Patru chei biblice pentru a trece peste moartea unei persoane dragi

Ce se întâmplă celor care mor? Se sfârșește totul cu moartea?

De Jorge Luis Zarazua

Când moare o persoană dragă, rămâne în noi un sentiment de singurătate și nedumerire. Gândindu-ne că într-o zi vom experimenta moartea, ne cuprinde neliniștea. De multe ori ne gândim: Ce se întâmplă celor care mor? Se sfârșește totul cu moartea? E ceva care supravețuiește acestui epilog atât de dramatic? Ne unim persoanelor pe care le iubim? Ce raport putem să avem cu cei care fizic sunt absenți deoarece sunt morți?

Sfânta Scriptură, ce conține Cuvântul lui Dumnezeu, ne dă răspunsuri pline de speranță:

1. „Nu totul se sfârșește cu moartea”

Moare trupul nostru, dar sufletul rămâne, spiritul nostru, nu încetează să existe, întrucât este nemuritor.

Eclesiastul ne introduce în acest mister, invitându-ne „adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale” (Ecl. 12,1), înainte ca „pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecl. 12,7).

Autorul cărții biblice a Înțelecpiunii lui Solomon răspunde pesimistului care gândește că „din întâmplare am ajuns să fim cum suntem și după viața aceasta vom fi ca și cum n-am fi fost niciodată” (Înțel. 2,2) și disperării celor care afirmă că atunci când viața se sfârșește „trupul nostru se va face cenușă și spiritul se va risipi ca aerul cel ușor”(Înțel. 2,3) reamintindu-ne că „Dumnezeu l-a creat pe om pentru eternitate și l-a făcut după chipul  ființei Sale” (Înțel. 2,23) și zicându-ne că „sufletele drepților  sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele” (Înțel. 3,1).

Continuă autorul sacru:

„În ochii celor fără de minte, drepții sunt morți cu desăvârșire și ieșirea lor din lume li se pare mare nenorocire” (Înțel. 3,2)

Aceasta este în deplină armonie cu ceea ce ne învață Isus în Noul Testament, când ne povesește pilda bogatului și a săracului Lazăr (Lc 16,19-30): „Într-o zi săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avram” (Lc 16,22). De săracul Lazăr Avram, părintele nostru în credință, zice „iar acum el se mângâie” (Lc 16, 25).

Sfârșitul vieții Sfântului Ștefan, primul martir creștin este foarte stimulatoare:

„Și îl băteau cu pietre pe Ștefan, care se ruga și zicea: Doamne, Isuse, primește spiritul meu! Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea a murit”. (Fapte 7,59-60).”

Aceasta este în consonanță cu aceste cuvinte din cartea Apocalipsei:

„Și când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o”. (Ap. 6,9)

Acești martiri, murind din cauza fidelității lor față de Cristos, sunt sub altar, vii, cum bine zice textul sacru. De aceea, dialogând cu saducheii, Isus poate să afirme că Dumnezeu „nu este Dumnezeul celor morți, ci a celor vii; deoarece toți trăiesc în El” (Lc 20,38).

Cum putem să observăm, rudeniile noastre și prietenii noștri morți continuă să fie în legătură cu Dumnezeu. De aceea, unui catolic nu-i par deloc stranii aceste cuvinte a Sfântului Pavel:

„Căci pentru mine viața este Cristos și moartea un câștig. Dacă însă a viețui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu știu ce voi alege. Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Cristos, și aceasta e cu mult mai bine” (Filip. 1,21-23).

Textul acesta merge bine cu acele cuvinte zise de Isus unuia dintre tâlharii de pe cruce:

„Îi zise: Cu adevărat îți zic, astăzi vei fi cu mine în Rai” (Lc 23,43)

2. Legătura noastră cu cei morți din familia noastră nu se sfârșește

Ținând cont că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților, ci a celor vii (cfr. Lc. 20,38), putem să zicem că raportul nostru cu cei care sunt morți nu se sfârșește. Chiar dacă nu-i putem vedea fizic, Scrisoarea către Evrei ne ajută să percepem realitatea care scapă vederii noastre, deoarece ne zice că eroii credinței care au murit (cfr. Evr. 11: Abel, Noe, Avram, Moise...) ne înconjoară ca un nor (cfr. Evr. 12,1).

