„Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda.” – Exod 15:2

Pe patul de moarte din Ierusalim, bătrânul pianist rus i-a povestit nepotului său despre un minunat pian, cu un sunet aşa de frumos, încât a fost numit „harpa regelui David”. Cutia sa frumos sculptată, spuneau oamenii, fusese lucrată din lemn de la Templul lui Solomon. Deşi acest lucru era o legendă, pianul în sine era totuşi real.

Construit pe la 1800, el a stat în palatul regelui Victor Emanuel, la Roma; o lucrare de artă nemaipomenită, care combina talentul unui constructor de piane cu al unui sculptor în lemn.

Nepotul, Avner Carmi, a devenit acordor de piane şi a păstrat mereu în minte povestea „harpei lui David”. Într-o perioadă de câţiva ani, el a avut o serie de întâmplări extraordinare cu pianul. Mai întâi, l-a găsit ambalat într-un mulaj de gips, tare ca piatra, programat să fie distrus la El Alamein, la sfârşitul campaniei nord-africane, în cel deal doilea război mondial. Soldaţii germani îl furaseră şi-l aduseseră cu ei în deşertul african. O trupă de artişti de divertisment, britanici, l-au luat apoi în Italia şi l-au abandonat mai târziu la Tel Aviv. Apoi, un apicultor a făcut din el un stup pentru albine, un fermier l-a folosit ca incubator, iar un măcelar depozita carnea în el.

În cele din urmă, Carmi a luat pianul cel vechi. Când i-a dat la o parte mulajul de gips, şi-a dat seama că a descoperit legendara „harpă a lui David”. Apoi, el şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a face din nou „harpa” să cânte. Sunetul său remarcabil îmbină claritatea de diamant a harpei cu sunetele mai grave ale pianului modern.

Sursa

 „Mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.” – Psalmi 73:3,7

Margarina este considerată nesănătoasă deoarece conţine grăsimi trans sau uleiuri vegetale procesate. Studiile recente au arătat că în cazul persoanelor care au înlocuit untul cu margarina a crescut dramatic riscul de atac de cord.

Pe lângă margarină, alte alimente nesănătoase sunt sucurile de fructe îmbuteliate, iaurtul „fără grăsime” sau cu fructe, batoanele care conferă energie sau cerealele pentru micul dejun pline de zahăr.

Grăsimile trans au fost asociate cu riscul general de deces, cu decesul din cauza bolilor cardiovasculare şi cu declanşarea maladiilor coronariene.

Ghidurile dietetice actuale recomandă ca grăsimile saturate, prezente în produse de origine animală – precum untul, gălbenuşul de ou şi carnea de somon – ar trebui să deţină cel mult 10% din aportul caloric zilnic. Grăsimile trans nesaturate, cunoscute şi sub numele de grăsimi trans, precum uleiurile hidrogenate care asigură o perioadă de conservare mai mare pentru alimentele procesate şi margarină, sunt produse pe cale industrială şi ar trebui să asigure cel mult 1% din aportul zilnic de calorii.

Consumul de grăsimi trans industriale a fost asociat cu o creştere de 34% a riscului general de deces, cu o creştere cu 24% a riscului de mortalitate provocată de boli cardiace şi cu o creştere cu 21% a riscului de apariţie a bolilor cardiace, afirmă autorii acestui studiu, publicat în prestigiosul British Medical Journal.

Sursa

1 Timotei 6:10 „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.” – 1 Timotei 6:10

Dani Alves, un jucător emblematic al F.C. Barcelona (cu 30 de trofee câştigate) a oferit un interviu savuros unei publicații engleze în care se poate „citi” şi o altă față a jucătorului, una mai puțin cunoscută microbiştilor. Alves a vorbit despre performanțele reuşite cu F.C. Barcelona, dar şi despre acele aspecte care rareori pot fi auzite în discursul unui jucător de fotbal.

Unele dintre concepțiile de viață ale vedetei clubului catalan ar trebui să stârnească interesul. „Când vorbim despre energie, fericire, bucurie, cred că sunt aplicabile vieții. Încerc să îi fac pe oameni să se gândească la asta. Sper să fiu contagios. Nu cred că trebuie să fim supărați: lumea este destul de amară, deja se autodistruge.” Fotbalistul este conştient că unii ar putea pretinde că banii îl fac să se raporteze diferit la dificultățile vieții, însă el spune că, din contră, celebritatea nu l-a ajutat să găsească fericirea, ci să o piardă. „Oamenii consideră că, datorită vieții pe care o am, fiind bine plătit, sunt fericit. Nu! Am fost mai fericit când am trăit în mediul rural, cu tatăl meu, decât sunt acum. De ce? Pentru că nu am ştiut cât de rea poate fi lumea.”

Alves spune că se refugiază mintal în Juazeiro, micul oraş unde a crescut, deşi nici locurile natale nu mai sunt ceea ce erau altădată. „Acum, toată lumea are telefon, dar nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni… Cu cât cunoşti mai bine lumea de astăzi, cu atât eşti mai dezamăgit. Nu înțeleg de ce toată lumea se luptă pentru putere, bani, faimă. Oare nimeni nu se mai opreşte pentru a vedea că faima este un gunoi? Cu cât ai mai mulți bani, cu atât ai mai multe probleme.”

