Deseori ne amețim cu multa muzică ce se comercializează doar de dragul de a avea ce asculta, însă în lumea aceasta mai există și artiști, poate mai puțin cunoscuți, care nu tind spre un câștig material ci mai ales pentru a transmite ceva și ceea ce fac, fac din dragoste față de această artă. Un artist pe care, sincer, eu nu-l cunoșteam până acum dar care m-a atras imediat ascultându-i piesele pe youtube, a fost Alina Manole, care cu timbrul său deosebit are puterea de a pătrunde toate încăperile minții (îmi plac tare mult gândurile transmise!) și ale inimii (pentru că muzica ei se aplică precum un balsam, și este plăcut!).
Așadar, am descoperit acest om extraordinar care deja mă fascinează nu numai cu muzica dar am fost ispitit să-i citesc și gândurile postate pe blog-ul personal, și vă spun că are o imaginație bogată și mă bucur să văd oameni care, deși sunt foarte ocupați, continuă să scrie mai ales de dragul fanilor. Pe mine m-ați cucerit! Cel puțin de astăzi sunt ca abonat la acest blog (blog.alinamanole.ro) și sper ca și alții să profite de această oportunitate de a avea în lumea virtuală (dar mai ales în realitate) astfel de persoane deosebite.
Am spus, nu o cunoșteam până azi pentru că se pare că nu este un om ce își dorește să iasă înainte fără merite și, categoric, are multe, drept pentru care, cu siguranță în viitor va fi chemată în față, pe scenă, pentru a ne reprezenta. Cu o astfel de voce caldă ar trebui să ne reprezinte țara la concursurile ce se pot vedea și astăzi și unde câștigă tot felul de neaveniți într-ale muzicii, sincer, să nu dau exemple...
Vă vorbesc despre acest om minunat deoarece acum, în curând, va avea loc un eveniment important pentru viața artistică a Alinei Manole, respectiv un concert de lansare al noului ei album ce va avea loc în datele de 2 și 3 iunie începând cu ora 19.30 la Teatrul Excelsior.
Și, pentru că particip și la o campanie care mă ispitește să scriu o poveste plecând de la piesa de mai jos, iată ce a ieșit :) (Dar ascultă mai întâi piesa!)
Stătea rezemat pe zidul mâncat de ploi și vânturi ce s-au împerecheat cu timpul pentru a se cunoaște istoricul acestui loc. Stătea pe loc dar gândurile îi zburau galopând spre zări unde se întâlneau cu ultimele raze de Soare care le îmbrățișa a încurajare și le spunea: „Curaj, va veni!”
Aștepta acolo de aproape o oră dar parcă stătea de 30 de ani și inima îi bătea de ar fi vrut să evadeze și să fugă acasă și să se ascundă undeva, să se izoleze. Nu primise niciodată o veste de la ea. Ea plecase în lume și se pierduse în mulțime și nu credea că se va ține de cuvânt, de acea promisiune de când erau doar de 7 ani: „Peste 30 de ani hai să ne întâlnim aici, în acest loc în care am făcut acest pact! Nu mai plânge, mă voi întoarce, promit! Țin prea mult la tine dar nu pot face nimic, părinții mă duc acolo, nu eu vreau!” A plâns ani întregi gândindu-se la acel pupic pe obraz și acel șoptit „Te iubesc!” lăsat în urmă ca un fin parfum dintr-o sticluță mică și valoroasă ca inima ei scumpă.
O ploaie măruntă îi mătură gândurile ce s-au înălțat ca niște zmeie conduse de briza ușoară ce indicaseră norilor din timpul zilei direcția munților unde primesc un pic de răceală pentru a plânge cu fulgi de nea peste crestele înalte.
Unde s-ar duce nicăieri nu îi este mai bine ca în acest loc plin de ierburi și flori ofilite, pentru că acel loc devenise portul despărțirii, al ultimei atingeri, al primului și ultimului sărut. Și deși plecase... ancorase toată ființa în inima lui. Rămase sculptată precum un basorelief în inima lui. Și de câte ori nu ar fi dorit să o scoată de acolo...
Nu mai știa absolut nimic despre ea, dispăru precum o fantomă speriată de oameni, nu mai știa dacă trăiește, dacă va veni. Iar acest ultim gând îl rodea precum o carie un copac ce trăise suficient să vadă războaie sângerânde, foamete și boli ucigașe iar acum se vedea pus la pământ de o minusculă insectă. „Poate că m-a uitat!” își spunea el oftând în aerul răcoros ce cădea ca o plapumă pufoasă peste orașul ce se întuneca precum inima lui așteptândă.
Stelele apăreau victorioase, una câte una, pe cerul bătrân și el simțea în spate împunsătura tot mai apăsătoare a deznădejdii, clipele deveneau minute, minutele ore, iar orele infinite... Ea nu mai apărea...
Și-a șters ultimele lacrimi din ochi și s-a întors să plece, nu mai avea rost, uitase de el...
După colț, o domniță frumoasă, căzută la pământ, părea că se străduiește să repare o rană din fusta-i ruptă în urma unei căzături. Încă era prinsă într-o parte de o sârmă scăpată din zidul dărâmat și tristețea rupse barajul inimii și îi inundă sufletul. Era captivă și plângea ca și cum își pierduse până și viața. El s-a aplecat spre ea și a spus doar un tremurător „Maria”. Întâlnirea privirii lor a scânteiat în abisul nopții ce se lăsase, erau iar împreună. A prins bine brațul ei și a ridicat-o iar în spate fusta ei a țipat a eliberare și au căzut unul în brațele celuilalt. Ea, tristă: „nu puteam să te întâlnesc așa. Îmi era rușine!” El, strângându-o mai tare în brațe: „Îmi este indiferent, doar dumneata contezi...”
Din apropiere, ca un cânt de pasăre de noapte, lansate în toate direcțiile, se răspândeau notele blânde împreunate cu vocea catifelată a Alinei cu piesa De 30 de ani... era parcă scrisă și interpretată pentru ei...