Scrisoarea către Evrei afirmă:

„Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de spiritele drepților celor desăvârșiți, și de Isus, Mijlocitorul noului testament, și de sângele stropirii care grăiește mai bine decât al lui Abel” (Evr. 12,22-24).

În Ierusalimul cel ceresc, pe lângă numeroși îngeri, există ”Biserica celor întâi născuți, care sunt înscriși în ceruri”, și care sunt în jurul lui Dumnezeu, judecătorul universal, „spiritele drepților ajunși la desăvârșire”.

Noi putem să-i cerem lui Dumnezeu să ne permită să avem certitudinea că cei dragi nouă nu ne-au abandonat, având în vedere că împrejurul nostru sunt ca un nor de mărturie (Evr.12,1), mergând dincolo de ce simțim noi, cum vedem în cartea Regilor (2 Regi 6, 8-23).

„Iar dimineața slujitorul omului lui Dumnezeu, sculându-se și ieșind a văzut oștirea împrejurul cetății, și caii și carele; și a zis slujitorul său către el: Vai, stăpânul meu! Ce să facem? El însă a răspuns: Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decât cei ce sunt cu ei. Și s-a rugat Elisei și a zis: Doamne, deschide-i ochii ca să vadă! Și a deschis Domnul ochii slujitorului și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei” (IV Regi 6, 15-17).

Aceasta ar putea să fie rugăciunea noastră: „Doamne, dechide ochii mei pentru ca să pot percepe că cei dragi mie care au adormit nu m-au abandonat; ca să pot avea certitudinea că prezența lor mă învăluie precum un nor! Doamne, dechide ochii mei ca eu să văd!”

Un alt mod de a fi în comuniune cu ei este cu ajutorul rugăciuni de mijlocire, după cum se vede în a doua Carte a Macabeilor (2 Mac. 12, 38-46).

„Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se șteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească fără păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut. Și strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejdea că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi  a se ruga pentru cei morți. Și a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să fie iertați de păcate” (II Mac. 12, 42-46).

Pentru noi, sacrificiul prin excelență este sacrificiul euharistic, adică Sfânta Liturghie, și-l oferim mereu pentru ca cei dragi nouă să fie „iertați de păcate” (2Mac. 12,46).

3. Moartea fizică este tranzitorie: Vom Învia”

Moartea fizică este dureroasă. Domnul nostru a plâns în fața morții fizice a prietenului său Lazăr (Io 11,35-36), dar în fața dramei pe care o reprezintă moartea unei persoane dragi, Isus ni se prezintă ca înviere și viață (Io 11, 1-44).

„Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” (Io 25-26).

De aceea nu trebuie să fim triști și fără speranță: „Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Isus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Isus, îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 13-14).

De aici derivă importanța pe care noi catolicii o dăm Euharistiei, în care ascultăm Cuvântul Domnului și ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Cristos, deoarece aceasta ne permite să fim uniți intim cu Isus și face posibilă învierea noastră: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Io 6, 54-57).

4. Ne reunim cu cei dragi nouă

Este o speranță care reiese din Sfânta Scriptură. Experiența celor 7 frați și a mamei lor martirizați în timpul revoltei macabeilor(2 Mac 7) indică această dorință și aduce speranță.  „Și cu multe îndemnându-o, ea a primit că va sfătui pe fiu. Și plecându-se la el, înșelând pe crudul tiran, așa a zis în limba părintească: Fiule, fie-ți milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni și te-am alăptat trei ani și te-am hrănit și te-am adus la vârsta aceasta și te-am crescut, purtându-te în brațe. Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc la fel l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta; ci fă-te vrednic de frații tăi, primește moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu frații tăi” (Mac. 7, 26-29).