Ceea ce încearcă să transmită fotbalistul Barcelonei este că fericirea nu vine la pachet cu celebritatea. Nu de puține ori viața sub lumina reflectoarelor a creat mari dificultăți. Familii destrămate, cariere ratate, vieți distruse sunt, cel mai adesea, consecința căutării unei fericiri artificiale, fără miză profundă. Cheia succesului nu constă în cifre, ci în atitudini.

Semnele Timpului

Sursa

Date alarmante cu privire la efectul loviturilor asupra copiilor

În general, adulții sunt în afara controlului atunci când își lovesc copiii. Bătându-i, pot pune capăt comportamentului negativ la momentul respectiv, dar pe termen lung vor afecta relația cu fiii lor.

          Un articol recent publicat în „Journal of Family Psychology”, arată cât de dăunătoare pot fi „loviturile” pentru sănătatea psihologică a copiilor. Documentul a sintetizat un studiu de 50 de ani, care a implicat mai mult de 160.000 de copii.

          Rezultatele au arătat în mod clar că bătaia duce la rezultate negative pentru copii în decursul timpului. Potrivit autorilor, bătaia poate obține efectul opus celui dorit de către părinți. În opinia lor, prin această practică, copilul:

• va deveni mai agresiv;
• va dezvolta un comportament antisocial;
• va avea dificultăți în a se exprima;
• se va confrunta cu riscuri mari în dezvoltarea boliilor mintale;
• va avea o stimă de sine scăzută;
• va dezvolta o relație negativă cu părinții.

          Părinții spun adesea că bătaia este singura modalitate de a-i învăța pe copii diferența dintre ceea ce este bine și ceea ce este greșit, dar rezultatele arată în mod clar contrariul: educația prin violență este intim asociată cu o dezvoltare deformată a moralului și cu o creștere a interiorizării.

          Cercetătorii au mai descoperit că educația prin violență este asociată unei dezvoltări mai scăzute a capacității cognitive. Cercetările recente demonstrează faptul că fiii care au fost bătuți în mod regulat au mai puțină materie cenușie în cortexul prefrontal (zona asociată cu dezvoltarea cognitivă) și prezintă probleme de sănătate mintală. De asemenea, adulții care au fost bătuți de mici au tendința de a repeta același comportament cu fiii lor.

          Cei care încă mai cred că bătaia reprezintă cea mai bună modalitate de a disciplina copiii, ar trebui să înțeleagă că acest lucru ar putea face ca în viitor fiii lor să devină agresori.

          De multe ori ne întoarcem acasă frustrați, obosiți sau iritați, nu mai avem răbdare cu copiii noștri și acționăm prin violență pentru a pune capăt problemei. Această atitudine nu face altceva decât să genereze și mai multă violență. Efectele negative ale educației prin violență continuă și în viața adultă, afectând capacitatea persoanei de a face față provocărilor vieții în mod eficient.

          Unii părinți mențin încă această cale, în viziunea lor unică, de a-și educa fiii. Ei ar trebui să înțeleagă diferența dintre disciplină și pedeapsă: pedeapsa nu-l învață nimic pe copil, decât frica. O conversație în care i se explică copilului ce a făcut greșit și de ce a fost greșit, este mai eficientă decât agresiunea fizică, având în vedere efectele negative pe care această practică le are asupra copiilor.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org/

