama, deoarece aceasta a fost „vedeta” familiei. „Nu voi uita niciodată că ea a fost prima care i-a cerut lui René Angelil să-mi devină manager. Eram un copil pe atunci. Tot ea mi-a scris și primul cântec. Îi datorez totul.

În ediția din 16 ianuarie 2001 a revistei londoneze de vedete Hello!,cântăreața declara: „Mama tocmai își crescuse cei 13 copii. Timp de peste 20 de ani, a stat captivă într-un cerc interminabil de spălat, călcat și muncă în gospodărie, timp de 365 de zile pe an. Credea, pe bună dreptate, că își făcuse datoria. Cei mici, Paul și Pauline, se pregăteau să înceapă școala, iar ea urma să aibă, în fine, ceva timp și pentru ea. Putea, în fine, să iasă în oraș, poate chair să călătorească împreună cu tata în regiunea lor natală. Și apoi s-a pomenit din nou însărcinată. A fost atât de distrusă, încât s-a dus la preotul paroh, să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva în legătură cu asta. Dar, odată ce a trecut peste faptul de a nu putea considera avortul ca opțiune, m-a iubit  la fel de mult ca pe toți ceilalți copilași”.

Cântăreața a moștenit această iubire pentru copii și familie, pe care mereu le-a situat deasupra propriei cariere. „Succesul meu este familia mea. Viața mea este să fiu mamă. Asta îmi place cel mai mult. Îmi dă un uluitor sentiment de împlinire. Cu muzica mea îmi permit să-mi asum riscuri, dar nu și cu familia”, a declarat ea, citată de revista People, în 2012.

Sursa:stiripentruviata.ro

Lucruri pe care nu le știai despre Star Wars: The Force Awakens

17 "curiozități" ale Capelei Sixtine

O vizită de neuitat pentru curioșii care nu au cunoscut până acum capodopera lui Michelangelo

1. Capela sixtină a fost numită inițial capela Magna și este dedicată Adormirii Maicii Domnului. Numele actual vine de la Papa Sixtus al IV-lea, cel care a ordonat restaurarea acesteia între anii 1475-1481.                                                                              
2. Este considerată ca fiind una dintre cele mai importante opere teologice vizuale.
3. Are aceleași dimensiuni ca cele ale Templului lui Solomon, așa cum este el descris în Vechiul Testament.
4. Operele pictate au o suprafață de peste 1100 metri pătrați.
5. Din anul 1870 este și sediul Conclavului, locul unde are loc întâlnirea Colegiului Cardinalilor pentru alegerea unui nou Papă. Odată ales, Papa este condus în camera lacrimatoria, capelă care se află în partea stângă,  unde își manifestă recunoștința pentru numire.                                                                                     
6. Capela sixtină este și centrul evenimentelor importante din calendarul papal. De exemplu, este celebrată în fiecare an o liturghie la sărbătoarea Botezului Domnului, în timpul căreia se celebrează și Botezul.
7. Capela are un cor permanent, care interpreteză anumite melodii create special de către Gregori Allegri.
8. Este celebră datorită maiestății cu care a fost decorată, dar și datorită peretelui altarului unde este fresca lui Michelangelo: Judecata de Apoi.
9. Michelangelo nu este singurul artist faimos care și-a pus amprenta asupra Capelei Sixtine. Sixtus al IV-lea a făcut ca pe pereții Capelei să existe operele lui Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio și Pietro Perugio.                                                                                    
10. Pentru a picta tavanul, Michelangelo a construit singur schela, formată din platforme de scânduri de lemn, așezate între ferestre.                                                                                       
11. Până la Michelangelo, Dumnezeu era reprezentat printr-o mână care coboră dintre nori. În capela Sixtină se găsește prima operă unde este descris având corp, barba lungă albă, similar zeului grec Jupiter.                                                                                     
12. În anul 1990, Dr. Frank Lynn Meshenberger a scris în revista Medicilor Nord Americani, că modul în care a fost reprezentată figura lui Dumnezeu și ale îngerilor, este o perfectă descriere a creierului uman, fapt prin care Michelangelo subliniază inteligența omului care vine de la Dumnezeu.                                                                                                 
13. Peretele altarului pe care se găsește acum Judecata de Apoi, ar fi avut inițial și reprezentații ale lui Moise sau chiar ale Nașterii Domnului, opere care mai apoi din cauza complexității operei centrale au fost sacrificate, lucru care i-a adus numeroase critici lui Michelangelo.
14.  Judecata de Apoi a fost pictată înclinat tocmai în ideea pictorului de insufla frica și respectul pentru puterea lui Dumnezeu.                                                                                      
15.  Are dispunerea circulară, începând cu partea stânga sus și apoi în jos la dreapta. Cei care au fost judecați se coboară dinspre stânga spre dreapta, în timp ce drepții răman în înălțime.
16. Figura centrală, este aceea a unui Cristos judecător reprezentată de un tânăr atletic. Privirea lui este una dură, îndreptată spre cei torturați. Reprezentarea lui este unică, figura fiind a unui Cristos "necunoscut" până atunci.                                                                                      
17. La dreapta, la picioarele lui Cristos este Sfântul Bartolomeu, care are în mână dreaptă instrumentul cu care a fost jupuit, iar în stânga o piele ruptă pe care se gasește un auto-portret a lui Michelangelo. O interpretare posibilă  care reflectă pesimismul lui Michelangelo, deja bătrân, și într-o criză de credință. Există, de asemenea, o altă interpretare, având în vedere că ura să picteze, imaginea sublinia faptul ca nu există pentru el nimic mai rău decât să facă acest lucru.                                                                                    

Vizita 3D : CLICK AICI

Traducere: Orian Remus Anghel

Sursa:it.aleteia.org