După cum se poate vedea, această mamă curajoasă are speranța că o să-și revadă proprii fii în ziua milostivirii.

Aceste răspunsuri de speranță pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne ofere consolare și forță în momentele dureroase cauzate de moartea unei persoane dragi și seninătate și încredere în fața morții noastre.

Traducere: AMR

Sursa:it.aleteia.org

„Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda.” – Exod 15:2

Pe patul de moarte din Ierusalim, bătrânul pianist rus i-a povestit nepotului său despre un minunat pian, cu un sunet aşa de frumos, încât a fost numit „harpa regelui David”. Cutia sa frumos sculptată, spuneau oamenii, fusese lucrată din lemn de la Templul lui Solomon. Deşi acest lucru era o legendă, pianul în sine era totuşi real.

Construit pe la 1800, el a stat în palatul regelui Victor Emanuel, la Roma; o lucrare de artă nemaipomenită, care combina talentul unui constructor de piane cu al unui sculptor în lemn.

Nepotul, Avner Carmi, a devenit acordor de piane şi a păstrat mereu în minte povestea „harpei lui David”. Într-o perioadă de câţiva ani, el a avut o serie de întâmplări extraordinare cu pianul. Mai întâi, l-a găsit ambalat într-un mulaj de gips, tare ca piatra, programat să fie distrus la El Alamein, la sfârşitul campaniei nord-africane, în cel deal doilea război mondial. Soldaţii germani îl furaseră şi-l aduseseră cu ei în deşertul african. O trupă de artişti de divertisment, britanici, l-au luat apoi în Italia şi l-au abandonat mai târziu la Tel Aviv. Apoi, un apicultor a făcut din el un stup pentru albine, un fermier l-a folosit ca incubator, iar un măcelar depozita carnea în el.

În cele din urmă, Carmi a luat pianul cel vechi. Când i-a dat la o parte mulajul de gips, şi-a dat seama că a descoperit legendara „harpă a lui David”. Apoi, el şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a face din nou „harpa” să cânte. Sunetul său remarcabil îmbină claritatea de diamant a harpei cu sunetele mai grave ale pianului modern.

Sursa

 „Mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.” – Psalmi 73:3,7

Margarina este considerată nesănătoasă deoarece conţine grăsimi trans sau uleiuri vegetale procesate. Studiile recente au arătat că în cazul persoanelor care au înlocuit untul cu margarina a crescut dramatic riscul de atac de cord.

Pe lângă margarină, alte alimente nesănătoase sunt sucurile de fructe îmbuteliate, iaurtul „fără grăsime” sau cu fructe, batoanele care conferă energie sau cerealele pentru micul dejun pline de zahăr.

Grăsimile trans au fost asociate cu riscul general de deces, cu decesul din cauza bolilor cardiovasculare şi cu declanşarea maladiilor coronariene.

Ghidurile dietetice actuale recomandă ca grăsimile saturate, prezente în produse de origine animală – precum untul, gălbenuşul de ou şi carnea de somon – ar trebui să deţină cel mult 10% din aportul caloric zilnic. Grăsimile trans nesaturate, cunoscute şi sub numele de grăsimi trans, precum uleiurile hidrogenate care asigură o perioadă de conservare mai mare pentru alimentele procesate şi margarină, sunt produse pe cale industrială şi ar trebui să asigure cel mult 1% din aportul zilnic de calorii.

Consumul de grăsimi trans industriale a fost asociat cu o creştere de 34% a riscului general de deces, cu o creştere cu 24% a riscului de mortalitate provocată de boli cardiace şi cu o creştere cu 21% a riscului de apariţie a bolilor cardiace, afirmă autorii acestui studiu, publicat în prestigiosul British Medical Journal.