Ce este timpul aşa cum apare el sufletului? Ce este timpul din punct de vedere omenesc? Iată de unde pleacă sfântul Augustin. El interiorizează temporalitatea şi, din corelat al lumii externe, timpul devine corelat al devenirii interioare.
Cine poate explica uşor şi scurt ce este timpul? Augustin e extrem de clar: „Ce este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. O certitudine există totuşi, căci „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar fi timp viitor, şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent”. Avem, aşadar: trecutul care nu mai există; viitorul care nu există încă; prezentul care, dacă nu ar trece în trecut şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi prezent, ci eternitate. Evident şi clar nu e nici viitorul, nici trecutul. De aceea nu putem spune că există trei timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul, ci unul singur, unul ce va privilegia prezentul. Aici este miezul teoriei lui Augustin despre timp: există trei timpuri: prezentul din cele trecute; prezentul din cele prezente; prezentul din cele viitoare.
     Aceste trei timpuri nu sunt nici mediu, nici durată şi nici timp obiectiv; ele sunt în suflet şi la lumină le aduce memoria care devine, la rândul ei, triplă:
– memorie prezentă despre cele trecute;
– memorie prezentă despre cele prezente (sau vederea celor prezente);
– memorie prezentă despre cele viitoare (sau aşteptarea prezentă a celor viitoare).
Numai în acest fel acceptăm că sunt trei timpuri.
     Să vedem altfel lucrurile. Timpul este întindere în trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. Trecutul şi viitorul formează marginile prezentului. Relaţiile dintre cele trei timpuri sunt:
– prezentul nu poate sta pe loc, nu poate fi liniştit, căci atunci ar fi totuna cu eternitatea, adică ar fi fără margini, dar el este mărginit;
– timpul ajunge să fie prezent prin dimensiunea lui curgătoare, prin ceea ce moare (trecutul) şi prin ceea ce se naşte (viitorul). Urmează că timpul nu e ceva făcut, căci tot ceea ce se face nu este făcut.
     Timpul poate fi perceput întotdeauna doar de suflet, care surprinde, prin intuiţie, cele trei dimensiuni fără ca el, sufletul, să fie în mod particular vreuna dintre acestea. Cum are loc „instantaneul” asupra timpului? Când sufletul priveşte prezentul, el posedă simultan, în memorie, trecutul şi, în aşteptare, viitorul. Dar marginile prezentului (celelalte două timpuri) sunt ele însele sesizate drept ceva prezent. Din cauza acestui prezent continuu, sufletul poate măsura şi compara cele trei tipuri temporale. Sufletul aşteaptă (viitor), este atent (prezent) şi îşi aminteşte (trecut).
     Timpul este şi nu este. Trecutul şi viitorul nu sunt nimic, iar prezentul nu durează. Nu putem concepe timpul ca având o realitate proprie şi nici nu-l putem compara cu eternitatea. Dumnezeu este etern, noi suntem supuşi timpului. Cert e că timpul nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost creată nicio creatură: timpul nu există decât dacă există realităţi create. Când Augustin deosebeşte timpul de eternitate spune: adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, pe când eternitatea o exclude. De aceea lumea nu a fost creată în timp, ci o dată cu timpul, adică nu există timp fără lucruri create. În Dumnezeu nu există nicio schimbare, deci nu există în el nici timp. Eternitatea este un acum absolut la care nu se adaugă nimic, căci orice realitate în acest acum se află reunită.
     Se vede limpede că Augustin se distanţează de ideea că lumea este eternă şi invocă pentru aceasta două argumente:
– nici o formă a timpului nu poate împărtăşi eternitatea cu Dumnezeu. Dacă discursul omului depăşeşte orizontul timpului, acest discurs devine lipsit de sens. Şi Augustin dă următorul exemplu: „Iată deci ce răspund celui care întreabă: «Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul şi pământul?». Dar nu dau acel răspuns pe care se zice că l-ar fi dat cineva în batjocură: «Pregătea gheena cea adâncă pentru cei care pun astfel de întrebări». Eu unul nu dau un asemenea răspuns. Pentru că eu aş fi răspuns cu mai multă plăcere aşa: «Nu ştiu», fiindcă de fapt nu ştiu”. Şi Augustin continuă, reluând problema în alt loc: „Dă-le, o, Doamne, puterea de a cugeta bine ce să spună şi de a-şi da seama că nu se poate spune «niciodată» acolo unde timpul nu există”;
– dacă lumea ar fi eternă, sufletul nu ar fi căzut (căci căderea în păcat este echivalentă căderii în timp). În eternitate, sufletul ar fi deasupra timpului, caz în care sufletul nu ar fi putut fi nici fericit, nici nefericit, întrucât fericirea şi nefericirea sunt impresii temporale ale sufletului.
     Pentru a doua oară Augustin se întreabă: ce este timpul? „Prin urmare, eu văd că timpul este un fel de întindere (extensie). Dar oare văd cu adevărat sau mi se pare doar că văd?” Soluţia devine: „timpul nu este nimic altceva decât extensie, dar a cui extensie este, eu, unul, nu ştiu, şi ar fi de mirare să nu fie extensia sufletului însuşi”. Se vede că Augustin mai practică o substituţie: la el, sufletul substituie şi preia funcţiile cerului anticilor, căci sufletul, este convins Augustin, nu admite niciun intermediar între el şi Dumnezeu.
     Despre trei instanţe temporale vorbim la Augustin şi în filosofia creştină, în genere. Pe scurt, este vorba de eternitatea lui Dumnezeu; de veac sau eon(timpul de dinainte de păcat) şi de timpul cu cele trei variante: trecut, prezent, viitor (timpul de după păcatul originar). Cert e că Dumnezeu nu a făcut lumeaîn timp, ci odată cu timpul, căci, dacă ar fi creat lumea în timp, timpul ar fi preexistat lumii, ceea ce deja este absurd. Timpul nu există decât dacă există realităţi create. Adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, eternitatea exclude schimbarea, adică nu poate exista timp fără a fi şi lucruri create a căror mişcare succesivă să nu fie compusă din intervale mai lungi sau mai scurte, şi tocmai aceste intervale constituie ceea ce noi numim timp.
     Despre toate acestea şi încă multe altele vorbeşte Augustin în lucrareaConfesiuni, lucrare pe care o recomand cu multă căldură. Fiecare dintre noi are ceva de mărturisit.

 

De Anton Adămuț

Sursa:www.mesagerulsfantulanton.com