Sursa

1 Timotei 6:10 „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.” – 1 Timotei 6:10

Dani Alves, un jucător emblematic al F.C. Barcelona (cu 30 de trofee câştigate) a oferit un interviu savuros unei publicații engleze în care se poate „citi” şi o altă față a jucătorului, una mai puțin cunoscută microbiştilor. Alves a vorbit despre performanțele reuşite cu F.C. Barcelona, dar şi despre acele aspecte care rareori pot fi auzite în discursul unui jucător de fotbal.

Unele dintre concepțiile de viață ale vedetei clubului catalan ar trebui să stârnească interesul. „Când vorbim despre energie, fericire, bucurie, cred că sunt aplicabile vieții. Încerc să îi fac pe oameni să se gândească la asta. Sper să fiu contagios. Nu cred că trebuie să fim supărați: lumea este destul de amară, deja se autodistruge.” Fotbalistul este conştient că unii ar putea pretinde că banii îl fac să se raporteze diferit la dificultățile vieții, însă el spune că, din contră, celebritatea nu l-a ajutat să găsească fericirea, ci să o piardă. „Oamenii consideră că, datorită vieții pe care o am, fiind bine plătit, sunt fericit. Nu! Am fost mai fericit când am trăit în mediul rural, cu tatăl meu, decât sunt acum. De ce? Pentru că nu am ştiut cât de rea poate fi lumea.”

Alves spune că se refugiază mintal în Juazeiro, micul oraş unde a crescut, deşi nici locurile natale nu mai sunt ceea ce erau altădată. „Acum, toată lumea are telefon, dar nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni… Cu cât cunoşti mai bine lumea de astăzi, cu atât eşti mai dezamăgit. Nu înțeleg de ce toată lumea se luptă pentru putere, bani, faimă. Oare nimeni nu se mai opreşte pentru a vedea că faima este un gunoi? Cu cât ai mai mulți bani, cu atât ai mai multe probleme.”

Ceea ce încearcă să transmită fotbalistul Barcelonei este că fericirea nu vine la pachet cu celebritatea. Nu de puține ori viața sub lumina reflectoarelor a creat mari dificultăți. Familii destrămate, cariere ratate, vieți distruse sunt, cel mai adesea, consecința căutării unei fericiri artificiale, fără miză profundă. Cheia succesului nu constă în cifre, ci în atitudini.

Semnele Timpului

Sursa

Date alarmante cu privire la efectul loviturilor asupra copiilor

În general, adulții sunt în afara controlului atunci când își lovesc copiii. Bătându-i, pot pune capăt comportamentului negativ la momentul respectiv, dar pe termen lung vor afecta relația cu fiii lor.

          Un articol recent publicat în „Journal of Family Psychology”, arată cât de dăunătoare pot fi „loviturile” pentru sănătatea psihologică a copiilor. Documentul a sintetizat un studiu de 50 de ani, care a implicat mai mult de 160.000 de copii.

          Rezultatele au arătat în mod clar că bătaia duce la rezultate negative pentru copii în decursul timpului. Potrivit autorilor, bătaia poate obține efectul opus celui dorit de către părinți. În opinia lor, prin această practică, copilul:

• va deveni mai agresiv;
• va dezvolta un comportament antisocial;
• va avea dificultăți în a se exprima;
• se va confrunta cu riscuri mari în dezvoltarea boliilor mintale;
• va avea o stimă de sine scăzută;
• va dezvolta o relație negativă cu părinții.

          Părinții spun adesea că bătaia este singura modalitate de a-i învăța pe copii diferența dintre ceea ce este bine și ceea ce este greșit, dar rezultatele arată în mod clar contrariul: educația prin violență este intim asociată cu o dezvoltare deformată a moralului și cu o creștere a interiorizării.

          Cercetătorii au mai descoperit că educația prin violență este asociată unei dezvoltări mai scăzute a capacității cognitive. Cercetările recente demonstrează faptul că fiii care au fost bătuți în mod regulat au mai puțină materie cenușie în cortexul prefrontal (zona asociată cu dezvoltarea cognitivă) și prezintă probleme de sănătate mintală. De asemenea, adulții care au fost bătuți de mici au tendința de a repeta același comportament cu fiii lor.

          Cei care încă mai cred că bătaia reprezintă cea mai bună modalitate de a disciplina copiii, ar trebui să înțeleagă că acest lucru ar putea face ca în viitor fiii lor să devină agresori.

          De multe ori ne întoarcem acasă frustrați, obosiți sau iritați, nu mai avem răbdare cu copiii noștri și acționăm prin violență pentru a pune capăt problemei. Această atitudine nu face altceva decât să genereze și mai multă violență. Efectele negative ale educației prin violență continuă și în viața adultă, afectând capacitatea persoanei de a face față provocărilor vieții în mod eficient.

          Unii părinți mențin încă această cale, în viziunea lor unică, de a-și educa fiii. Ei ar trebui să înțeleagă diferența dintre disciplină și pedeapsă: pedeapsa nu-l învață nimic pe copil, decât frica. O conversație în care i se explică copilului ce a făcut greșit și de ce a fost greșit, este mai eficientă decât agresiunea fizică, având în vedere efectele negative pe care această practică le are asupra copiilor.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:it.aleteia.org/

Ce este timpul aşa cum apare el sufletului? Ce este timpul din punct de vedere omenesc? Iată de unde pleacă sfântul Augustin. El interiorizează temporalitatea şi, din corelat al lumii externe, timpul devine corelat al devenirii interioare.
Cine poate explica uşor şi scurt ce este timpul? Augustin e extrem de clar: „Ce este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. O certitudine există totuşi, căci „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar fi timp viitor, şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent”. Avem, aşadar: trecutul care nu mai există; viitorul care nu există încă; prezentul care, dacă nu ar trece în trecut şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi prezent, ci eternitate. Evident şi clar nu e nici viitorul, nici trecutul. De aceea nu putem spune că există trei timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul, ci unul singur, unul ce va privilegia prezentul. Aici este miezul teoriei lui Augustin despre timp: există trei timpuri: prezentul din cele trecute; prezentul din cele prezente; prezentul din cele viitoare.
     Aceste trei timpuri nu sunt nici mediu, nici durată şi nici timp obiectiv; ele sunt în suflet şi la lumină le aduce memoria care devine, la rândul ei, triplă:
– memorie prezentă despre cele trecute;
– memorie prezentă despre cele prezente (sau vederea celor prezente);
– memorie prezentă despre cele viitoare (sau aşteptarea prezentă a celor viitoare).
Numai în acest fel acceptăm că sunt trei timpuri.
     Să vedem altfel lucrurile. Timpul este întindere în trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. Trecutul şi viitorul formează marginile prezentului. Relaţiile dintre cele trei timpuri sunt:
– prezentul nu poate sta pe loc, nu poate fi liniştit, căci atunci ar fi totuna cu eternitatea, adică ar fi fără margini, dar el este mărginit;
– timpul ajunge să fie prezent prin dimensiunea lui curgătoare, prin ceea ce moare (trecutul) şi prin ceea ce se naşte (viitorul). Urmează că timpul nu e ceva făcut, căci tot ceea ce se face nu este făcut.
     Timpul poate fi perceput întotdeauna doar de suflet, care surprinde, prin intuiţie, cele trei dimensiuni fără ca el, sufletul, să fie în mod particular vreuna dintre acestea. Cum are loc „instantaneul” asupra timpului? Când sufletul priveşte prezentul, el posedă simultan, în memorie, trecutul şi, în aşteptare, viitorul. Dar marginile prezentului (celelalte două timpuri) sunt ele însele sesizate drept ceva prezent. Din cauza acestui prezent continuu, sufletul poate măsura şi compara cele trei tipuri temporale. Sufletul aşteaptă (viitor), este atent (prezent) şi îşi aminteşte (trecut).
     Timpul este şi nu este. Trecutul şi viitorul nu sunt nimic, iar prezentul nu durează. Nu putem concepe timpul ca având o realitate proprie şi nici nu-l putem compara cu eternitatea. Dumnezeu este etern, noi suntem supuşi timpului. Cert e că timpul nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost creată nicio creatură: timpul nu există decât dacă există realităţi create. Când Augustin deosebeşte timpul de eternitate spune: adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, pe când eternitatea o exclude. De aceea lumea nu a fost creată în timp, ci o dată cu timpul, adică nu există timp fără lucruri create. În Dumnezeu nu există nicio schimbare, deci nu există în el nici timp. Eternitatea este un acum absolut la care nu se adaugă nimic, căci orice realitate în acest acum se află reunită.
     Se vede limpede că Augustin se distanţează de ideea că lumea este eternă şi invocă pentru aceasta două argumente:
– nici o formă a timpului nu poate împărtăşi eternitatea cu Dumnezeu. Dacă discursul omului depăşeşte orizontul timpului, acest discurs devine lipsit de sens. Şi Augustin dă următorul exemplu: „Iată deci ce răspund celui care întreabă: «Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul şi pământul?». Dar nu dau acel răspuns pe care se zice că l-ar fi dat cineva în batjocură: «Pregătea gheena cea adâncă pentru cei care pun astfel de întrebări». Eu unul nu dau un asemenea răspuns. Pentru că eu aş fi răspuns cu mai multă plăcere aşa: «Nu ştiu», fiindcă de fapt nu ştiu”. Şi Augustin continuă, reluând problema în alt loc: „Dă-le, o, Doamne, puterea de a cugeta bine ce să spună şi de a-şi da seama că nu se poate spune «niciodată» acolo unde timpul nu există”;
– dacă lumea ar fi eternă, sufletul nu ar fi căzut (căci căderea în păcat este echivalentă căderii în timp). În eternitate, sufletul ar fi deasupra timpului, caz în care sufletul nu ar fi putut fi nici fericit, nici nefericit, întrucât fericirea şi nefericirea sunt impresii temporale ale sufletului.
     Pentru a doua oară Augustin se întreabă: ce este timpul? „Prin urmare, eu văd că timpul este un fel de întindere (extensie). Dar oare văd cu adevărat sau mi se pare doar că văd?” Soluţia devine: „timpul nu este nimic altceva decât extensie, dar a cui extensie este, eu, unul, nu ştiu, şi ar fi de mirare să nu fie extensia sufletului însuşi”. Se vede că Augustin mai practică o substituţie: la el, sufletul substituie şi preia funcţiile cerului anticilor, căci sufletul, este convins Augustin, nu admite niciun intermediar între el şi Dumnezeu.
     Despre trei instanţe temporale vorbim la Augustin şi în filosofia creştină, în genere. Pe scurt, este vorba de eternitatea lui Dumnezeu; de veac sau eon(timpul de dinainte de păcat) şi de timpul cu cele trei variante: trecut, prezent, viitor (timpul de după păcatul originar). Cert e că Dumnezeu nu a făcut lumeaîn timp, ci odată cu timpul, căci, dacă ar fi creat lumea în timp, timpul ar fi preexistat lumii, ceea ce deja este absurd. Timpul nu există decât dacă există realităţi create. Adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, eternitatea exclude schimbarea, adică nu poate exista timp fără a fi şi lucruri create a căror mişcare succesivă să nu fie compusă din intervale mai lungi sau mai scurte, şi tocmai aceste intervale constituie ceea ce noi numim timp.
     Despre toate acestea şi încă multe altele vorbeşte Augustin în lucrareaConfesiuni, lucrare pe care o recomand cu multă căldură. Fiecare dintre noi are ceva de mărturisit.

 

De Anton Adămuț

Sursa:www.mesagerulsfantulanton.com